OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

proză
deaua, aruncă apa, ia-ţi cămaşa de noapte, fă-ţi rugăciunea,
roagă-l pe Dumnezeu să te-ajute să te faci
bună, treci în pat, trage ţolul mai sus, nu-l trage peste
cap că nu mai poţi sufla, culcă-te şi gândeşte-te că somnul
e bun doar când nu ne mai trezim deloc din el, vezi
că mâine e o nouă zi.
Când a ajuns mai mare, interdicţiile erau altele, şi nu
atâtea ca pe vremuri, acum ştia bine ce are de făcut, îşi
ţinea coatele pe lângă trup când mânca, nu stătea pe
scaun cu trunchiul aplecat în faţă, firimituri nu mai scăpa
pe jos, a coase era deja o plăcere, un fel de evadare
din realitate, copiii din curte n-o mai interesau, iar mătuşa,
deşi era tot ea, părea mai îngăduitoare, poţi veni
şi tu cu o prietenă acasă, serviţi o dulceaţă şi un pahar
cu apă rece, mai schimbaţi câteva cuvinte, îi arăţi ce
coşi, îi spui ce cărţi ai citit, poţi merge şi tu la ea, dar
numai ziua, după-amiaza, şi numai cu ştiinţa şi cu aprobarea
mea, vizitele nu se fac pe nepusă-masă, aştepţi
să fii invitată, cum şi tu vei invita, nu fără ca eu să ştiu,
niciodată nu te vei duce la cineva în vizită seara, seara
trebuie să te găseşti în casă, în casa ta, bineînţeles, dar
să nu te prind cu băieţi, toţi sunt nişte golani şi profitori,
cel puţin cât stai în casa mea.
Prima dată l-a văzut în timp ce se întorcea de la
şcoală, stătea rezemat de un copac, s-a uitat drept în
ochii ei, de parcă ar fi fost acolo numai pentru a o privi
pe ea. Inima i s-a aprins deodată, un foc năprasnic a
pus stăpânire pe pieptul ei, privirea lui a fulgerat-o de a
simţit că i se înmoaie genunchii şi cade, nu a căzut, a
luat-o la fugă, abia după ce a dat colţul străzii s-a întors
să-l mai vadă, pe furiş, încă o dată, el era tot acolo, uitându-se
spre locul unde a dispărut ea. Toată ziua şi
toată noaptea nu a fost bună de nimic, simţea că-i ard
mâinile şi faţa, s-a dus la oglindă, nu s-a recunoscut. A
doua zi, el stătea în acelaşi loc, o aştepta parcă, pe
unde să se întoarcă acasă ca să-l evite, şi de ce l-ar
evita, de data aceasta a privit-o, tot aşa ca şi ieri, şi i-a
zâmbit, focul din piept i s-a aprins şi mai tare, flacăra lui
ajungând sub pielea obrajilor, arzându-i faţa, a întins
pasul, a dat colţul, s-a reîntors şi a privit pe furiş, el nu
plecase, privea spre ea, deşi ea nu era văzută, şi zâmbea.
Acasă, fără s-o vadă Varga, s-a aşezat în faţa
oglinzii şi s-a uitat cu atenţie la ea, da, e altă fată, mai
frumoasă, poate, nu poate, sigur, tristeţea veşnică din
ochi nu-i mai umbrea privirea, faţa palidă s-a colorat
într-un roz intens, întreaga înfăţişare i s-a schimbat,
oare numai ea vede sau şi altcineva, numai să nu observe
mătuşa, îşi va da seama, oare chiar i s-a întâmplat,
chiar este îndrăgostită, nu e cu putinţă, a citit ea
multe, dar în dragoste la prima vedere nu a crezut niciodată.
Toată noaptea a visat o stradă curată, cu case
una şi una, toate spoite în var, şi un tânăr frumos, chiar
tânărul ei, a spus cumva al ei, da, a spus, şi ce dacă,
un voinic aşezat pe o bancă, în faţa unei clădiri, cu palmele
împreunate ca într-o rugă, rugând-o, de fapt, pe
ea să stea alături, lângă el. Ziua următoare a fost un
calvar, prietena ei vorbea cu ea fără ca ea s-o audă, nu
înţelegea ce spun dascălii, nu vedea ce scrie în caiete,
dar scria, orele erau interminabile, insuportabil de lungi,
când nerăbdarea şi aşteptarea ating cote maxime, până
şi un minut pare o veşnicie, ultimul sunet al clopoţelului
fiind o adevărată salvare, a alergat de nebună până la
capătul străzii, acolo unde l-a văzut ieri şi alaltăieri, dar
nu mai era, s-a gândit că dacă visul devine realitate, şi
el stă pe una dintre băncile aflate la drum şi o invită să
ia loc, se va aşeza lângă el fără nicio reţinere, ba s-ar
aşeza şi fără ca el să-i ceară asta, ce gând ciudat, doar
el nu mai era acolo, cerul a căzut peste ea, s-a prăbuşit
în chiar clipa în care a văzut că locul unde ar fi trebuit
să fie era gol, apoi un mare pustiu a pus stăpânire pe
sufletul ei, lumea toată era ca şi cum n-ar fi fost, abia
trăgându-şi picioarele, grele, ca două pietre de moară,
trecu mai departe, dând colţul străzii, unde o aştepta el.
De spaima bucuriei ar fi căzut dacă el n-ar fi prins-o în
braţe, cerul s-a ridicat şi mai sus ca de obicei şi s-a făcut
şi mai albastru, focul din inimă s-a întins în toate cotloanele
trupului, mistuind-o, o moleşeală caldă a obligat-o
să-şi culce fără să vrea, sau poate a vrut, capul pe pieptul
lui, în vreme ce şoaptele sale îi mângâiau auzul, fără
tine nu mai pot trăi, şi simt că ai aceleaşi simţăminte,
spune doar că e aşa şi te voi însoţi până acasă, să mă
cunoască ai tăi, văzându-ne, îşi vor da seama că iubirea
ce ne leagă poate înlătura toate opreliştile ce ne-ar
sta în cale. Aşa e, i-a răspuns, dar e bine să mai aşteptăm,
la vremea potrivită vom face şi acest lucru.
Ajunsă acasă, cum a dat cu ochii de ea, Varga s-a
întunecat la faţă, ţi-ai găsit unul, şi ţi-am spus de-atâtea
ori să te fereşti, ţi-ai găsit cu cine, ştiam eu că nu te poţi
stăpâni, doar eşti trup din trupul lui mă-ta, din acest moment
îţi interzic să-ţi mai aduci prietenele în casă, iar în
vară, te trimit departe, în creierii munţilor, la o cunoştinţă
de-a mea, să te linişteşti, şi dacă tot nu te linişteşti, te
trimit la mănăstire.
L-a mai văzut în prima duminică, la ieşirea din biserică,
norocul ei că Varga a fost ţintuită în casă de o migrenă,
poate a durut-o capul din pricina ei, poate nu,
n-avea importanţă, bine că a fost aşa, altfel, însoţită, nu
l-ar fi putut întâlni, nici măcar n-ar fi îndrăznit să arunce
pe furiş o privire scurtă către el. A fost o întâmplare că
am putut ieşi în zilele săptămânii, i-a spus el, astăzi sunt
grăbit mai tare ca oricând, am vrut doar să-ţi spun că o
lăsăm pe mai târziu, mă refer la vizita făcută părinţilor
tăi, s-ar putea să plec undeva, departe, nu te speria, mă
voi întoarce, fără tine viaţa mea n-ar avea niciun rost,
dar dacă va fi să plec, te voi mai căuta o dată, când, nu
ştiu, gândeşte-te la mine şi nu mă uita. N-am să te uit
niciodată, i-a răspuns ea, şi dacă nu vei putea să mă
cauţi, te voi căuta eu.
Cele trei săptămâni până la terminarea şcolii au trecut,
mătuşa Varga s-a însănătoşit, era mai sănătoasă
ca oricând, numai tânărul nu s-a întors, când o zi e mai
lungă decât o veşnicie ce poţi spune despre trei săptămâni,
cum durerea sufletului o apropia tot mai mult de
moarte cu fiecare zi şi cu fiecare noapte scurse fără ca
el să vină, s-a hotărât să plece în căutarea lui. Mătuşă,
i-a spus înainte de a ieşi din casă, poate pentru ultima
oară, nu te-ai înşelat, mi-am găsit un tânăr, când l-am
văzut întâia dată am înţeles, deşi n-aş fi avut cum, dar
sufletul nu are nevoie de experienţe pentru a fi cuprins
de bucurie sau de tristeţe, am înţeles ce-nseamnă fericirea,
departe de mine gândul de a te supăra cumva,
dar vreau totuşi să-ţi spun că dacă ai fi iubit şi tu măcar
o dată, în clipa asta nu m-ai privi cu atâta ură şi înverşunare
şi nici n-ai rămâne stană de piatră ascultân -
du-mă şi nevenindu-ţi a crede că îndrăznesc să-ţi spun
ceea ce auzi, rămâi cu bine, mă duc să-mi caut ferici-
112 SAECULUM 5-6/2011
PRO