OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

proză
să nu te superi, înţelege doar ceea ce trebuie înţeles.
Nu se supără, dar griji îşi face, până nu-l va găsi de griji
nu va scăpa. Dincolo de dealuri, peste care drumul trecea
şerpuitor, în faptul dimineţii, se distingeau corturile
militare, mari şi mici, aliniate, împânzind mica depresiune.
Inima i s-a făcut cât un purice, dacă nu e nici aici,
dar aici va fi.
Dumnezeu ne încearcă răbdarea şi râvna, iar atunci
când le avem cu prisosinţă, bunătatea Lui nu întârzie
să se reverse asupra noastră, numai aşa ne putem explica
ceea ce s-a întâmplat. Îndreptându-se spre unul
dintre corturi, aflat mai aproape de locul unde i-a lăsat
vizitiul, la cererea militarului, evident, ce să vezi, în faţa
acestuia, ostaşul care-şi înviora bustul cu apă turnată
în căuşul palmelor dintr-o ploscă nu era nimeni altul
decât tânărul căutat de fată. La apropierea celor doi,
ostaşul şi-a îndreptat spatele, a scăpat plosca din
mână, şi-a apropiat călcâiele, timp în care şi-a întins
braţele şi palmele pe lângă corp, încremenind într-o poziţie
puţin agreată de militarii din toate timpurile. Abia
după ce însoţitorul ei i-a spus soldatului să ia o poziţie
de voie, fata a înţeles că acesta îi era superior tânărului,
putea fi un ofiţer, putea fi un reangajat, un general nu,
că era prea tânăr don juan, ce mai contează alte gânduri,
fără nicio reţinere s-a dus la tânăr şi l-a luat în
braţe, acelaşi gest fiind făcut şi de ostaş şi tot fără nicio
reţinere, ce puternice pot fi bucuriile întâlnirilor îndelung
aşteptate.
Câteva ceasuri bune au rămas împreună, s-au plimbat
prin păduricea din apropiere, au mâncat din bucatele
cerute de el bucătarului, deşi foamea nu le dădea
ghes, toate trec prin stomac, numai iubirea pierdută şi
regăsită nu, au stat alături pe iarbă, au râs şi au povestit,
ce mare mângâiere aduc cuvintele mult râvnite,
acum ştia totul despre el, chiar şi cum îl cheamă, cum
şi el o cunoştea la fel de bine pe ea. A mai fost o dată
pe strada lor, cu câteva zile în urmă, unde s-o fi căutat
în altă parte, bine că l-a găsit ea, da, va pleca, dar războiul
va lua sfârşit şi se va întoarce, niciun război nu
ţine o veşnicie, şi chiar de ar dura atât, dragostea le
este mult prea mare şi mult prea adâncă, încât aşteptarea
să nu poată dărâma toate obstacolele timpului şi
ale spaţiului. Un semn trebuie să stea între ei, aşa că
ea şi-a luat basmaua albă din cap, a scuturat-o de praf,
de spălat va spăla-o el mai târziu, şi i-a legat-o la gât, e
semnul dragostei noastre. A strâns-o în braţe. Ce va
face după plecarea lui pe front, e întrebarea lui, e întrebarea
ei, nu ştie, nici nu vrea să se gândească, până
când se vor despărţi mai sunt câteva ceasuri bune,
foarte puţin la cât de mare îi este dragostea şi dorul,
foarte mult la cât de mare i-a fost şi de adâncă deznădejdea,
ce va fi va vedea, acum e fericită, iar ochiul
stâng nu i se mai zbate. Nu acum.
Nicolae Havriliuc
PROIECT DE CONVERSAŢIE
„Proust spunea, într-un volum din romanul În căutarea
timpului pierdut, că, dormind, omul adună împrejurul
său cursul orelor, ordinea anilor şi a lumilor. În care Ai
să mă-ntrebi. Eh, n-am să stau acum să fac precizările!
Ştiu c-a spus-o... Şi tot acolo sau în altul a adăugat că
la trezire acelaşi om poate, impulsionat de instinct şi stimulat
de conştient, să descopere, în locul pe care-l deţine,
timpul ce s-a prelins până la revenirea sa în starea
de veghe. Numai că, uneori, în funcţie de poziţia din
somn e posibil să încurce succesiunea clipelor şi chiar
s-o deşire.”
Aşa îşi aminti Aurelian Pavlescu, într-o după-amiază
de weekend, cele zise de colegul său de catedră de la
Universitatea Româno-Franceză când o privea pe
Anca, distinsa şi adorata sa soţie, urmărind la televizor,
detaşată de tot ce-i în jur, o telenovelă unde se-ntâmplau
atâtea, dar în fond nu se petrecea mai nimic. Totul
era doar strigăt, emoţie, prefăcută uimire şi o impardonabilă
stridenţă de imagine. Neavând cu cine schimba
o vorbă în imensul living-room al casei sale din Bucureştii-Noi,
Aurelian, lector la Facultatea de Litere, îşi
notă în fugă pe o foaie volantă, ca să-şi dea sieşi impresia
că nu este singur, mai multe gânduri pe care
urma să le discute cu studenţii săi la seminarul de teoria
comunicării:
„...Şi cum vorbele nu sunt suficiente în orice împrejurare
am fi, depăşirea momentului critic se face prin
fapte şi acţiuni. Totuşi, faptele sunt hotărâte de vorbe.
Nu întâmplător se spune... Despre gândirea sau vorbirea
cu sine însuşi. Iată că pretutindeni şi mereu se
aude... Bine a zis cine a zis! Haosul din jur e haosul
făcut de noi. El se datorează mizeriei din capul omului
care nu mai este stăpân pe sine şi dă din colţ în colţ...
Strică tot ce-i bun, crezând că pune în loc altceva, mai
bun. Numai că prin cunoaşterile proprii, în afara adevărului
şi binelui absolut pe care le ignoră, omul, avid de
obiecte şi încrezător în puterile sale discreţionare, menţine
haosul. Este homo stultus cel triumfător. Dar ordinea
îl părăseşte deoarece n-are măsura lucrurilor şi
metoda obţinerii lor când vrea să facă altceva mai bun,
pentru care se zbate. Atunci, în şoaptă, mascându-se
locul de emitere, i se spune... Canalizează-ţi pornirile
spre lămurirea problemelor practice, venite din imediat!”
După ce puse atent semnele de punctuaţie necesare,
el reciti de mai multe ori textul în vederea modelării
construcţiilor de fraze, spre a evita suprapunerile
114 SAECULUM 5-6/2011
PRO