OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

proză
– Desigur…Ştiu că-s odrasla unui secretar judeţean,
şi că am obligaţia să fiu cât mai corectă…
– Ce să facem, pasăre scumpă, a zis părintele, folosind
în ceea ce o privea apelativul pe care ea, ca fiică,
îl suporta cel mai greu. Ştia că urmează vorbe şi gesturi
prin care să justifice comportamentul lui uscat şi distant,
care a reprezentat dintotdeauna elementul chimic dezintegrator
al relaţiilor cu familia. Aşa i se adresa de
mică, mai ales când îl întreba de ce mama rămâne
mereu la Iaşi, când ar găsi un post de doctor pediatru
dacă nu în sat, barem în Şur, orăşelul de la două azvârlituri
de băţ de sat, ori dacă nu, la Ulivas, reşedinţa judeţului,
unde avea să lucreze şi el ca activist de partid
atâţia ani.
– Ştiu, tati, şi, de aceea, am căutat să nu te fac de
râs niciodată…
– Trebuie să fii convinsă că aşa-i la partidul nostru.
Corectitudine, dreptate şi adevăr, până la cer. Gândeşte-te
că pe aceşti piloni zidim cea mai temeinică societate
din câte a cunoscut omenirea…
– Ştiu, tati, societatea multilateral dezvoltată…
La aceste vorbe, Alla a dat să zâmbească.. Fără hohote,
însă. Chipul tatălui s-a încruntat…
– Hai, du-te şi te schimbă. Fă-te comodă, fiindcă o
să călătorim pe jos, prin păduri…
Alla se topise pe uşa mare de la intrarea în marea
casă, reapărând în câteva minute, cu o vestimentaţie
nouă. Pantalonul ei bleu se mula frumos pe picioarele
plinuţe, iar hăinuţa tip tailleur, îi reliefa puternic mijlocul
şi coapsele.
– Păcat că în pădure n-avem cavaleri care să te admire,
a zis, cu vocea puţin oţetită. Fetei îi plăcuse observaţia
lui, dar devenise îndată circumspectă. Îşi
supărase părintele exact când nu trebuia. Au urcat şi-au
pornit de îndată.
Secretarul judeţean n-a mai scos o vorbă pe tot drumul.
Maşina alergase o vreme pe uliţe, apoi o luase
către costişa dealului din dreapta, cu motorul uşor ambalat.
Copaci mărgini de drum podidite de ierburi, tarlale
de grâu date în pârgă lunecau în urmă, apoi
dispăreau de tot.
– Eu sunt un tată bun, zise, într-un târziu, presupunând
că şoferul îşi caută de ale lui şi nu ascultă ce-i
spune fetei. Vreau ca să te simţi bine, vreau să te mai
scot din când în când din această gaură în care accepţi,
împotriva voinţei mele, să trăieşti. Dar, pare-mi-se că
n-am pentru cine o face…
– Ce vrei să insinuezi a întrebat, schiţând un zâmbet...
– Nu insinuez nimic, ci ţi-o spun direct. Dai să râzi,
fiindcă nu crezi o iotă din ce face şi spune tatăl tău…
Semeni leit cu maică-ta. Măcar ea e fiică de ţărani, care
întotdeauna s-au dovedit a fi înapoiaţi şi conservatori.
Feudalismul este societatea ideală a locuitorului patriarhal.
Ce-i trebuie lui carte şi progres, ce-i trebuie lumină
Bordeiul acoperit cu paie, şi coarnele plugului… Două
elemente care formează raiul lui pe pământ… Apoi,
boţul de mămăligă cu brânză, copt în cenuşă. Ori malaiul.
Ştii ce-i acela
– Habar n-am, rostise fata, ţinându-se zdravăn de
bara scaunului, căci maşina trecea tocmai printr-un sector
al drumului cu urme adânci de tractoare şi maşini.
– E pâinea din făină de porumb. De fapt, e mămăligă,
numai că e coaptă în cuptor şi rumenită. Uneori
„îmbogăţită” cu o oală de chişleag, şi adăugat ceva
zahăr. Şi cam atât. În schimb, în venele tale curge un
sânge albastru. Genitorii tăi erau os din osul cel bogat
al ţării. Aveau fabrici şi ateliere… Iar noi, care te-am
crescut, ţi-am dat o educaţie în spiritul celor aleşi…
– Nu mă simt deloc o aleasă, papa… Dimpotrivă.
Credea că pică cerul pe ea. Zvonurile pe care le tot
auzea de pe la 14-15 ani, când venea în vacanţă, de
pe la vecini, de pe la bunici, cu extrem de vagi aluzii, şi
cărora ea nu le dădeam prea mare importanţă, ţineau
să se confirme. Deci tata, mama o păsuiseră Se aşteptau
ca să i-o spună unul străin Magdalenei i-o spuseseră,
e adevărat, nişte părinţi, dar adoptivi.
„Ia stai, vruse să zică. Nu mă lua înainte precum
jugul boii care coboară carul de vale. Ce tot spui de
mama, că eu nu ştiu nimic”, dar nu îndrăznise să-l întrerupă.
– …De ce nu crezi în Partid, fetiţo Dacă astăzi eşti
profesoară, Partidului trebuie să-i mulţumeşti. Altfel, erai
spălătoreasă, zoleai cearceafuri pe la case de boieri exploatatori.
Dar partidul m-a promovat pe mine, şi, prin
mine, şi voi aţi dobândit o soartă mai bună…
– Cum adică „zoleam cearşafuri”, de vreme ce eram
nepoată de patron
– Ei, povestea e o lecuţă mai complicată. Şi dacă
maică-ta n-a îndrăznit să ţi-o spună, am s-o fac eu, dar
nu acum…
„Doamne, Dumnezeule, îmi şoptea un glas, venit de
departe, din adâncul conştiinţei mele. Nu sunt al lui tata
cel oficial, cum nici Jojo…Şi bunica Magdalena îmi povestea
cum şi ea fusese abandonată de adevărata
mamă… dar ce însemnează aceasta Oare să fi fost
un blestem al familiei Câte generaţii trebuie să mai înregistreze
clanul nostru, ca să-şi intre în normalitate.
Adică părinţii să-şi crească proprii copii…
–Tati, poate nu ai perfectă dreptate. Poate folosim
cuvinte prea mari. Eu am devenit profesoară, fiindcă
n-am băut cerneala pe băncile facultăţii, iar mama e
doctoriţă, fiindcă iubeşte viaţa oamenilor, sănătatea lor.
Ce treabă are cu toate acestea Partidul dumitale
– Al nostru, al tuturor, nu al dumitale. Partidul nu este
al meu. Eu, şi tu, şi el, şi ea suntem ai partidului. De ce
nu înţelegeţi lucrul acesta
– To’aş secretar, sărise de la locul lui şoferul. Da’ eu
al cui îs Nu tot al partidului
– Poi cum să nu, mă, blegule Dar de unde mănânci
tu o pâine
– Asta aşa-i!
– Ia, mai bine, caută-ţi de volanul tău…
– Lasă-l, tati, glumeşte băiatul…
– Mie nu-mi plac glumele proaste…
– Şi, în definitiv, de ce te-a supărat zâmbetul meu
Mie îmi vine să râd ori de câte ori aud sintagma societate
multilateral dezvoltată. Fiindcă face să mă gândesc
la un vas mare, aflat pe foc, care deodată dă în clocot
şi se revarsă. Apa, laptele din ea aşa s-a înmulţit, încât
118 SAECULUM 5-6/2011
PRO