OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

de sens. Îi veni în minte scena de la ultimul seminar
când, în exemplul dat „Nicio carte nu este de prisos, indiferent
de vârsta la care este citită”, unul dintre studenţi,
arătându-se nedumerit, spuse: „Aici apar două
vârste, a cărţii şi a cititorului. La care din ele să mă
refer” Revenind asupra textului ce-l avea în faţă, Aurelian
scrise cu majuscule dedesubt „Probă de cuminţenie
personală într-un spaţiu în transformare”.
Pe moment părea nemulţumit de alcătuirea de cuvinte
ivite brusc şi care ar fi trebuit folosită ca titlu. Pentru
a fi sigur de temeinicia acelei sintagme, ştiind că
auditivul său este un sever filtru ce pregăteşte opinia,
el o rosti cu voce tare. Se pare că sonoritatea cuvintelor,
aşezându-se în apropierea imaginii tv într-un răstimp
când aceasta era lipsită de replicile personajelor, o făcu
pe Anca să adreseze o întrebare ca şi cum absenţa ei
de până atunci era o falsă impresie.
– Ai spus ceva, iubiţel
– Propriu-zis, nu! se repezi Aurelian să adauge bucuros
că a sosit clipa când poate înnoda o conversaţie.
Dar mă gândeam că duminică suntem invitaţi la familia
Carabella şi nu putem merge cu mâna goală. Trebuie
să luăm un cadou, un ceva care să ne reprezinte.
– De familia Carabella am eu grijă, preciză Anca, răsucindu-se
în fotoliu spre a-l privi pe Aurelian. A fost comandat
şi tortul „Chery” şi platoul cu pricomigdale.
Problema este alta... Cum vom apărea în faţa lor după
această perioadă lungă de răcire a relaţiilor dintre noi
– Asta nu mai ştiu şi nici nu mă preocupă gândul ca
să-i fac să înţeleagă ce a fost între noi, rosti cu accent
Aurelian. Lasă-i să ne vadă aşa cum ne ştiau cândva,
când ei, avându-ne ca model, ne apreciau pentru sinceritatea
sentimentelor noastre.
– Tu-i crezi aşa de împăiaţi şi cu mintea ca o farfurioară
plină cu lăptic pentru mâţa vecinului spuse zeflemitor
Anca şi butonă telecomanda în căutarea unui
alt program. Dar pentru că nu găsi ceva convenabil, ea
continuă.
– Ori ei sunt oameni de lume, umblaţi prin lume şi
cu relaţii în lume. Cunosc ei cum se fac jocurile.
– Ştii ceva! se răsti Aurelian. Nu te băga în mintea
lor. Lasă-i aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Iar dacă,
totuşi, insişti, ocupă-te mai bine de consoarta lui ca să
nu înţeleagă altceva şi să clevetească în stânga şi-n
dreapta. Vorbele sunt mai ucigătoare decât faptele. De
el, am grijă eu. Este colegul meu de catedră şi nu mă
întrece în multe, chiar dacă se dă că e citit şi cunoaşte
atâtea.
O linişte apatică se aşternu între cei doi soţi când
Anca îşi aţinti din nou privirea spre ecranul televizorului,
urmărind cu aceeaşi ardoare un program cu desene
animate. Lipsa lor de potrivă din clipă se răsfrânse şi
asupra obiectelor din cameră când un bob de naftalină,
prins în tapiseria „Pietre de izvor” de pe unul dintre pereţi,
ca remediu împotriva moliilor, se desprinse din locul
său şi căzu în vaza cu flori, dizolvându-se în apă. Zgomotul
produs nu atrase atenţia soţilor Pavlescu, adânciţi
în preocupările lor. Atenţia nu le fusese mişcată din fixul
în care încremenise nici măcar atunci când un fluture
de noapte, rătăcit în camera lor, se-nvârtea ca un sfredel
şi lovea cu putere marginea ferestrei cu vitraliu, căutând
o ieşire în afară, în mireasma arborilor de mai.
Aurelian, în schimb, fără a-şi epuiza argumentele
utile pentru a duce discuţia până la capăt, simţea cum
PRO
SAECULUM 5-6/2011
proză
forţe ostile se-adună în interiorul său şi-l agită. Nedeprins
să accepte starea ce începu să-l ia în stăpânire,
el izbucni:
– Lăsând să se scurgă anapoda timpul pe care l-am
fi făcut spornic împreună, am realizat un precedent la
destrămarea cuplului. Asta n-ai avut în calcul Te rog,
evaluează-te şi priveşte lucrurile din mai multe puncte
de vedere. Nu aşa cum îţi convine ţie
– Vrei să mă ajuţi să-nţeleg şi eu Repetă, iubiţel!
se auzi vocea Ancăi, şezând liniştită în fotoliul ei.
Vorbele lui Aurelian, rostite precipitat şi îndemnând
la întoarcerea în timp, dezvăluiau un fond ascuns de
opoziţii în stare să declanşeze un scandal. Totuşi, el se
feri de o astfel de neplăcere şi tăcu. Se gândea la ei ca
la două fiinţe ce se armonizau cândva şi, deşi aflaţi în
impas, trebuia găsită o cale pentru a nu ieşi din orbită.
Anca, mai reţinută, se conserva în tăcere când o
acaparau programele tv. Dar, oricând, era în stare de o
replică tăioasă, inspirând o provocare. „Depăşirea pragului
de dificultate ca şi pregătirea proiectului de conversaţie
ar urma să le facem împreună”, gândi Aurelian
şi netezi speteaza fotoliului în care şedea Anca, vrând
parcă să se cuibărească în confortul ei ca într-un somn
adânc de sorginte proustiană.
De altfel, Aurelian înţelese mai de mult că trăia un
dezacord între ceea ce gândea zilnic, în speranţa că lucrurile
ar lua un curs după gândirea lui, şi realitatea ce
se făcea în jur, în afara gândirii sale. Şi de câte ori
venea vorba despre mama-soacră din Mogoşoaia, el îi
dădea mereu dreptate. Bătrâna, cândva o dăscăliţă de
ţară, cu blazon, spunea că informaţiile transmise de la
un individ la alt individ, aparţinând unei familii sau unui
clan, diferă de cele transmise pe cale scrisă, în cărţi sau
în manuscrise. „Trebuie crezută fără chip de tăgadă –
îşi aminti Aurelian – pentru că sunt vremuri când instinctul
e la concurenţă cu intelectul, dovedindu-se mai cu
efect.”
Mâna, fiindu-i trasă ca de un magnet, se aşeză
uşoară pe umărul Ancăi.
* * *
Trecuseră mai multe zile de când relaţiile dintre Aurelian
şi Anca intrară pe un făgaş normal şi nimic nu prevestea
că s-ar ivi ceva care să le clintească din loc.
Acea împăcare a extremelor, ascunse cu dibăcie în
spatele unor puncte de vedere personalizate, când
se-nfruntau semănau teama de a nu sparge unitatea
cuplului, aduse cu sine o liniştire a energiilor şi un stimul
de exersare în pozitiv.
Anca, în felul ei, îşi aproba soţul şi-l urma în tăcerile
şi-n ambiguităţile ei. Lucra în serviciul bibliografic al bibliotecii
Facultăţii de Litere şi-şi organiza în aşa fel timpul
încât reuşea să ţină în funcţiune şi treburile casnice
şi îndeletnicirile profesiei. Aurelian, evident implicat în
domeniul său de activitate, dar fără a neglija cu nimic
din îndatoririle ce-i revin la ocrotirea şi prosperarea familiei,
se gândea să încerce un experiment în plan didactic.
Spre a provoca şi cultiva imaginarul studenţilor
săi, el îşi propuse, într-un prim segment, să îndemne
pe fiecare să scrie un text de tip argumentativ, pornind
de la câteva construcţii ale discursului din romanul La
Beauté sur la terre de Charles-Ferdinand Ramuz. Desi -
gur, era altceva, un autor mai puţin lecturat şi asimilat
de studenţi. Zilnic îşi arunca privirea asupra romanului
115