implementarea dispoziţiilor civile din noul Cod civil - CSM

Proiect finanţat de Uniunea Europeană
Facilitatea de Tranziţie FT 2007/19343.07.01.02.14
Continuarea asistenţei tehnice pentru consolidarea
reţelei de formatori a Şcolii Naţionale de Grefieri (SNG)
şi pentru îmbunătăţirea abilităţilor lor de predare
în ceea ce priveşte noul Cod civil şi noul Cod penal
Judecător ÎCCJ
Adina Georgeta Nicolae
Capitolele I - VIII
Profesor doctor
Marilena Uliescu
Capitolele IX - XV
- Bucureşti 2010 -

CUPRINS
CONSIDERAŢII PRELIMINARE
1. Prezentare generală …………………………………………....…... 12
2. Unele precizări conceptuale şi de ordin terminologic …………….. 14
CAPITOLUL I.
NOŢIUNEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ……………………...… 16
1.1. Contractul. Definiţie. Trăsături caracteristice ………………….. 16
1.1.1. Definiţie ………………………………………………. 16
1.1.2. Principii ……………………………...……………….. 17
1.1.3. Reglementarea interdicţiei de a contracta ………...….. 17
1.2. Actul juridic unilateral. Noţiune. Feluri de acte unilaterale …… 18
1.2.1. Definiţie ………………………………………………. 18
1.2.2. Clasificare …………………………………………….. 19
1.2.2.1. Acte unilaterale supuse comunicării
1.2.2.2. Promisiunea unilaterală
1.2.2.3. Promisiunea publică de recompensă
1.3. Clasificarea contractelor. Criterii de clasificare …..…………... 24
1.3.1. Criterii de clasificare …………………………………. 24
1.3.1.1. După existenţa sau nu a unei obligaţii în
contrapartidă la momentul încheierii actului
1.3.1.2. După scopul urmărit de părţi
1.3.1.3. După cunoaşterea existenţei şi întinderii drepturilor
şi obligaţiilor
1.3.1.4. După rolul voinţei părţilor
1.3.1.5. După modalitatea negocierii clauzelor contractului
1.3.1.6. După structura lor
CAPITOLUL II.
FORMAREA CONTRACTULUI. CONDIŢII ESENŢIALE ….... 30
2.1. Elemente structurale ale încheierii valabile a contractului …..... 30
2.1.1. Enumerare …………………………………………..... 30
2.2. Capacitatea de a contracta ……………………………………... 31

2.2.1. Noţiuni generale ……………………………………… 31
2.2.1.1. Definiţie
2.2.1.2. Principiul capacităţii de a contracta. Excepţii.
2.2.1.3. Capacitatea persoanei juridice
2.2.1.4. Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a încheia
acte juridice
2.3. Consimţământul …………………………………………………. 36
2.3.1. Noţiuni generale …………………………………….... 36
2.3.1.1. Definiţie
2.3.1.2. Mecanismul formării contractului
2.3.2. Valabilitatea consimţământului.
Viciile de consimţământ …………….……………...… 37
2.3.2.1. Condiţii de validitate a consimţământului
2.3.2.2. Lipsa discernământului
2.3.2.3. Viciile de consimţământ. Enumerare
2.3.3. Eroarea-viciu de consimţământ ………………………. 38
2.3.3.1. Definiţie şi reglementare
2.3.3.2. Condiţii
2.3.3.3. Aspecte particulare (eroarea nescuzabilă,
eroarea asumată, eroarea de calcul)
2.3.3.4. Sancţiune
2.3.4. Dolul-viciu de consimţământ ………………………… 42
2.3.4.1. Definiţie şi reglementare
2.3.4.2. Condiţii
2.3.4.3. Sancţiune
2.3.5. Violenţa ………………………………………………. 46
2.3.5.1. Definiţie şi reglementare
2.3.5.2. Condiţii
2.3.5.3. Violenţa săvârşită de un terţ
2.3.5.4. Sancţiune
2.3.6. Leziunea ……………………………………………… 49
2.3.6.1. Definiţie şi reglementare
2.3.6.2. Condiţii
2.3.6.3. Sancţiune
2.4. Obiectul contractului ……………………………………………. 51
2.4.1. Noţiuni generale …………………………………….... 51
2.4.2. Valabilitatea obiectului ………………………………. 52
2.4.2.1. Condiţii de validitate. Enumerare
2.4.2.2. Sancţiune
2

2.5. Cauza ……………………………………………………………. 54
2.5.1. Noţiuni generale ……………………………………… 54
2.5.1.1. Definiţie şi reglementare
2.5.2. Valabilitatea cauzei ………………………………...… 54
2.5.2.1. Condiţii de validitate. Enumerare
2.5.2.2. Proba cauzei
2.5.2.3. Sancţiune
2.6. Forma actului juridic …………………………………………… 57
2.6.1. Definiţie ………………………………………………. 57
2.6.2. Principiul consensualismului …………………………. 57
2.6.3. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) ……… 58
2.6.3.1. Definiţie
2.6.3.2. Sancţiune
2.6.4. Forma ad probationem ……………………………….. 60
2.6.4.1. Definiţie
2.6.4.2. Sancţiune
2.6.5. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi ……….. 61
2.6.5.1. Definiţie
2.6.5.2. Sancţiune
CAPITOLUL III.
NULITATEA ACTULUI JURIDIC ………………………………. 63
3.1. Dispoziţii generale ……………………………………………… 63
3.1.1. Noţiune ……………………………………………….. 63
3.2. Clasificarea nulităţilor. Categorii de nulităţi …………………... 63
3.2.1. Criterii de clasificare …………………………………. 63
3.2.2. Categorii de nulităţi
Nulitatea absolută şi nulitatea relativă …….…………. 66
3.2.3. Regimul juridic al nulităţii …………………………… 67
3.2.3.1. Noţiune
3.2.3.2. Regimul juridic al nulităţii absolute
3.2.3.3. Regimul juridic al nulităţii relative
3.2.3.4. Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută
şi nulitatea relativă
3.3. Efectele nulităţii …...……………………………………………. 71
3.3.1. Noţiune ……………………………………………….. 71
3.3.2. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii ……...…… 72
3.3.2.1. Noţiune
3

3.3.2.2. Consecinţele aplicării principiului retroactivităţii
efectelor nulităţii. Repunerea în situaţia anterioară
3.3.2.3. Situaţia contractelor cu executare succesivă
3.3.2.4. Situaţia debitorului de bună-credinţă
3.3.3. Excepţii de la repunerea părţilor în situaţia anterioară .. 74
3.3.4. Efectele nulităţii faţă de terţi …………………………. 75
3.4. Reguli de drept care înlătură efectele nulităţii………………….. 77
3.4.1. Precizări prealabile …………………………...………..77
3.4.1.1. Conversiunea actului juridic
3.4.1.2. Validarea contractului
3.4.1.3. Validitatea aparenţei în drept (error communis facit
ius)
3.4.1.4. Principiul răspunderii civile delictuale
(frauda comisă de incapabil)
CAPITOLUL IV.
EFECTELE CONTRACTULUI ………….……………………….. 82
4.1. Efectele contractului între părţi ………………………………… 82
4.1.1. Noţiune. Reglementare ……………………………….. 82
4.1.1.1. Principiile efectelor între părţi. Enumerare
4.1.2. Principiul forţei obligatorii …………………………… 82
4.1.2.1. Excepţie de la obligativitatea efectelor
4.1.3. Principiul irevocabilităţii efectelor contractului ……… 84
4.1.3.1. Noţiune
4.1.3.2. Excepţii
4.1.4. Principiul relativităţii efectelor contractului
între părţi …………………………….……………….. 86
4.1.4.1. Noţiune
4.1.4.2. Conţinut. Categoriile de parte, având-cauză şi terţi
4.1.4.3. Excepţii de la relativitatea efectelor contractului
4.1.4.3.1. Promisiunea faptei altuia
4.1.4.3.2. Simulaţia
4.1.4.3.3. Reprezentarea
4.1.4.3.4. Stipulaţia pentru altul
4.1.5. Principiul opozabilităţii efectelor contractului
faţă de terţi …………………………………….……… 91
4.1.5.1. Noţiune şi conţinut
4

CAPITOLUL V.
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ. NOŢIUNE ŞI EFECTE ……….. 94
5.1. Noţiunea prescripţiei extinctive ……...…………………………. 94
5.1.1. Definiţie şi reglementare ……………………………... 94
5.2. Efectul prescripţiei extinctive …...………………………………. 95
5.2.1. Reglementare …………………………………………. 95
5.2.2. Accepţiune ……………………………………………. 95
CAPITOLUL VI.
DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE …………….……... 97
6.1. Noţiunea şi determinarea domeniului prescripţiei extinctiv ……. 97
6.1.1. Noţiune ……………………………………………….. 97
6.1.2. Determinarea domeniului prescripţiei extinctive.
Criterii ………………………………..……………….. 97
a) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor
patrimoniale
b) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor
personale nepatrimoniale. Regula imprescriptibilităţii
6.1.3. Aspecte speciale privind domeniul prescripţiei extinctive
reglementate de noul Cod civil ……………………... 101
6.1.3.1. Situaţia drepturilor accesorii
6.1.3.2. Situaţia prestaţiilor succesive
6.1.3.3. Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa
garantată
6.1.3.4. Compensaţia şi dreptul de retenţie
6.2. Modul în care operează prescripţia extinctivă ……….………... 103
6.2.1. Invocarea prescripţiei extinctive ……………………. 103
6.2.1.1. Titularii dreptului de invocare a prescripţiei
6.2.1.2. Mijloacele procesuale de invocare a prescripţiei
6.2.1.3. Momentul până la care se poate invoca prescripţia
6.2.2. Renunţarea la prescripţia extinctivă ……………….... 109
6.2.2.1. Noţiune
6.2.2.2. Condiţiile renunţării
6.2.2.3. Formele renunţării
6.2.2.4. Efectele renunţării
5

CAPITOLUL VII.
CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ………….…………... 112
7.1. Începutul prescripţiei extinctive ……………………………….. 112
7.1.1. Regula generală privind începutul prescripţiei
extinctive …………………………………………… 112
7.1.2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei
extinctive înscrise în noul Cod civil ……………...… 113
A) Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau
a face
B) Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor
C) Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive
D) Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic
E) Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o
faptă ilicită
7.2. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive …...……………... 118
7.2.1. Noţiune ……………………………………………… 118
7.2.2. Efectele suspendării prescripţiei extinctive …………. 122
7.2.2.1. Efectul general
7.2.2.2. Efectul special
7.3. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive …………………... 123
7.3.1. Noţiune ……………………………………………… 123
7.3.2. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive …………. 127
7.3.3. Beneficiul întreruperii prescripţiei extinctive …...….. 127
7.4. Termenele de prescripţie extinctivă …………………………… 128
7.4.1. Termenul general de prescripţie extinctivă …………. 128
7.4.2. Termene speciale de prescripţie extinctivă …………. 129
7.4.2.1. Termenul de 10 ani
7.4.2.2. Termenul de prescripţie de 2 ani
7.4.2.3. Termenul de prescripţie de 1 an
CAPITOLUL VIII.
DECĂDEREA.
NOŢIUNE, REGLEMENTARE ŞI REGIM JURIDIC ………... 132
8.1. Definiţie………………………………………………………… 132
8.2. Reglementare…………………………………………………… 132
8.2.1. Absenţa reglementării în Codul civil de la 1865 ……. 132
8.2.2. Reglementarea actuală ………………………………. 133
6

8.3. Instituirea termenelor de decădere ……………………………. 133
8.3.1. Instituirea termenelor de decădere prin lege sau prin
voinţa părţilor ………………………………………. 133
8.4. Regimul juridic şi efectele decăderii …...……………………… 134
8.4.1. Regimul juridic al termenelor de decădere …………. 134
8.4.1.1. Suspendarea termenelor de decădere
8.4.1.2. Întreruperea termenelor de decădere
8.4.2. Renunţarea la beneficiul decăderii ………………….. 135
8.4.3. Invocarea decăderii …………………………………. 136
8.5. Regimul juridic al decăderii comparativ cu cel al prescripţiei
extinctive …...………………………………………………….. 137
8.5.1. Comparaţie între prescripţia extinctivă şi decădere .... 137
8.5.1.1. Asemănări
8.5.1.2. Deosebiri
CAPITOLUL IX.
DREPTUL DE PROPRIETATE ………………………………… 139
9.1. Proprietatea privată ……………………………………….…... 139
9.1.1. Definirea legală a dreptului de proprietate ……..…… 139
9.1.2. Conţinutul juridic ……….………………………...… 139
9.1.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate ….… 140
9.1.4. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată ... 142
9.1.5. Dobândirea dreptului de proprietate ………………… 142
9.1.6. Riscul pieirii bunului ………………………………... 144
9.1.7. Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor.. 144
9.1.8. Stingerea dreptului de proprietate ………………...… 145
9.1.8.1. Pieirea bunului
9.1.8.2. Abandonarea unui bun mobil
9.1.8.3. Exproprierea
9.1.8.4. Confiscarea
9.2. Dreptul de proprietate publică ………………………………… 150
9.2.1. Cadrul de reglementare ……………………………... 150
9.2.2. Titularii dreptului de proprietate publică ………….... 152
9.2.3. Conţinutul, limitele şi caracterele dreptului de proprietate
publică ………….…………………………………... 152
9.2.4. Modurile de dobândire şi de stingere a dreptului de
proprietate publică ………………………………..… 154
9.2.5. Caracterele dreptului de proprietate publică ………... 155
7

9.2.6. Exercitarea dreptului de proprietate publică ………... 155
9.2.7. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate
publică …………………………………………..….. 156
A. Dreptul de administrare
B. Dreptul de concesiune
C. Dreptul de folosinţă gratuită
CAPITOLUL X.
LIMITELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
DIN NOUL COD CIVIL ÎN RAPORT
CU SERVITUŢILE NATURALE ŞI LEGALE
REGLEMENTATE ÎN CODUL CIVIL ….....…………………... 164
10.1. Limitele legale ………………………………………………... 164
10.1.1. Folosirea apelor ………………………………….… 165
10.1.2. Alte limite legale – fostele servituţi stabilite de lege 167
10.1.3. Dreptul de trecere ………………………………….. 167
10.1.4. Limite legale – dreptul de trecere pentru utilităţi ….. 168
10.2. Limite convenţionale …………………………………………. 169
10.3. Limite judiciare ………………………………………………. 171
CAPITOLUL XI.
DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE. 173
11.1. Superficia ………………………………………………...…… 174
11.1.1. Temeiul legal ………………………………………. 174
11.1.2. Caracterele juridice ……………………………...… 175
11.1.3. Dobândirea dreptului de superficie ……………...… 176
11.1.4. Întinderea exercitării dreptului de superficie …...…. 176
11.1.5. Încetarea superficiei ……………………………….. 177
11.2. Uzufructul ……………………………………………………. 178
11.2.1. Obiectul dreptului de uzufruct …………………….. 179
11.2.2. Dobândirea dreptului de uzufruct …………………. 180
11.2.3. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului
proprietar ………………………………………….. 180
11.2.4. Stingerea uzufructului …………………………...… 181
11.3. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie …………………………... 182
11.4. Dreptul de servitute (servituţile) ……………………………... 182
8

11.4.1. Constituirea servituţii ……………………………… 184
11.4.2. Conţinutul juridic ………………………………….. 184
11.4.3. Drepturile şi obligaţiile proprietarului
fondului dominant ……………………………….… 186
11.4.4. Stingerea servituţilor ………………………………. 186
CAPITOLUL XII.
NOI INSTITUŢII ŞI REGLEMENTĂRI ÎN
CUPRINSUL CODULUI CIVIL .................................................... 187
12.1. Proprietatea periodică ……………………………………….. 187
12.1.1. Temeiul proprietăţii periodice ………………...…… 188
12.1.2. Caracterele juridice …………………………...…… 188
12.1.3. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor ………...… 189
12.1.4. Obligaţia de despăgubire şi excluderea ……………. 189
12.1.5. Încetarea proprietăţii periodice ……………………. 190
12.2. Fiducia ……………………………………………………….. 190
12.2.1. Noţiunea …………………………………………… 192
12.2.2. Izvoarele fiduciei ………………………………...… 193
12.2.3. Subiectele fiduciei ……………………………….… 194
12.2.4. Conţinutul contractului ………………………….…. 195
12.2.5. Înregistrarea fiscală, registrul naţional al fiduciilor .. 195
12.2.6. Obligaţia fiduciarului de a da socoteală …………… 196
12.2.7. Puterile fiduciarului …………………………...…… 196
12.2.8. Răspunderea fiduciarului …………………...……… 196
12.2.9. Denunţarea, modificarea şi revocarea contractului ... 197
12.3. Administrarea bunurilor altuia ………………………………. 197
12.3.1. Formele de administrare ………………………...…. 198
12.3.2. Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar ….... 199
12.3.3. Răspunderea administratorului …………………….. 199
12.3.4. Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului faţă de
terţi ………….……………….…………………….. 200
12.3.5. Obligaţiile privind inventarul, garanţiile şi
asigurarea …………………….……………………. 201
12.3.6. Administrarea colectivă şi delegarea …………….… 201
12.3.7. Darea de seamă anuală …………………………….. 202
12.3.8. Încetarea administrării ………………………...…… 203
9

CAPITOLUL XIII.
RĂSPUNDEREA CIVILĂ ÎN CADRUL
NOULUI COD CIVIL ...................................................................... 204
13.1. Dispoziţii generale privind răspunderea pentru fapta proprie 204
13.2. Cauzele exoneratoare de răspundere ………………….……... 205
13.3. Răspunderea pentru fapta altuia ……………………….…….. 212
13.4. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de
lucruri ……...……………………………….………………… 214
13.5. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale ….... 216
CAPITOLUL XIV.
CONTRACTELE SPECIALE …………………………….……... 219
14.1. Consideraţii generale ………………………………………… 219
14.2. Contractul de vânzare ……………………………………...… 224
14.3. Contractul de furnizare ………………………………………. 226
14.4. Contractul de report ………………………………………….. 226
14.5. Contractul de locaţiune ………………………………………. 227
14.6. Contractul de antrepriză ……………………………………... 229
14.7. Contractul de societate ……………………………………….. 231
14.8. Contractul de transport ………………………………………. 235
14.9. Contractul de mandat ………………………………………… 236
14.10. Contractul de agenţie………………………………………... 237
14.11. Contractul de intermediere …………………………………. 238
14.12. Contractul de depozit ……………………………………….. 238
14.13. Contractul de împrumut …………………………………….. 239
14.14. Contractul de cont curent …………………………………… 240
14.15. Contractul de cont bancar şi alte contracte bancare ……….. 241
14.16. Contractul de asigurare …………………………………….. 242
14.17. Contractul de întreţinere ……………………………………. 243
14.18. Jocul şi pariul ………………………………………………. 243
14.19. Tranzacţia …………………………………….………….…. 244
10

CAPITOLUL XV.
DREPT SUCCESORAL.
MOŞTENIREA LEGALĂ ŞI TESTAMENTARĂ ……………... 245
15.1. Generalităţi ………………………...………………………… 245
15.1.1. Moştenirea ……………………………………….… 245
15.1.2. Moştenirea legală şi cea testamentară ……………... 245
15.1.3. Pactele asupra unei moşteniri nedeschise ………….. 246
15.1.4. Nedemnitatea succesorală ………………………..... 246
15.2. Moştenirea legală ………………………...………...………… 248
15.2.1. Reprezentarea succesorală …………………………. 249
15.2.2. Descendenţii defunctului ………………………...… 251
15.2.3. Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi ..… 251
15.2.4. Ascendenţii ordinari ……………………………….. 251
15.2.5. Colateralii ordinari ……………………………….... 252
15.3. Moştenirea testamentară. Testamentul ……...……………….. 252
15.3.1. Formele testamentului ………………………...…… 253
15.3.2. Legatul ………………………………………...…… 255
15.3.3. Execuţiunea testamentară ………………………….. 258
15.3.4. Capacitatea de a dispune prin testament ………...… 259
15.3.5. Incapacităţile speciale ……………………………... 259
15.3.6. Substituţiile fidecomisare ………………………….. 260
15.3.7. Revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor ……………..... 260
15.3.8. Revocarea voluntară a testamentului ………………. 261
15.4. Rezerva succesorală …...…………………………………... 261
15.5. Opţiunea succesorală …...………………………………..... 263
15.6. Raportul donaţiilor …...…………………………………..... 265
15.7. Partajul de ascendent …...………..………………………... 266
11

CONSIDERAŢII PRELIMINARE
1. Prezentare generală
De peste patru decenii lumea juriştilor, mai exact a
civiliştilor, cunoaşte o dominantă – revizuirea, în numele
modernizării, a „bătrânului Cod civil”.
Aşa cum am afirmat cu prilejul sărbătoririi bicentenarului
Codului civil francez, codul Napoleon, în Corsica, în anul 2004,
Codul a fost un transplant legislativ reuşit în România.
Odată cu intrarea în vigoare, în anul 1865, a Codului Civil
Român, o copie aproape fidelă a codului civil francez, s-au pus
bazele dreptului civil modern, cu principiile şi instituţiile sale, şi
s-a introdus, pe această cale, terminologia juridică modernă.
Concepţia generală, principiile, instituţiile dreptului civil,
terminologia juridică şi mai ales rigoarea reglementării au făcut ca
acest Cod, cu unele fracturări reglementate prin legi speciale, să
supravieţuiască, traversând, aproape inexplicabil, perioada de
aproximativ cinci decenii a dreptului socialist.
Noul Cod civil, a cărui redactare şi adoptare a figurat în
„Programul de guvernare 2009-2012”, pare a fi fost o iniţiativă
legislativă necesară şi utilă.
Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr.287/2009 1 , cuprinde
7 cărţi, fiecare dintre acestea fiind divizată în titluri şi capitole –
numărul de articole fiind de 2664.
Aşa cum rezultă din expunerea de motive, din
sistematizarea materiei şi din soluţiile formulate, noul Cod civil
îmbrăţişează concepţia monistă, care, de altfel, se regăseşte în
sistemele de drept romano-germanice şi în alte state europene cum
ar fi, de pildă, Elveţia, Olanda, Italia sau Franţa.
Modelul care a stat, însă, la baza elaborării noului Cod
civil român este Codul civil al provinciei Quebec din statul federal
1 Legea nr.287/2009 din 25 iunie 2009, publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie
2009.
12

Canada, adoptat în 1991. Este de la sine înţeles că acest model nu
cuprinde reglementările care trebuie să se regăsească în cazul unui
stat unitar, prin comparaţie cu reglementările unei provincii care
se completează, desigur, cu reglementările la nivel federal. În
acest sens, putem menţiona reglementările privind sistemul bancar
ori cele privind societăţile comerciale, norme care se regăsesc
numai în legi federale.
Prin neluarea în considerare, ca model, a unor coduri
moniste europene care fac parte din tradiţia juridică romanogermanică,
noul Codul civil român exclude reglementările privind
societăţile comerciale, reglementări ce se regăsesc în codul civil
elveţian, olandez sau italian.
Tot astfel, nu se regăsesc în noul Cod reglementările
privind contractul de franciză, acesta rămânând în continuare
reglementat de legea specială, ceea ce, de altfel, nu se potriveşte
cu concepţia monistă îmbrăţişată.
Desigur, noul Cod civil cuprinde elemente noi, pe care le
considerăm utile şi necesare cum ar fi, de pildă, protecţia
drepturilor şi libertăţilor civile fundamentale ale personalităţii
umane, consacrate deja în acte internaţionale sau în codurile civile
ale altor state europene.
În acelaşi sens, am mai putea remarca reglementarea
explicită a dreptului de proprietate privată şi a dreptului de
proprietate publică, precum şi a drepturilor reale principale
derivate din dreptul de proprietate publică, şi anume: dreptul de
administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă.
De asemenea, remarcăm introducerea în noul Codul civil
a cărţii funciare cu efectul constitutiv al intabulării sau a
instituţiei fiduciei, caracteristică dreptului anglo-saxon (trustul)
instituţie care este receptată şi de sistemul romano-germanic prin
unele reglementări naţionale cum ar fi, de pildă, în Luxemburg, în
Franţa şi în Elveţia.
Introducerea fiduciei în noul Cod civil a fost, credem,
determinată de avantajele trustului (fiduciei) cât priveşte
13

organizarea patrimoniului şi care cunoaşte, desigur, o aplicare mai
largă în dreptul anglo-saxon.
Astfel, instituţia trustului, receptată în Codul civil cu
denumirea de fiducie, a fost adoptată corespunzător în raport cu
celelalte instituţii juridice naţionale. În acelaşi timp, s-a avut în
vedere şi utilizarea instituţiei fiduciei în combaterea scopurilor
ilicite, cum ar fi, de pildă, spălarea banilor sau evaziunea fiscală.
Modelul urmat în reglementarea fiduciei a fost Legea franceză nr.
2007-211 din 19 februarie 2007, prin care s-a introdus fiducia în
Codul civil francez la titlul XIV „Despre fiducie”.
Tot astfel, în materia obligaţiilor se măreşte numărul
contractelor incluse în reglementarea Codului civil cu unele
contracte considerate a aparţine dreptului comercial; astfel sunt:
contractul de comision, de intermediere, de consignaţie ş. a. Este,
desigur, după cum am menţionat, rezultatul renunţării la dualismul
Codului civil şi al Codului comercial.
În opinia noastră operaţiunea este, însă, incompletă.
Afirmarea, fără dubii, a concepţiei moniste presupune că, în
ceea ce priveşte raporturile de drept privat, noul Cod civil
constituie dreptul comun (jus comune) în sistemul nostru
legislativ. La o analiză mai atentă, se poate observa în articolul
final al noului Cod civil, trimiterea la legea pentru punerea în
aplicare a acestuia, lege care nu va fi, credem, în măsură să
rezolve problemele complexe ce le presupune această operaţiune,
probleme dintre care unele sunt încă nesoluţionate. În acest sens,
ne referim cu deosebire la raporturile noului Cod civil cu legile
speciale civile şi comerciale ce reglementează, în paralel cu
acesta, nu puţine raporturi de drept privat.
2. Unele precizări conceptuale şi de ordin terminologic
Pentru un nou Cod civil riguros, definirea unor concepte
fundamentale este necesară ca bază a unui drept privat unic.
Cu toate acestea, concepte esenţiale pentru structurarea
raporturilor de drept privat, cum sunt cele de: fapt juridic, de act
14

juridic, de proprietate, de contract precum şi altele, nu sunt
definite sau sunt definite incomplet. Uneori, se recurge la anumiţi
termeni care nu reprezintă un limbaj juridic
Credem, astfel, că nu s-ar putea abandona terminologia
juridică consacrată, ce reprezintă un dat al unei culturi juridice
comune, în acest moment al jalonării şi stabilirii pilonilor unui
drept privat european.
În acest sens, putem cita preocupările grupului de cercetare
„Terminologie” al Societăţii de Legislaţie comparată şi al
Asociaţiei „Henri Capitant, prietenii culturii juridice franceze”,
care a publicat un studiu având ca obiectiv analiza terminologică
comparativă a unui număr de concepte, pornind de la terminologia
existentă şi cunoscută, pentru a se putea ajunge la o terminologie
comună a diferitelor sisteme juridice la nivel european 2 .
Desigur, în plan european, primul pilon îl reprezintă
terminologia contractuală comună pentru un Cadru comun de
referinţă a viitorului drept contractual european.
Aşadar, credem că acesta este contextul actual pe care, în
opinia noastră, nu îl putem ignora.
Profesor doctor Marilena Uliescu
2 Terminologie contractuelle commune, Association Henri Capitant des Amis
de la Culture Juridique Française, Société de Législation Comparée, Paris,
2008, OSBH, 978-2-908199-62-8.
15

Capitolul I
NOŢIUNEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1.1. Contractul. Definiţie. Trăsături caracteristice
1.1.1. Definiţie
Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu conţinea o
definiţie a actului juridic civil 3 , decât prin raportare la contract şi
la diferitele specii de acte juridice, noul Cod civil (în continuare
N.C.civ.) conţine reglementarea expresă nu doar a noţiunii de
contract, ci şi pe aceea a actului juridic unilateral.
Astfel, potrivit art. 1166 N.C.civ., contractul este acordul
de voinţă dintre două sau mai multe persoane, cu intenţia de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic 4 .
Se observă că noua reglementare a valorificat opiniile
exprimate în doctrină, unde actul juridic, în general, a fost definit
ca reprezentând acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, adică de a naşte, a modifica ori stinge un
raport juridic civil concret 5 .
Rezultă din conţinutul art. 1166 N.C.civ., că noţiunea
contractului presupune întrunirea următoarelor elemente:
– existenţa unei manifestări de voinţă provenită de la două
sau mai multe persoane;
3 În mod obişnuit, în doctrină şi jurisprudenţă, noţiunea de act juridic (sau act)
este folosită în două accepţiuni, respectiv: 1) operaţiunea juridică, manifestarea
de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (negotium iuris) şi 2)
înscrisul constatator al operaţiunii juridice, acela care consemnează şi
încorporează, redă manifestarea de voinţă exprimată (instrumentum
probationis).
4 Potrivit art. 942 din vechiul Cod civil, contractul era definit ca reprezentând
„acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între
dânşii un raport juridic.”
5 În acest sens, de ex., Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, TUB, 1987, pp.
157-158; Gh. Beleiu, Actul juridic civil, în „Tratat de drept civil”, vol. I,
“Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 168.
16

– manifestarea de voinţă să fi fost făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice 6 ;
– producerea de efecte juridice înseamnă naşterea,
modificarea, stingerea unui raport juridic concret.
1.1.2. Principii
Ca elemente de noutate, N.C.civ. reglementează
principiul libertăţii de a contracta 7 , precum şi pe cel al buneicredinţe
atât la negocierea şi încheierea contractului, precum şi pe
tot timpul executării sale, fără posibilitatea instituirii unor clauze
de exonerare sau de limitare a unei asemenea atitudini de loialitate
şi obligaţii de bună-credinţă 8 .
Principiul libertăţii de a contracta trebuie pus în acelaşi
timp, în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri (care aduc
îngrădiri ale libertăţii contractuale, niciunui subiect de drept
nefiindu-i permis să le încalce), fiind vorba, aşa cum s-a spus în
doctrină, „de o manifestare mai directă a voluntarismului social
care constituie fundamentul teoretic al contractului” 9 .
1.1.3. Reglementarea interdicţiei de a contracta
Reglementarea de principiu a interdicţiei de a contracta cu
nesocotirea ordinii publice şi a bunelor moravuri se regăsea şi în
vechiul Cod, care dispunea imperativ, prin prevederile art. 5 că
„nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la
legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”,
6 În felul acesta, actul juridic se deosebeşte de faptul juridic civil stricto sensu,
care nu este săvârşit cu intenţia de a produce efecte juridice, dar acestea se
produc în temeiul legii.
7 Potrivit art. 1169 N.C.civ. părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să
determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi
de bunele moravuri.
8 Conform art. 1170 N.C.civ., părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât
la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele
nu pot înlătura sau limita această obligaţie.
9 A se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 368
17

instituind totodată, două instrumente de control pentru
conformitatea contractelor cu ordinea publică şi bunele moravuri:
obiectul şi cauza contractului, care trebuie să fie licite şi morale 10 .
1.2. Actul juridic unilateral. Noţiune. Feluri de acte
unilaterale
1.2.1. Definiţie
Astfel cum s-a menţionat deja, noul Cod civil se preocupă
şi de definiţia actului juridic unilateral 11 , înţeles ca manifestare
de voinţă a autorului său (art. 1324), care este supus, în ce priveşte
regimul său juridic, dispoziţiilor legale privitoare la contracte,
care se aplică în mod corespunzător (conform art. 1325).
Se pot desprinde din definiţia actului unilateral,
următoarele trăsături ale acestuia 12 :
– actul unilateral are un mecanism propriu de formare,
distinct de acela al contractului, el întemeindu-se doar pe
manifestarea unilaterală de voinţă a autorului său;
10 În acest sens, potrivit art. 963 C.civ. “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi
obiectul unui contract”, ceea ce înseamnă că, dacă obiectul contractului este în
afara circuitului civil, el este contrar ordinii publice şi bunelor moravuri,
contractul fiind lovit de nulitate absolută. De asemenea, cu referire la cauza
contractului, art. 968 C.civ. stipulează: „cauza este nelicită, când este prohibită
de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. Faţă de
conţinutul acestor reglementări, în doctrină s-a afirmat că, „ în pofida anumitor
divergenţe doctrinare în ce priveşte definiţia şi analiza celor două elemente
care alcătuiesc conţinutul contractului, singura manieră realistă de interpretare a
acestor texte constă în a afirma, fără rezerve, că un contract, prin obiectul şi
cauza sa, nu poate fi valid, dacă este contrar ordinii publice şi bunelor
moravuri”, a se vedea L Pop, op. cit., p. 368.
11 Tradiţional, s-a spus că expresia „act unilateral” se utilizează în opoziţie cu
„act bilateral”, considerându-se totodată, că este mai exactă expresia „act
univolutiv”decât aceea de „act unilateral”, care se deosebeşte de contract pentru
că raportul juridic se naşte , cel puţin în stare latentă de putere, prin efectul
voinţei autorului actului”, M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,
Bucureşti, 1921, p. 62.
12 Pentru amănunte, a se vedea M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 23-24.
18

– actul unilateral exprimă interesul autorului său unic
(noţiunea de autor urmând a fi înţeleasă în sens tehnic, întrucât
este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voinţă unică să
aibă calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de
persoane care participă la act fiind determinant, ci numărul
voinţelor exprimate în act este cel care determină caracterul
acestuia unilateral, bi- sau multilateral);
– actul unilateral presupune intenţia autorului său de a
produce efecte juridice, respectiv, de a da naştere, a modifica sau
a stinge raporturi juridice.
În doctrină 13 s-a dat o explicaţie faptului că în vechiul Cod
civil nu şi-a găsit o reglementare generală actul juridic unilateral
(regăsindu-se doar norme speciale, prin care, în anumite materii s-
au recunoscut unele efecte ale actului unilateral) şi anume:
conform tehnicii legislative de la acel moment, s-a urmărit să se
reglementeze cel mai frecvent act juridic (contractul, care rămâne
regula de manifestare a voinţei juridice în dreptul civil), iar pe de
altă parte, la acea dată, doctrina nu elaborase încă teoria actului
unilateral ca izvor de obligaţii.
1.2.2. Clasificare
În general, se distinge între actele unilaterale supuse sau
nu comunicării pentru ca acestea să producă efectele juridice
urmărite de autorul lor ori prevăzute expres de lege. De asemenea,
noul Cod reglementează expres şi alte categorii de acte
unilaterale.
1.2.2.1. Acte unilaterale supuse comunicării
Astfel, în noul Cod civil este reglementată situaţia actelor
juridice unilaterale supuse comunicării, stabilindu-se că ele
trebuie să respecte această procedură atunci când „constituie,
modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori
13 În acest sens, M. Avram, op. cit., p. 23.
19

informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului”
(art. 1326 alin. 1 N.C.civ.).
În legătură cu necesitatea comunicării actelor unilaterale,
în doctrină 14 s-a afirmat că asemenea acte sunt menite să producă
efecte juridice faţă de anumite persoane, deci reprezintă o
operaţiune socială, fiind vorba aşadar, de un act care prin chiar
natura lui este orientat către destinatar (beneficiar). În cazul
anumitor acte unilaterale, această orientare nu este doar abstractă,
ci ea dobândeşte un caracter concret, material, prin aceea că actul
nu devine perfect decât prin comunicarea lui destinatarului 15 .
Actele unilaterale supuse comunicării produc efecte din
momentul în care comunicarea este considerată ajunsă la
destinatar şi chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de act din
motive care nu îi sunt imputabile (art. 1326 alin. 3 N.C.civ.).
Distincţia între actele supuse comunicării şi cele care nu
sunt supuse comunicării prezintă interes în privinţa regimului lor
juridic 16 .
Aceasta, întrucât actele unilaterale nesupuse comunicării
sunt perfecte de la data manifestării de voinţă a autorului lor,
deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate condiţiile
sale de existenţă valabilă şi poate produce efecte (bineînţeles că
trebuie avută în vedere şi natura actului, deoarece, de exemplu, în
cazul testamentului, act pentru cauză de moarte, efectele nu se vor
produce decât de la data deschiderii moştenirii).
În schimb, în situaţia actelor unilaterale supuse
comunicării, ele nu-şi vor produce efectele decât după ce această
14 A se vedea, M. Avram, op. cit., p. 68.
15 Ca acte supuse comunicării au fost menţionate: rezilierea sau denunţarea
unilaterală a contractului, revocarea sau renunţarea la mandat, punerea în
întârziere, oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă.
Dimpotrivă, nu sunt supuse comunicării: testamentul, acceptarea unei
moşteniri, recunoaşterea de filiaţie, angajamentul unilateral.
16 M. Avram, op. cit., p. 70.
20

formalitate a fost îndeplinită şi manifestarea de voinţă comunicată
destinatarului.
Lipsa comunicării în cazul acestei categorii de acte
unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru lipsa unui
element constitutiv al actului unilateral 17 .
În ce priveşte modalitatea comunicării actelor unilaterale,
dispoziţiile art. 1326 alin. 2 din N.C.civ. stabilesc faptul că această
comunicare „se poate face în orice comunicare adecvată, după
împrejurări” 18 , pentru ca în alineatul următor să se prevadă că
producerea efectelor are loc din momentul în care comunicarea a
ajuns la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de ea, din
motive care nu-i sunt imputabile.
În felul acesta, este consacrat sistemul informării,
instituindu-se prezumţia (simplă) că actul unilateral, manifestarea
de voinţă adresate unei persoane determinate se consideră a fi
cunoscute din momentul în care ajung la destinatar, dacă acesta nu
dovedeşte că a fost în imposibilitate, fără culpa sa, de a lua
cunoştinţă de act.
1.2.2.2. Promisiunea unilaterală
Reglementată prin dispoziţiile art. 1327 N.C.civ.,
promisiunea unilaterală este înţeleasă ca actul juridic făcut cu
intenţia de a se obliga independent de acceptare, care îl leagă
numai pe autor (alin. 1), în condiţiile în care destinatarul actului
poate refuza dreptul astfel născut (alin. 2).
17 R. E. de Munagorri, L’acte unilatéral dans les rapports contractuels, th.,
L.G.D.J, 1996, p. 226, apud M. Avram, op. cit., p. 70.
18 De regulă, legea este cea care prevede în ce formă trebuie făcută comunicarea
(de ex., în art. 1079 din C.civ. se stipula că punerea în întârziere se poate face
fie printr-o notificare, prin intermediul executorilor judecătoreşti, fie prin
cererea de chemare în judecată). În absenţa unei dispoziţii exprese a legii,
trebuie ţinut seama de împrejurări, în funcţie de care să se determine, raportat la
elementele de fapt concrete, dacă a avut sau nu loc, o comunicare adecvată,
aptă să producă efectele specifice acestui act unilateral.
21

Deşi în principiu revocabilă, pentru a nu se ajunge la
situaţii de revocare intempestivă a promisiunii şi a se crea astfel
prejudicii destinatarului care poate intenţiona să o accepte, în alin.
3 al art. 1327 N.C.civ. s-a prevăzut ca atunci când autorul actului
nu a stipulat expres un termen, promisiunea să fie considerată
făcută pentru o anumită durată „potrivit cu natura obligaţiei şi cu
împrejurările în care a fost asumată”.
O asemenea obligaţie, de a menţine promisiunea pentru un
anumit interval de timp, instituie o limitare a exerciţiului dreptului
de a revoca oferta (recunoscut autorului actului unilateral), fiind
menită să asigure evitarea abuzului de drept care s-ar deduce
dintr-o revocare intempestivă 19 .
1.2.2.3. Promisiunea publică de recompensă
Este actul unilateral prin care cel care promite în mod
public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii, este
obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se
cunoaşte promisiunea (art. 1328 alin. 1 N.C.civ.) 20 .
Promisiunea publică de recompensă este o aplicaţie a
teoriei angajamentului unilateral întrucât promitentul îşi asumă
în mod unilateral obligaţia de a plăti recompensa (premiul), dacă
terţul căruia i-a fost destinată promisiunea îndeplineşte condiţiile
impuse de promitent (respectiv, de organizatorul concursului).
19 Cu privire la răspunderea ofertantului în cazul revocării intempestive a
ofertei, a se vedea C. Stătescu, Actul juridic civil ca izvor de obligaţii, în C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All
Educational, Bucureşti, 1998, pp. 44-46.
20 În doctrină, s-a arătat că promisiunea publică de recompensă este un act
unilateral subiectiv, supus comunicării (se adresează publicului, deci unei
persoane nedeterminate, cu titlu oneros şi comutativ. Promitentul nu este
animat de intenţia de a face o liberalitate, ci este interesat ca o persoană să
îndeplinească o anumită prestaţie şi să obţină un rezultat concret, recompensa
fiind numai „preţul” fixat de promitent pentru această activitate, M. Avram, op.
cit., p. 269.
22

În acelaşi timp, atitudinea terţului de a executa prestaţia
sau de a participa la concurs nu are valoarea acceptării unei oferte,
ci reprezintă simple fapte voluntare, licite, de care se poate
oricând desista şi care nu au valoare juridică decât în temeiul
promisiunii publice şi numai în măsura în care condiţiile stipulate
în aceasta sunt îndeplinite.
Promisiunea de recompensă se datorează chiar şi în cazul
în care terţul a acţionat ignorând promisiunea făcută, deoarece
promitentul este ţinut de obligaţia unilateral asumată ori de câte
ori un terţ a îndeplinit prestaţia cerută, nefiind necesar ca terţul să
acţioneze în vederea recompensei (ceea ce înseamnă că, dacă după
îndeplinirea prestaţiei terţul află despre existenţa promisiunii
publice de recompensă şi solicită ca aceasta să-i fie acordată,
promitentul este ţinut să o plătească).
Dispoziţiile art. 1328 alin. 2 N.C.civ. reglementează
situaţia în care prestaţia a fost executată de mai multe persoane
împreună, când „recompensa se împarte între ele, potrivit
contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu
se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal” 21 .
Promisiunea publică de recompensă poate fi revocată în
aceeaşi formă în care a fost făcută publică (sau într-o formă
echivalentă), dar ea nu produce efecte faţă de cel care a executat
prestaţia mai înainte de revocarea ei (art. 1329 alin. 1 şi 2
N.C.civ.).
Dispoziţiile legale reglementează şi posibilitatea acordării
unei despăgubiri echitabile (fără posibilitatea de a depăşi însă,
recompensa promisă) celor care înainte de publicarea revocării au
făcut cheltuieli legate de executarea prestaţiei (cu rezerva situaţiei
în care promitentul dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi
obţinut), iar dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în
termen de un an de la data publicării revocării (art. 1329 alin. 3 şi
4 N.C.civ.).
21 Separat de această ipoteză, atunci când prestaţia a fost executată nu
împreună, ci separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care
a comunicat cea dintâi rezultatul (art. 1328 alin. 3 N.C.civ.).
23

1.3. Clasificarea contractelor. Criterii de clasificare
1.3.1. Criterii de clasificare
Pentru prima dată, într-o reglementare de importanţa
Codului civil este introdusă o clasificare a contractelor
(Secţiunea a 2-a din Titlul II al Cărţii a V-a – „Despre obligaţii”).
Până la acest moment, clasificarea actelor juridice a rămas doar pe
seama doctrinei, astfel încât în literatura de specialitate nu a
existat unanimitate de păreri cu privire la criteriile de clasificare şi
la numărul de clasificări ale contractelor.
Criteriile de clasificare şi categoriile de contracte ce
rezultă din dispoziţiile art. 1171-1177 N.C.civ.:
1.3.1.1. După existenţa sau nu a unei obligaţii în
contrapartidă la momentul încheierii actului, se distinge între
contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale.
Astfel, potrivit art. 1171, contractul este sinalagmatic,
atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar
dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.
Aşadar, este contract sinalagmatic 22 acela în care fiecare
parte este deopotrivă, creditor şi debitor al celeilalte părţi, încă din
momentul încheierii contractului. Reciprocitatea obligaţiilor
presupune ca ele să aibă ca izvor comun acelaşi contract.
În cazul contractului unilateral 23 , dimpotrivă, numai o
parte contractantă îşi asumă obligaţii (deci, o parte este creditor,
iar cealaltă debitor). Caracterul unilateral al contractului se
păstrează şi atunci când, pe parcursul executării se nasc obligaţii şi
22 În principiu, contractele cu titlu oneros sunt în acelaşi timp, contracte
sinalagmatice.
23 Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral, pentru
că în timp ce primul este rezultatul acordului de voinţă între două sau mai multe
persoane (şi doar generează „unilateral” obligaţii în sarcina uneia dintre părţi),
actul juridic unilateral este rezultatul unei singure voinţe (de ex. testamentul,
renunţarea la un drept, actul de opţiune succesorală).
24

în sarcina celeilalte părţi (de exemplu, în situaţia contractului de
depozit, când deponentul va trebui să restituie cheltuielile făcute
de depozitar cu bunul).
1.3.1.2. După scopul urmărit de părţi, există
contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Este considerat cu titlu oneros, contractul prin care fiecare
parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate (art. 1172 alin. 1).
Avantajul pe care tinde să-l obţină fiecare parte este de
natură patrimonială, aceasta fiind esenţial pentru contractele cu
titlu oneros (de exemplu, în cazul contractului de vânzarecumpărare,
vânzătorul se obligă să predea bunul vândut, iar
cumpărătorul să plătească preţul, fiecare dintre părţi acţionând
astfel, în contrapartidă).
Dimpotrivă, atunci când una dintre părţi urmăreşte să
procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb un
avantaj, contractul este cu titlu gratuit (art. 1172 alin. 2).
De data aceasta, debitorul se obligă să presteze în favoarea
celeilalte părţi (creditorul), fără a primi, însă, ceva în schimb (se
întâmplă astfel, de exemplu, în cazul contractului de donaţie, al
contractului de comodat, de împrumut cu titlu gratuit, în cazul
contractului de mandat gratuit).
1.3.1.3. După cunoaşterea existenţei şi întinderii
drepturilor şi obligaţiilor la momentul încheierii contractului, se
face deosebire între contracte comutative şi contracte aleatorii 24 .
Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii
sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar
24 În Codul civil anterior se considera (art. 947) ca fiind comutativ acel contract
cu titlu oneros, în care obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte
părţi, definiţie care a fost criticată în doctrină, întrucât a introdus confuzia între
contractele cu titlu oneros, în general, şi contractele comutative, deşi acestea
din urmă reprezintă doar una dintre cele două specii ale contractului cu titlu
oneros (a se vedea în acest sens, L. Pop, op. cit., pp. 107-108).
25

întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art. 1173
alin. 1).
Rezultă că, în cazul contractului comutativ, părţile nu au
doar certitudinea existenţei prestaţiilor pe care şi le datorează, dar
cunosc şi întinderea acestora, din chiar momentul realizării
acordului lor de voinţă (majoritatea contractelor cu titlu oneros
sunt contracte comutative, în care părţile îşi stabilesc aşadar, de la
început, întinderea drepturilor şi obligaţiilor: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de
antrepriză etc.).
Contractul aleatoriu este acela care, prin natura lui sau
prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre ele şansa unui
câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un
eveniment viitor şi incert (art. 1173 alin. 2).
Potrivit definiţiei, existenţa şi întinderea prestaţiilor
părţilor (sau cel puţin, ale uneia dintre ele) depind de un
eveniment viitor şi incert (alea) – fie că acest eveniment este sigur
că se va produce în viitor, dar la momentul încheierii contractului
nu se ştie când anume (de exemplu, în cazul contractului de rentă
viageră), fie nu se ştie dacă evenimentul se va produce (cum se
întâmplă, de exemplu, în situaţia contractului de asigurare de
răspundere civilă auto, dacă nu se produce riscul asigurat
înăuntrul termenului).
Deci, specificul contractelor aleatorii constă în aceea că,
încă din momentul încheierii contractului, părţile se supun şansei
de câştig şi riscului de a pierde, raportat la un eveniment viitor şi
nesigur ca realizare.
1.3.1.4. După rolul voinţei părţilor în stabilirea
conţinutului contractului, acestea pot fi consensuale, solemne sau
reale.
Contractul este consensual atunci când se formează prin
simplul acord de voinţă al părţilor (art. 1174 alin. 2).
În cazul contractelor consensuale, voinţa juridică poate
îmbrăca orice formă, ele dând expresie principiului
26

consensualismului (potrivit căruia, ceea ce este relevant pentru
constituirea valabilă a contractului este manifestarea
consimţământului liber şi neviciat al părţilor, fără să intereseze
modalitatea de exteriorizare a acestuia).
Majoritatea contractelor sunt consensuale, excepţiile de la
această regulă fiind prevăzute de lege.
Este solemn acel contract pentru a cărui validitate trebuie
îndeplinite anumite formalităţi prevăzute de lege (art. 1174 alin.
3).
Deci, pentru formarea valabilă a contractelor solemne este
necesar ca voinţa părţilor să fie însoţită de îndeplinirea anumitor
formalităţi expres prevăzute de lege, în absenţa cărora actului nu i
se recunoaşte eficienţa juridică urmărită de părţi. Solemnitatea ad
validitatem este o condiţie esenţială, de fond care trebuie
respectată.
De regulă, este vorba de forma înscrisului autentic pe care
trebuie să o capete manifestarea de voinţă a părţilor pentru
contractele solemne (de exemplu, contractul de donaţie, contractul
de înstrăinare a terenurilor prin acte între vii, contractul de
ipotecă).
Alteori, chiar forma înscrisului sub semnătură privată
constituie condiţie de validitate pentru contractul solemn (de
exemplu, contractul de cesiune asupra mărcii, contractul de
voluntariat).
Contractul real este acela pentru a cărui validitate este
necesară predarea unui bun al debitorului (art. 1174 alin. 3).
Formarea valabilă a unor asemenea contracte nu se reduce
la realizarea acordului de voinţă al părţilor, fiind necesară
remiterea unui bun sau unor bunuri de către o parte (debitorul)
către cealaltă parte (creditorul) 25 .
25 Existenţa acestor categorii de contracte a fost criticată în doctrină (a se vedea
L. Pop, op. cit., pp. 119-120), considerându-se că, de fapt, remiterea bunului ar
trebui privită ca fiind executarea unei obligaţii create prin contractul consensual
respectiv. Prin reglementarea dată însă, noul Cod civil a rămas fidel concepţiei
27

Sunt considerate reale, de exemplu: contractul de
împrumut de consumaţie, contractul de comodat, contractul de
depozit, contractul de gaj cu deposedare.
1.3.1.5. După modalitatea în care părţile
negociază clauzele contractului, se poate distinge între contracte
negociate şi contracte de adeziune.
Sunt contracte negociate cele care constituie regula şi care
reprezintă rezultatul „negocierilor”, al discuţiilor libere între
părţile contractante.
Noul Cod civil se ocupă de reglementarea expresă a
contractului de adeziune, stabilind prin dispoziţiile art. 1175 că
există un asemenea contract „atunci când clauzele sale esenţiale
sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta
sau urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le
accepte ca atare”.
Specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că
ele nu se formează pe baza discuţiilor sau a negocierilor libere, ci
pe baza adeziunii părţii mai slabe din punct de vedere economic la
proiectul de contract a cărui redactare este realizată de către partea
mai puternică.
În aceste contracte, opţiunea aderentului se reduce între a
încheia sau a nu încheia contractul, la stabilirea conţinutului
căruia voinţa sa nu a avut nicio contribuţie, întrucât ofertantul a
stabilit, de la început, toate clauzele 26 .
Prin reglementarea acestui tip de contract, noul Cod civil
vine să dea expresie unei realităţi juridice, precum şi să
concretizeze o orientare a doctrinei şi a practicii dreptului privat
care au identificat existenţa unor asemenea contracte, în opoziţie
cu cele negociate.
tradiţionale, potrivit căreia fără remiterea materială a bunului, contractele reale
nu se pot forma.
26 Pentru amănunte în legătură cu categoria de contracte negociate, contracte de
adeziune, contracte forţate, a se vedea L. Pop, op. cit., pp. 126-131.
28

Sunt considerate contracte de adeziune, de exemplu:
contractul de transport pe calea ferată, contractul de telefonie fixă
şi celulară, contractul de furnizare a apei, electricităţii, gazului,
contractele dintre comercianţi şi consumatori.
1.3.1.6. După structura lor, se poate distinge între
contracte simple şi contracte complexe sau contracte-cadru.
În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul
cărora se realizează o singură operaţie juridică, în situaţia
contractelor complexe, sunt realizabile două sau mai multe
operaţii juridice.
Noul Cod civil reglementează (art. 1176) situaţia
contractului-cadru, înţeles ca „acordul prin care părţile convin să
negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale
căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta (alin. 1).
Modalitatea de executare a contractului – cadru, în special
termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul
acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare (alin. 2).
29

CAPITOLUL II
FORMAREA CONTRACTULUI. CONDIŢII ESENŢIALE
2.1. Elementele structurale ale încheierii valabile a
contractului
2.1.1. Enumerare
După ce în art. 1178 N.C.civ. este enunţat principiul
libertăţii formei, în sensul că încheierea contractului se realizează
prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta,
dacă legea nu impune o anume formalitate, prin dispoziţiile art.
1179 N. C.civ. sunt enumerate condiţiile esenţiale necesare
pentru validitatea contractului 27 , respectiv:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţilor;
3. un obiect determinat, posibil şi licit;
4. o cauză valabilă a obligaţiilor.
Aceste elemente de formare valabilă a contractului se
regăsesc şi în reglementarea Codului civil de la 1865 (art. 948 ),
cu singura deosebire că, anterior, se prevedea „caracterul licit al
cauzei”, iar nu „cauză valabilă a obligaţiilor”.
În afara acestor condiţii de fond sau intrinseci ale
contractului, se observă că norma legală nu instituie şi o
anumită condiţie de formă, ca element constitutiv al actului; ea
este menţionată doar pentru ipoteza în care dispoziţii ale legii
speciale ar impune-o (art. 1179 alin. 2).
27 Condiţiile de validitate nu se confundă însă, cu condiţiile de eficacitate a
contractelor, pentru că, în timp ce primele trebuie respectate pentru ca un
contract să se formeze valid şi să producă efecte între părţile contractante
originare, cele de eficacitate trebuie îndeplinite pentru ca un contract valabil
încheiat şi efectele lui să fie opozabile şi terţelor persoane, în sensul că situaţia
juridică născută din contract se impune a fi respectată şi de acestea (sunt
asemenea condiţii de eficacitate, de ex., înscrierea în registre comerciale
publice, în cărţile funciare, în anumite arhive electronice, în registre notariale).
30

În felul acesta, se pune accentul pe libertatea de voinţă
contractuală, fără ca aceasta să fie supusă, de principiu, unor
rigori formale, solemne, asigurându-se astfel, celeritatea
circuitului civil.
Cu privire la cele patru condiţii de fond, ele pot fi grupate
în două mari componente: acordul de voinţe al părţilor
(reprezentat de consimţământul părţilor şi capacitatea lor de a
contracta) şi conţinutul contractului (obiectul şi cauza fiind cele
care dau conţinutul actului juridic).
2.2 Capacitatea de a contracta
2.2.1. Noţiuni generale
2.2.1.1. Definiţie
Este acea condiţie generală, de fond, esenţială pentru
încheierea contractului, care constă în aptitudinea subiectelor de
drept de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii, prin încheierea
de acte juridice, regula fiind aceea a capacităţii, iar excepţia, de
strictă reglementare, a incapacităţii.
Anterior noului Cod civil, sediul materiei privind
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu atât a persoanei fizice, cât
şi a persoanei juridice, se regăsea în principal, în dispoziţiile
Decretului nr. 54/1958.
Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 54/1958,
„capacitatea de folosinţă (a persoanei fizice) este capacitatea de a
avea drepturi şi obligaţii”, iar capacitatea de exerciţiu este
„capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii, săvârşind acte juridice” (alin. 3).
În privinţa persoanei juridice, nu exista o definiţie a
capacităţii de folosinţă, aplicându-se însă, pornindu-se de la
corelaţia dintre capacitatea juridică a acesteia şi capacitatea sa
civilă şi de la formularea generală a art. 5 alin. 2, aceeaşi abordare
a conceptului de capacitate (înţeles ca aptitudine a subiectului
colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile).
31

La fel, în privinţa capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice, în absenţa unei definiţii legale, aceasta era înţeleasă în
doctrină 28 , ca reprezentând aptitudinea subiectului colectiv de
drept civil, de a dobândi drepturi şi exercita drepturi subiective
civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin
încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere.
2.2.1.2. Principiul capacităţii de a contracta.
Excepţii
Noul Cod Civil păstrează, evident, principiul capacităţii
de a contracta, care reprezintă regula, excepţiile fiind de strictă
reglementare şi aplicare.
În acest sens, potrivit art. 1180 N. C. civ., poate contracta
orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici
oprită să încheie anumite contracte, iar dispoziţiile art. 1181
N.C.civ. fac trimitere, în privinţa capacităţii de a contracta, la
dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I a Codului („Despre
persoane”) 29 .
28 A se vedea, de ex., Gh. Beleiu, op. cit., 505.
29
Potrivit art. 28 N.C.civ. „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor (1) Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu (2); art. 29 dispune:
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres
prevăzute de lege (1). Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu (2)”. De asemenea, este
reglementată dobândirea capacităţii de exerciţiu a minorului prin efectul
căsătoriei (art. 39), capacitatea de exerciţiu anticipată a minorului, când pentru
motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (art. 40), capacitatea de
exerciţiu restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani.
Pentru situaţia minorului care a împlinit vârsta de 15 ani este reglementată
posibilitatea întocmirii de către acesta a anumitor acte juridice referitoare la
munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, cazuri în care minorul exercită singur drepturile şi
îndeplineşte tot astfel obligaţiile născute din aceste acte (art. 42).
32

În ce priveşte persoanele fizice, persoanele incapabile de a
contracta, întrucât nu pot exprima un consimţământ valabil sunt,
potrivit art. 43 N.C.civ., minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani şi interzişii judecătoreşti, situaţii în care actele se încheie prin
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege 30 .
2.2.1.3. Capacitatea persoanei juridice
Şi în privinţa persoanei juridice, regula este, de asemenea,
aceea a capacităţii (persoana juridică poate avea orice drepturi şi
obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit
legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, conform art. 206
N.C.civ.).
Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este
subordonat principiului specialităţii capacităţii în situaţia
persoanelor juridice fără scop patrimonial, având în vedere că
acestea pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt
necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut” (art. 206 alin. 2 N.C.civ.).
Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înfiinţării
acesteia 31 , se recunoaşte în acelaşi timp, o capacitate de folosinţă
anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data actului de
înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă
30 Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia
singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele
de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul
încheierii lor (art. 43 alin. 3 N.C.civ.).
31 Înfiinţarea persoanei juridice se face potrivit modalităţilor reglementate de
art. 194 N.C.civ., respectiv: a) prin actul de înfiinţare al organului competent,
în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativteritoriale,
precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat
sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de
înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau
instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de înfiinţare al celor care
o constituie, autorizat, în condiţiile legii; în orice alt mod prevăzut de lege.
33

numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă
în mod valabil (art. 205 alin. 3 N.C.civ.).
O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată
(recunoscută doar în legătură cu naşterea valabilă a persoanei
juridice) este reglementată în legătură cu liberalităţile care pot fi
primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de
înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul
deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care
liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia
fiinţă în mod valabil (art. 208 N.C.civ.).
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de
îndeplinire a obligaţiilor de către persoana juridică, aceasta se
realizează prin intermediul organelor de administrare ale
persoanei juridice, de la data constituirii lor 32 .
2.2.1.4. Sancţiunea nerespectării incapacităţii de
a încheia acte juridice
Fiind vorba de nerespectarea unei condiţii de fond,
esenţială şi de validitate a contractului, sancţiunea care intervine,
în principiu, este aceea a nulităţii actului încheiat cu
neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
a) În cazul persoanei fizice, actele făcute de cel lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de
tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt
lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu
(art. 44 N.C.civ.).
32 Potrivit art. 209 N.C.civ, au calitatea de organe de administrare persoanele
fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în
numele şi pe seama persoanei juridice.
34

Caracterul nulităţii este determinat, fără îndoială, de natura
interesului ocrotit, care este unul personal, dar în acelaşi timp, se
observă instituirea unui regim specific prin noua reglementare,
câtă vreme nu se cere să se facă dovada existenţei unei vătămări, a
unui prejudiciu, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul nesocotirii
unor norme de interes particular pentru a atrage anulabilitatea.
Pe de altă parte, această sancţiune nu este înlăturată de
simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă în sensul că este capabil să
contracteze şi doar în situaţia în care incapabilul a folosit
manopere dolosive, instanţa va putea, la cererea părţii induse în
eroare, să considere valabil contractul, dacă apreciază că aceasta
ar constitui o sancţiune civilă adecvată (art. 45 N.C.civ.).
În ce priveşte invocarea nulităţii relative, ea poate fi
făcută de către incapabilul însuşi care, în apărare, poate pretinde
nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate
ori din punerea sub interdicţie judecătorească, fără ca pe de altă
parte, persoanele capabile de a contracta să poată opune
minorului sau interzisului judecătoresc incapacitatea acestuia.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul
legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de
ocrotitorul legal, iar în situaţia în care actul s-a încheiat fără
autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va
sesiza procurorul pentru promovarea acţiunii.
Actul anulabil poate fi confirmat de către minorul devenit
major (când este vorba de actul făcut singur de acesta în timpul
minorităţii, atunci când trebuia să fie reprezentat sau asistat).
De asemenea, este posibilă confirmarea actului anulabil
făcut de tutore fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru
încheierea lui valabilă, dar aceasta, după ce a avut loc descărcarea
tutorelui (art. 48 N.C.civ.).
b) În cazul persoanei juridice, lipsa capacităţii de folosinţă
(cu excepţia celei recunoscute anticipat), ca şi nerespectarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru persoanele
35

juridice fără scop patrimonial sunt sancţionate cu nulitate
absolută.
În schimb, atunci când este vorba despre acte încheiate de
organele de administrare ale persoanei în alcătuirea cărora au
intrat incapabili, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei
decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor
organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de
constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie, sancţiunea
care intervine este aceea a nulităţii relative.
Aceasta înseamnă că actul nu poate fi anulat pentru simpla
împrejurare că persoanele care au făcut parte din organele de
administrare şi de control au fost incapabile sau incompatibile,
dacă nu s-a produs o vătămare 33 .
2.3. Consimţământul
2.3.1. Noţiuni generale
2.3.1.1. Definiţie
Reprezintă acel element esenţial, de fond care constă în
manifestarea la exterior a hotărârii de a încheia actul juridic.
Consimţământul poate fi înţeles deopotrivă, în
accepţiunea de manifestare unilaterală de voinţă făcută de oricare
dintre părţile unui act bilateral sau de autorul actului unilateral,
precum şi ca acord de voinţe în actele bi- sau multilaterale.
Contractul apare aşadar, ca fiind produsul întâlnirii
concordante dintre voinţele individuale ale viitoarelor părţi
contractante 34 .
2.3.1.2. Mecanismul formării contractului
În acest sens, dispoziţiile art. 1182 N.C.civ. stabilesc că
încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părţi
sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta
33 Conform art. 211 N.C.civ.
34 L. Pop, op. cit., p. 155.
36

(acordul de voinţă fiind alcătuit din două elemente: oferta şi
acceptarea 35 ).
Îşi găseşte de asemenea, reglementare în noul Cod civil
principiul bunei-credinţe de care trebuie să dea dovadă
părţile în iniţierea şi desfăşurarea negocierilor pentru
încheierea contractului (fiind, de exemplu, considerată ca lipsită
de exigenţele bunei-credinţe, conduita părţii care iniţiază sau
continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul, altfel spus,
jocandi causa). O asemenea atitudine este sancţionată, partea care
se află astfel în culpă fiind ţinută să răspundă de prejudiciul cauzat
celeilalte părţi (respectiv, cheltuielile angajate în vederea
negocierilor, renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi alte
împrejurări asemănătoare).
2.3.2. Valabilitatea consimţământului.
Viciile de consimţământ
2.3.2.1. Condiţii de validitate a
consimţământului
Pentru a fi valabil exprimat şi a produce efecte juridice,
consimţământul trebuie dat în cunoştinţă de cauză şi în deplină
libertate, respectiv să nu fie afectat de vicii care să-l altereze 36 .
În acest sens, dispoziţiile art. 1204 N.C.civ. statuează, cu
referire la condiţiile consimţământului, că acesta trebuie să fie
serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (potrivit art. 953
35 Noţiunea ofertei de a contracta este reglementată prin dispoziţiile art. 1188-
1195 N.C.civ., iar în ce priveşte acceptarea ofertei, aceasta are sediul materiei
în dispoziţiile art. 1196-1200 N.C.civ.
36 Contractul încetează de a fi valabil atunci când consimţământul uneia sau
alteia dintre părţi este afectat de un viciu care îi alterează luciditatea sau
libertatea. Aceasta, deoarece consimţământul este o voinţă la baza formării
căreia se află procesul de reflexie şi deliberare al autorului său. De aceea,
numai prin deliberare, fiecare parte va decide sau nu să se angajeze juridic, a se
vedea T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p. 54-55; D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale,
vol. I, Vânzarea şi schimbul, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 225.
37

din Codul civil de la 1865, consimţământul nu este valabil, când
este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol).
2.3.2.2. Lipsa discernământului
Pentru ca actului juridic să i se recunoască efectele (de a
da naştere, modifica ori stinge raporturi civile concrete), este
necesar ca exprimarea consimţământului să provină de la o
persoană cu discernământ, adică de la o persoană care să aibă
puterea efectivă de a aprecia asupra consecinţelor juridice care se
vor produce în baza respectivului act.
Conform art. 1205 alin. 1 N.C.civ., este anulabil
contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii
acestuia se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o
punea fie şi numai vremelnic în neputinţă de a-şi da seama de
urmările faptei sale 37 .
2.3.2.3. Viciile de consimţământ. Enumerare
Potrivit art. 1206 N.C.civ. consimţământul este viciat
atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă (alin. 1).
De asemenea, consimţământul este viciat în caz de
leziune.
2.3.3. Valabilitatea consimţământului (continuare).
Eroarea-viciu de consimţământ
2.3.3.1. Definiţie şi reglementare
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la
momentul încheierii actului.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care
eroarea era tratată într-un singur text (art. 954 şi, cu caracter
37 Este supus anulării şi contractul încheiat de o persoană pusă sub interdicţie
ulterior întocmirii actului, dacă la momentul exprimării consimţământului
cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute (art. 1205
alin. 2 N.C.civ.).
38

general, în dispoziţiile art. 953, 961, alături de alte vicii de
consimţământ), în noul Cod civil sediul materiei se regăseşte în
mai multe articole (art. 1207-1213), care reglementează diferite
feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului
(eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea
de comunicare sau de transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare
care pot interveni.
2.3.3.2. Condiţii
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să
se fi aflat într-o eroare esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după
caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era
esenţial pentru încheierea contractului.
Este considerată ca având caracter esenţial eroarea 38 care :
– poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in
negotio şi error in corpore);
– poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra
unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate
esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat (error in substantia);
– poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi
a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in
persona, în cazul contractelor încheiate intuitu personae).
Este de asemenea, considerată esenţială, eroarea de drept
care priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei
părţilor, pentru încheierea contractului 39 .
38 Conform art. 1207 N.C.civ.
39 Potrivit art. 1207 N.C.civ., eroarea de drept este esenţială atunci când
priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru
încheierea contractului (alin. 3). Eroarea care priveşte simplele motive ale
contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor
asemenea motive au fost considerate hotărâtoare (alin. 4).
39

În felul acesta, a fost tranşată controversa din doctrină,
care, în absenţa unei reglementări exprese, admitea 40 sau nu
anulabilitatea actului pentru eroare de drept, considerându-se că
falsei reprezentări a unei asemenea realităţi juridice i se opune
maxima nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii).
Era însă un argument neconvingător, acesta tras din
obligativitatea cunoaşterii legii de către toţi destinatarii ei, câtă
vreme el se constituie, mai degrabă, într-un deziderat decât într-o
realitate şi aceasta, mai ales în condiţiile instabilităţii şi fluctuaţiei
legislative prezente.
Totuşi, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (art. 1208 alin. 2).
Chiar pentru ipoteza erorii esenţiale, când partea a avut o
falsă reprezentare a realităţii care să o îndreptăţească la a cere
anularea actului, legiuitorul a prevăzut un remediu de natură să
salvgardeze actul încheiat, atunci când cealaltă parte este de acord
cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate
în mod corespunzător (art. 1213).
În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate a
circuitului civil şi soliditatea raporturilor contractuale.
2.3.3.3. Aspecte particulare
Noul Cod civil reglementează şi eroarea nescuzabilă,
căreia nu i se recunoaşte caracteristica de viciu de consimţământ,
sancţionabil cu anularea 41 , întrucât aceasta ar fi incompatibilă cu
40 Conform opiniei dominante exprimate în doctrină (a se vedea, de ex., Gh.
Beleiu, Drept civil român: Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ed. a VIII-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed.
Universul juridic, p. 177, J. Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind
eroarea de drept, în Dreptul nr. 8/1992, I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005, pp. 149-176. În sens contrar, A. Ionaşcu, Drept civil.
Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 235.
41 Potrivit art. 1208 alin. 1 N.C.civ., contractul nu poate fi anulat dacă faptul
asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe
rezonabile.
40

una-credinţă şi cerinţele unei conduite corecte şi oneste, care
trebuie să caracterizeze pe omul diligent (vigililantibus non
dormientibus iura inveniunt).
Astfel, eroarea este nescuzabilă, atunci când ea este
consecinţa unei conduite culpabile a celui care reclamă
anularea actului (căci neglijenţa victimei erorii face ca aceasta să
fie nescuzabilă când ea putea şi trebuia să se informeze, iar
cealaltă parte nu avea, după circumstanţe, această obligaţie).
De asemenea, nu intervine anulabilitatea actului, atunci
când eroarea poartă asupra unui element cu privire la care riscul
de eroare a fost asumat de cel care îl invocă sau, după împrejurări,
trebuia să fie asumat de către acesta (eroarea asumată), precum şi
atunci când este vorba despre o simplă eroare de calcul, ce poate fi
îndreptată printr-o simplă rectificare (aşa-numita eroare de
calcul), cu rezerva situaţiei în care a fost vorba despre o eroare
asupra cantităţii, esenţială pentru încheierea actului.
2.3.3.4. Sancţiunea
Dacă până la reglementarea actuală şi de altfel, în absenţa
unor norme ale dreptului pozitiv, în doctrină şi jurisprudenţă s-a
considerat că eroarea-obstacol (cea care poartă asupra naturii
contractului sau asupra identităţii obiectului acestuia) se
sancţionează cu nulitatea absolută, prin dispoziţiile noului Cod
civil (art. 1207 alin. 1) s-a prevăzut anulabilitatea actului pentru
eroarea esenţială, care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă
ca atrăgând nulitatea relativă.
În felul acesta, au fost valorificate observaţiile critice
exprimate în doctrina română sau străină 42 şi, de asemenea, a
fost îmbrăţişată teoria modernă a contractului, conform căreia
sancţiunea în cazul erorii trebuie să fie nulitatea relativă, pentru
că, în fapt, nu este pus în pericol interesul general, ci sunt puse în
42 Gh. Beleiu, op. cit., p. 177; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 156, L. Pop, op. cit., p. 239; J. Flour, J.
Luc- Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, Ed. Armand Colin, Paris,
2002, p. 135.
41

cauză interesele părţilor contractante, existând riscul de a fi lezate.
Nulitatea relativă într-o asemenea situaţie prezintă, însă, o
particularitate, întrucât ambele sau toate părţile contractante se
află în eroare şi toate au dreptul de a promova acţiunea în anulare.
2.3.4. Valabilitatea consimţământului (continuare).
Dolul-viciu de consimţământ 43
2.3.4.1. Definiţie şi reglementare
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în
inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace
viclene sau dolosive ori prin omisiunea, în mod fraudulos, de
informare a cocontractantului asupra unor împrejurări care se
cuvenea să fie dezvăluite (art. 1214 N.C.civ.).
Aşadar, privit ca fapt delictual săvârşit cu intenţie de
către autorul său, dolul presupune un element material şi unul
intenţional ori subiectiv.
Sub aspectul elementului material se observă că noua
reglementare 44 acordă atenţie nu doar faptului comisiv
(acţiunea, constând în folosirea de manopere frauduloase, de
natură să provoace eroarea), ci şi faptului omisiv (atitudinea
negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări
care trebuia să fie dezvăluite).
În ce priveşte dolul prin omisiune sau reticenţă, se
admitea, în doctrină şi jurisprudenţă, chiar şi în absenţa unei
reglementări, că simpla tăcere a unei părţi contractante este de
natură, în anumite cazuri, să inducă în eroare pe cealaltă parte şi
43 Dolul contractual se deosebeşte de dolul delictual care constă în acţiunea sau
inacţiunea deliberată a unei persoane prin care se încalcă dreptul subiectiv sau
interesul legitim al altei persoane. Iniţial, în dreptul roman, a fost sancţionat
numai dolul ca delict civil care dădea victimei dreptul de a obţine repararea
pagubei.
44 Potrivit art. 960 C.civ. anterior, dolul este cauză de nulitate atunci când
mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident
că, fără aceste maşinaţii cealaltă parte n-ar fi contractat.
42

să o determine să încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi
încheiat 45 .
Se considera, însă, că tăcerea este constitutivă de dol
numai excepţional, adică în acele cazuri în care exista obligaţia
legală a unei părţi de a informa pe cealaltă parte 46 .
Noul Cod civil vine să dea expresie acestei realităţi,
concretizând, de altfel, o orientare a doctrinei şi jurisprudenţei în
materie, şi să sancţioneze neîndeplinirea obligaţiei de informare ce
revine părţii contractuale.
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă
evidenţiază raportul dintre „obligaţia de informare” ce revine
părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine
„informaţii privilegiate”, pe de o parte, şi „obligaţia de a se
informa” care incumbă fiecărei părţi contractante, pe de altă parte.
De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele
încheiate cu consumatorii, „partea mai slabă” trebuie să fie
informată asupra tuturor elementelor esenţiale care stau la baza
declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar, aceasta poate
pretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă 47 .
2.3.4.2. Condiţii
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dolul pentru a
atrage anulabilitatea actului se desprind din conţinutul art. 1214,
1215 N.C.civ., respectiv: dolul să provină de la cocontractant ori
de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte
părţi (i); prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost
provocată eroarea celeilalte părţi, indiferent de caracterul esenţial
45 A se vedea, de ex., P. Andrei, Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi în
practica judiciară, în R.R.D. nr. 9/1982; D. Cosma, op. cit., p. 167; D. Chirică,
Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005,
pp. 261-267.
46 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol.
I, Ed. Naţională, 1928, pp. 134-135.
47 A se vedea M. Nicolae, Actul juridic civil, în Instituţii de drept civil. Curs
selectiv pentru licenţă, 2009-2010, Ed. Universul Juridic, 2009, p. 32.
43

sau neesenţial al acesteia (ii); dolul să fie dovedit (întrucât nu se
presupune) (iii).
(i) Pentru că dolul are o dimensiune delictuală
(contractuală), este firesc să apară condiţia ca acesta să provină de
la cealaltă parte contractantă sau de la reprezentantul acesteia 48 .
Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terţe
persoane, străine de contract, în principiu nu poate fi sancţionat
contractantul nevinovat, pentru că aceasta ar fi o soluţie injustă 49 .
În schimb, dolul va fi imputabil cocontractantului în cazul
în care se dovedeşte că a cunoscut (sau, după caz, trebuia să
cunoască) manoperele dolosive ale terţului şi totuşi, nu a avertizat
cealaltă parte asupra erorii ce i-a fost provocată.
În această situaţie, independent de anularea contractului,
autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar putea rezulta
(art. 1215 alin. 2).
(ii) Dacă în vechiul text din Codul civil (art. 960) se
menţiona expres condiţia ca dolul să fi fost determinant la
încheierea contractului (întrucât „fără acele maşinaţiuni, este
evident că cealaltă parte nu ar fi contractat”), astfel încât eroarea
provocată să fi privit elemente hotărâtoare pentru încheierea
contractului, în noua reglementare nu mai este instituită această
condiţie, fiind suficient ca prin atitudinea dolosivă a părţii să fi
fost provocată o eroare, chiar dacă aceasta nu a fost esenţială (art.
1214 alin. 2).
Aşadar, în noua concepţie a Codului este pus accentul pe
dimensiunea delictuală a dolului, fiind suficient că a existat o
asemenea atitudine a părţii, în absenţa căreia nu s-ar fi încheiat
48
Evident, cerinţa nu funcţionează în cazul actelor juridice unilaterale
(testamentul, confirmarea unui drept, renunţarea la un drept), câtă vreme
acestea sunt rezultatul voinţei unei singure persoane.
49 Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod conţine dispoziţii (art.
1215) care rezolvă şi chestiunea dolului comis de un terţ.
44

acel contract ori el s-ar fi încheiat în condiţii diferite, rămânând
victimei dolului să aleagă dacă solicită anularea contractului sau
despăgubiri.
În felul acesta, rămâne lipsită de relevanţă distincţia care
se făcea în doctrină şi jurisprudenţă între dolul principal (cel care,
purtând asupra elementelor esenţiale dădea drept la acţiunea în
anulare) şi dolul incidental sau secundar, care purtând asupra unor
elemente nedeterminante nu ar fi justificat anularea actului.
(iii) Dolul trebuie să fie dovedit de către victima acestuia
(potrivit art. 1214 alin. 4, dolul nu se presupune), întrucât el nu
rezultă din conţinutul actului, nici măcar dintr-un eventual
dezechilibru între prestaţiile la care s-au obligat părţile actului.
Fiind vorba de o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru
dovada lui se admite orice mijloc de probă.
2.3.4.3. Sancţiunea dolului
Fiind vorba de un viciu de consimţământ, sancţiunea care
intervine este aceea a anulabilităţii actului.
În acelaşi timp, însă, dolul este şi un delict civil, astfel
încât în ipoteza în care autorul dolului a cauzat un prejudiciu, se
va naşte un raport juridic de natură delictuală, respectiv, un raport
de răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are
dreptul să ceară şi să obţină repararea prejudiciului 50 .
Astfel, dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost
posibilă repunerea părţii în situaţia anterioară, adică prejudiciul ce
i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea acţiona
pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri.
În acest sens, dispoziţiile art. 1257 N.C.civ. stabilesc
posibilitatea pentru cel al cărui consimţământ a fost surprins prin
dol, să pretindă, în afară de anularea actului şi daune interese sau,
dacă preferă menţinerea contractului, să solicite reducerea
prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptăţit.
50 În acest sens, v. L. Pop, op. cit., p. 267.
45

2.3.5. Valabilitatea consimţământului (continuare).
Violenţa
2.3.5.1. Definiţie şi reglementare
În concepţia noului Cod civil, violenţa, ca viciu de
consimţământ, este înţeleasă ca „temerea justificată indusă fără
drept de cealaltă parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea
ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa
consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale
ar fi expuse unui pericol grav şi iminent” (art. 1216).
Rezultă că nu violenţa în sine este cu adevărat viciu de
consimţământ, ci sentimentul de teamă (temerea) care i-a fost
indusă victimei şi care a împiedicat-o să-şi manifeste, în mod
liber, voinţa de a contracta.
Altfel spus, victima violenţei ştie că încheie un contract
dezavantajos pentru ea, dar cu toate acestea, îşi exprimă
consimţământul pentru a scăpa de un rău mult mai grav care i-ar
putea fi cauzat 51 .
Această temere poate exista nu numai în raport cu
persoana contractantului sau cu bunurile acesteia, ci şi în legătură
cu persoane apropiate părţii (soţul, soţia, ascendenţii ori
descendenţii, conform art. 1216 alin. 4).
Având în vedere dispoziţiile art. 1216 alin. 3, rezultă că în
situaţia persoanelor apropiate părţii este vorba de o constrângere
fizică efectivă îndreptată împotriva acestora şi de natură să insufle
temere părţii contractante.
2.3.5.2. Condiţii
Pentru a atrage anularea actului, violenţa trebuie: să fie
determinantă pentru încheierea actului juridic (i); să fie injustă
(ii).
(i) Necesitatea caracterului determinant al violenţei
rezultă din dispoziţiile art. 1216 N.C.civ., potrivit cărora temerea
51 Vezi L. Pop, op. cit., p. 270.
46

trebuie să fie „justificată” şi de aşa natură încât partea putea să
creadă că, în absenţa consimţământului, era expusă unui pericol
grav şi iminent.
În stabilirea caracterului determinant al violenţei trebuie să
se ţină seama, aşa cum dispune art. 1216 alin. 4 N.C.civ., de
„vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-
a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut
influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”.
Este vorba aşadar, de o serie de elemente de fapt, care vor
fi la aprecierea organului jurisdicţional, pentru a se stabili dacă a
fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la momentul
încheierii contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia.
(ii) Caracterul injust al ameninţării victimei. Întrucât nu
orice ameninţare constituie, prin ea însăşi, violenţă-viciu de
consimţământ, se cere ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii
(să fie ilicită), pentru a atrage nevalabilitatea actului.
Astfel, dacă ameninţarea priveşte exerciţiul cu bunăcredinţă
al unui drept subiectiv, ea nu se poate constitui în viciu de
consimţământ, întrucât partea tinde doar la realizarea beneficiului
pe care legea i-l recunoaşte.
Ameninţarea cu exerciţiul unui drept. În schimb, în
concepţia noului Cod reprezintă violenţă „temerea insuflată prin
ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine
avantaje nejustificate” (art. 1217).
Într-adevăr, de data aceasta, exercitarea dreptului este
deturnată de la scopul său şi capătă un caracter abuziv, ceea ce
este de natură să-l scoată de sub protecţia legii 52 .
52 Se întâmplă astfel, de ex., în cazul ameninţării debitorului cu urmărirea sau
chemarea sa în judecată de către creditor, cu scopul de a-l determina pe acesta
să încheie un angajament excesiv, adică, de a obţine un alt rezultat decât cel pe
care l-ar fi putut pretins în mod legitim.
47

Temerea reverenţiară. Faptul că ameninţarea trebuie să
fie determinantă, rezultă în mod implicit şi din dispoziţiile art.
1219 N.C.civ., care nu recunosc caracterul de viciu de
consimţământ simplei temeri reverenţiare, izvorâte din respect,
fără ca aceasta să fi fost însoţită de violenţă.
De asemenea, ameninţarea cu un rău nu este, în concepţia
noului Cod civil, considerată constitutivă de violenţă, atunci când
ea rezultă dintr-o stare de necesitate, decât în măsura în care
cealaltă parte a profitat de această împrejurare (art. 1218
N.C.civ.) 53 .
2.3.5.3. Violenţa săvârşită de un terţ
Prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 1220 N.C.civ.) este
reglementată situaţia violenţei exercitate de un terţ faţă de
contract, însă ea constituie viciu de consimţământ numai atunci
când partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau,
după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa exercitată de terţ.
Rezultă că nu se cere ca ameninţarea cu un rău al cărei
autor este terţa persoană să fie şi rezultatul coparticipării efective
a celeilalte părţi, dar, cel puţin, aceasta să fi cunoscut sau să fi
trebuit să cunoască despre violenţa exercitată (deci, să fi existat
cel puţin o complicitate, de pe urma căreia să fi profitat, prin
influenţarea comportamentului celeilalte părţi, nevoite astfel, să
încheie contractul).
2.3.5.4. Sancţiune
Ca şi în cazul dolului, independent de anularea
contractului partea va putea cere şi repararea prejudiciului cauzat
prin fapta ilicită.
Aşadar, în situaţia în care autorul violenţei este cealaltă
parte contractantă, partea prejudiciată va avea la îndemână două
53 În doctrină se exprimase un punct de vedere contrar, în sensul că ameninţarea
într-o asemenea situaţie este asimilabilă violenţei-viciu de consimţământ, având
în vedere că şi în cazul stării de necesitate dimensiunea volitivă a
consimţământului poate fi grav afectată, D. Cosma, op. cit., p. 174.
48

acţiuni împotriva acesteia: una în anularea contractului şi, dacă
repunerea în situaţia anterioară nu este suficientă pentru
acoperirea prejudiciului, şi o acţiune în răspundere civilă.
Dacă autorul violenţei este un terţ, partea se va putea
îndrepta împotriva acestuia cu acţiunea în răspundere, iar
împotriva celeilalte părţi contractante, cu acţiune în anulare 54 .
2.3.6. Valabilitatea consimţământului (continuare).
Leziunea
2.3.6.1. Definiţie şi reglementare
Este leziune, potrivit art. 1221 N.C.civ., atunci când una
dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă
ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea
sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil mai mare, la
data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Rezultă, din această definiţie, că noul Cod îmbrăţişează
concepţia subiectivă despre leziune, conform căreia pentru a
exista acest viciu de consimţământ 55 , nu este suficientă
54 A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 1220 alin. 2 şi ale art. 1257 N.C.civ
(acestea din urmă, referitoare la pretinderea de daune interese sau la reducerea
corespunzătoare a prestaţiilor, fiind aplicabile deopotrivă, în cazul dolului).
55 În doctrină au fost exprimate mai multe opinii, care au negat caracterul de
viciu de consimţământ al leziunii. Astfel, în sensul că leziunea nu afectează
consimţământul, ci este o condiţie a anulării contractului pentru incapacitatea
unuia dintre contractanţi, a se vedea D. Cosma, op. cit., p. 153; de asemenea,
leziunea a fost apreciată şi ca o cauză distinctă, specială de anulare a
contractului pentru încălcarea cerinţei echilibrului prestaţiilor care se datorează
în contrapartidă (P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru
o nouă teorie a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 235). În
sensul că leziunea este o cauză specială de desfiinţare a contractului şi
nicidecum un viciu al consimţământului întrucât rostul său este acela de a
asigura echilibrul contractual, ceea ce este în strânsă legătură cu valoarea
prestaţiilor care alcătuiesc obiectul raportului de obligaţii contractual şi cu
obiectul contractului, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 312. Prin reglementarea
noului Cod se curmă practic, această controversă, recunoscându-se leziunii
natura de cauză ce afectează valabilitatea consimţământului, prin vicierea
acestuia.
49

disproporţia între prestaţiile părţilor, ci este necesar să se şi profite
„de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi”.
Aceasta înseamnă că, pe lângă dezechilibrul
contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai slabă în faţa
celuilalt contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a
părţilor este inegală.
De asemenea, dacă potrivit reglementării anterioare,
leziunea era limitată, ca domeniu de aplicare, doar la situaţia
minorilor – care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheiau singuri
acte de administrare, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui,
dacă aceste acte le pricinuiau vreo vătămare – potrivit noului Cod
civil leziunea este recunoscută şi în cazul majorului, cu condiţia
ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din valoarea pe
care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă
sau executată de partea lezată (art. 1222 alin. 2).
Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate
pentru leziune, noile dispoziţii legale exclud de la incidenţa
acestei sancţiuni contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte
contracte anume prevăzute de lege (art. 1224).
2.3.6.2. Condiţii
Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este
necesar să fie îndeplinite următoarele cerinţe:
– leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
– leziunea să existe nu doar în raport cu momentul
încheierii actului, ci să subziste până la data cererii de anulare;
– disproporţia de valoare între prestaţii să fie
considerabilă. Astfel, în cazul minorului, trebuie să fie vorba de o
obligaţie excesivă asumată de acesta prin raportare la starea sa
patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la
ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3).
50

În cazul majorului, caracterul însemnat ori considerabil al
leziunii există doar atunci când disproporţia depăşeşte jumătate
din valoarea pe care o avea prestaţia promisă sau executată de
partea lezată.
2.3.6.3. Sancţiunea
Considerată viciu de consimţământ, leziunea este
sancţionată cu anularea actului lezionar.
Partea prejudiciată are însă posibilitatea să aleagă
menţinerea contractului, dar cu reducerea obligaţiilor sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
Chiar şi în situaţia în care partea alege să promoveze
acţiune în anulare, instanţa va putea să menţină contractul, dacă
cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe
sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii (art. 1222 alin. 3).
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor
pentru leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii
contractului (art. 1223).
2.4. Obiectul contractului
2.4.1. Noţiuni generale
Punând capăt controverselor apărute în doctrină 56 ,
determinate, de altfel, de terminologia imprecisă a Codului civil
56 Astfel, s-a considerat fie că actul juridic nu ar avea un obiect propriu,
distinct, analizându-se doar obiectul obligaţiei sau obligaţiilor generate de acel
act (M. B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Ed. Scrisul românesc, Craiova, f.a.,
p. 432), fie că obiectul actului juridic ar consta în crearea, modificarea unui
raport juridic (A. Ionaşcu, op. cit., p. 96), fie că obiectul actului juridic ar
consta în interesele reglementate de părţi prin mijlocirea actului juridic (D.
Cosma, op. cit., p. 213), fie că obiectul actului juridic este însuşi obiectul
raportului juridic, respectiv conduita părţilor, adică acţiunile şi inacţiunile la
care acestea sunt îndrituite ori pe care trebuie să le îndeplinească (Tr. Ionaşcu,
Curs de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, p. 290; Gh. Beleiu, op. cit.,
p. 162).
51

de la 1865 (care uneori foloseşte sintagma „obiectul contractului
sau al convenţiei”, alteori, pe aceea de „obiect al obligaţiei”), noul
Cod civil stabileşte, prin dispoziţiile art. 1225, că obiectul
contractului este reprezentat de „operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită
de părţi, astfel cum reiese din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale”.
Rezultă că obiectul contractului este constituit din
operaţiunea juridică avută în vedere de părţi la momentul
încheierii acestuia (de a vinde şi, respectiv, de a cumpăra, de a
închiria un bun ori de a efectua o lucrare sau de a presta un
serviciu etc.).
Pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie să fie
determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute (obiectul este
considerat ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine
ordinii publice ori bunelor moravuri).
Operaţia juridică este, aşadar, distinctă de prestaţia la care
debitorul s-a îndatorat şi care reprezintă obiectul obligaţiei văzută
ca raport juridic 57 .
Astfel, potrivit art. 1226 N.C.civ., obiectul obligaţiei este
prestaţia la care se angajează debitorul şi, sub sancţiunea nulităţii
absolute, trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi
licit.
2.4.2. Valabilitatea obiectului
2.4.2.1. Condiţii de validitate. Enumerare.
Indiferent că este vorba de prestaţiile părţilor sau de bunuri
ca obiect derivat al obligaţiilor născute din contract, trebuie
îndeplinite aceleaşi condiţii, şi anume:
– să existe; condiţia este îndeplinită când bunul este
prezent ca atare în momentul încheierii actului, dar şi în situaţia
57 Între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei contractuale există o strânsă
legătură, în sensul că operaţia juridică încheiată de părţi determină şi prestaţia
la care este îndreptăţit creditorul şi îndatorat debitorul.
52

unurilor viitoare (în lipsa unei prevederi exprese, contractele pot
purta şi asupra bunurilor viitoare, conform art. 1228 N.C.civ.);
– să fie în circuitul civil (numai bunurile care sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale – art.
1229);
– să fie posibil; în cazul unei imposibilităţi iniţiale, la
momentul încheierii actului, pentru una dintre părţile actului,
contractul rămâne valabil încheiat;
– să fie determinat sau determinabil; sub acest aspect,
noul Cod civil conţine dispoziţii referitoare la determinarea
obiectului de către un terţ sau prin raportare la un factor de
referinţă 58 , precum şi dispoziţii privind determinarea calităţii
obiectului (în sensul că, atunci când nu poate fi stabilită potrivit
contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să
fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu).
2.4.2.2. Sancţiunea
Intervine sancţiunea nulităţii absolute atunci când obiectul
contractului este nedeterminat şi ilicit.
Aceeaşi sancţiune operează, cu referire la obiectul
obligaţiei actului juridic, atunci când nu este respectată cerinţa
referitoare la caracterul determinabil sau cel puţin determinabil şi
licit al acestuia.
58 Potrivit art. 1232 N.C.civ, atunci când preţul sau orice alt element al
contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în
mod corect, diligent şi echidistant (1). Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să
acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la
cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat
de către părţi (2). De asemenea, potrivit art. 1234, atunci când, potrivit
contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar
acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se
înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai
apropiat.
53

2.5. Cauza
2.5.1. Noţiuni generale
2.5.1.1. Definiţie şi reglementare
Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil nu a
existat o definiţie legală a noţiunii de cauză, referirea la aceasta în
vechiul Cod, fiind doar în enumerarea condiţiilor esenţiale ale
convenţiei şi cu referire la prezumţia de existenţă şi de validitate a
cauzei. Această lacună legislativă a făcut posibile mai multe
construcţii teoretice cu privire la înţelesul acestei noţiuni.
Noul Cod civil vine să curme însă controversele din
doctrină, statuând prin dispoziţiile art. 1235 faptul că prin cauză
se înţelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie
contractul”.
Altfel spus, cauza răspunde la întrebarea „pentru ce” sau
„în ce scop” s-a încheiat actul juridic, vizând aşadar, scopul
urmărit de părţi (causa finalis).
2.5.2. Valabilitatea cauzei
2.5.2.1. Condiţii de validitate. Enumerare
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii (desprinse din
dispoziţiile art. 1236, 1237 N.C.civ.):
a) să existe;
b) să fie licită;
c) să fie morală.
a) În ce priveşte inexistenţa cauzei, ea se poate datora
lipsei de discernământ sau, particularizat, pe diferitele tipuri de
acte, lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice),
nepredării bunului (în contractele reale), lipsei intenţiei de a
gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei scopului imediat la
încheierea actului.
54

) Caracterul licit al cauzei presupune ca aceasta să fie
conformă legii şi ordinii publice (art. 1236 alin. 2).
Cauza este considerată ilicită şi atunci când contractul este
doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative.
c) În sfârşit, cauza trebuie să fie morală, adică să nu fie
contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de convieţuire
socială.
2.5.2.2. Proba cauzei
Ca şi în reglementarea anterioară, dispoziţiile noului
Cod civil păstrează o dublă prezumţie în privinţa cauzei:
– prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil,
chiar atunci când cauza nu este prevăzută expres – art. 1239 alin.
1), ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu trebuie
să fie dovedită, demonstrată direct;
– prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cauze
valabile se prezumă până la proba contrară – art. 1239 alin. 2),
care funcţionează indiferent de faptul că acest element este
menţionat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar
fi înscrisurile.
Ambele prezumţii instituite au însă caracter relativ (iuris
tantum), ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin proba contrară
şi că orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei
este ţinută să facă dovada susţinerilor sale.
2.5.2.3. Sancţiunea
Potrivit art. 1238 alin. 1 N.C.civ., lipsa cauzei atrage
nulitatea relativă a contractului, cu excepţia cazului în care
contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte
juridice.
Noua reglementare vine să pună capăt interpretărilor din
doctrină şi jurisprudenţă (apărute, de altfel, în condiţiile în care
textul anterior statua doar în sensul potrivit căruia „obligaţia fără
55

cauză sau fondată pe o cauză falsă nu poate avea niciun efect”),
după care, în aprecierea sancţiunii care intervine pentru lipsa
cauzei, ar trebui făcută distincţia între „cauzele lipsei de cauză”.
Se aprecia astfel, că, atunci când lipsa cauzei este determinată de
lipsa discernământului, sancţiunea ar trebui să constea în nulitatea
relativă, iar atunci când se datorează lipsei scopului imediat al
angajamentului contractual (respectiv, lipsei contraprestaţiei în
contractele sinalagmatice; lipsei predării bunului, în contractele
reale; lipsei riscului, în contractele aleatorii; lipsei intenţiei de a
gratifica, în contractele cu titlu gratuit), sancţiunea aplicabilă
trebuie să fie a nulităţii absolute.
Întrucât prin dispoziţiile noului Cod civil este sancţionată
expres lipsa cauzei cu nulitatea relativă (fără să se facă vreo
distincţie între „cauzele” care pot să atragă lipsa de cauză, iar
unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă),
rezultă că nu mai pot avea suport în continuare teoriile care
apreciază asupra unui regim distinct al nulităţii în funcţie de
situaţiile care ar atrage lipsa cauzei.
În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage
nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări,
trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. 2 N.C.civ.).
Rezultă că, pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute
este necesar să existe caracterul ilicit sau imoral al angajamentului
contractual, adică ambele părţi să fi urmărit un scop de această
natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice şi bunelor
moravuri), pentru că, altminteri, ar însemna ca partea să se
prevaleze de comportamentul său imoral şi să obţină desfiinţarea
actului (or, nimănui nu îi este permis să se prevaleze de propria sa
turpitudine – „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”).
În felul acesta, se asigură protecţia părţii contractante de
bună-credinţă, care nu este pusă în situaţia de a suporta
consecinţele nulităţii contractului (cum s-ar fi întâmplat în ipoteza
în care mobilul ilicit sau imoral ar fi aparţinut unei singure părţi,
56

care ar fi putut să invoce nulitatea actului dezavantajând astfel
partea care a contractat cu bună-credinţă).
2.6. Forma actului juridic
2.6.1. Definiţie
Forma actului juridic desemnează acea condiţie generală,
extrinsecă, de exteriorizare a voinţei, făcută cu intenţia de a crea,
modifica ori stinge un raport juridic concret.
Sintagma „forma actului juridic” este folosită într-o dublă
accepţiune, una restrânsă (stricto sensu), care vizează tocmai
modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice şi cealaltă, în sens
larg (lato sensu), care priveşte diferitele cerinţe de formă necesare
unui act juridic pentru a-şi produce efectele (forma cerută ad
validitatem, forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, forma
cerută ad probationem, pentru probarea actului).
2.6.2. Principiul consensualismului
Privită în înţelesul său restrâns, forma actului juridic este
cârmuită de principiul consensualismului, care presupune că
singura condiţie necesară şi suficientă pentru încheierea unui
contract este simpla manifestare sau exteriorizare a voinţei libere
şi neviciate a părţilor, fără să se impună acesteia respectarea
anumitor formalităţi.
În Codul civil anterior nu exista o reglementare expresă,
cu caracter de normă generală a acestui principiu, care era dedus,
însă, din mai multe texte (referitoare la consensualism în materia
anumitor acte juridice – de exemplu, vânzarea-cumpărarea – sau
la excepţiile de la acest principiu).
Noul Cod civil vine să consacre, însă, principiul
consensualismului prin dispoziţiile art. 1178 referitoare la
libertatea formei şi ale art. 1240 privitoare la formele de
exprimare a consimţământului.
Astfel, potrivit acestui din urmă text, voinţa de a contracta
poate fi exprimată verbal sau în scris (alin. 1). Voinţa poate fi
57

exprimată şi printr-un comportament care, potrivit legii,
convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor,
nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele
juridice corespunzătoare (alin. 2).
Rezultă că, pentru a fi producătoare de efecte juridice, nu
se cere ca manifestarea de voinţă a părţilor să fie supusă unor
exigenţe particulare, fiind suficientă exteriorizarea acesteia (solus
consensus obligat), fără vreun alt formalism contractual.
Principiul consensualismului şi al libertăţii formei se
constituie astfel, într-un factor de celeritate, de simplificare a
circuitului juridic şi economic.
2.6.3. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem)
2.6.3.1. Definiţie
Forma cerută pentru validitatea actului juridic este acea
condiţie specială şi esenţială care presupune îndeplinirea unor
formalităţi prevăzute de lege, în absenţa cărora actul nu ar putea
lua naştere în mod valabil.
Aşadar, prin excepţie de la principiul consensualismului,
există categorii de acte juridice a căror constituire valabilă
presupune respectarea unor formalităţi prestabilite de lege.
Instituirea prin lege a formei necesare pentru însăşi
valabilitatea actului este menită să atenueze inconvenientele care
pot apărea în legătură cu forma consensuală 59 şi se datorează, de
59 Principiul consensualismului prezintă şi unele inconveniente economice,
deoarece încheierea contractului consensual nu lasă, de regulă, urme. În acest
fel, în raporturile dintre părţile contractante pot să apară anumite incertitudini
asupra existenţei sau asupra conţinutului contractului, prin care se favorizează
contestaţiile, în cazul în care o parte este lipsită de loialitate; aşadar, în caz de
litigiu, părţile riscă să se confrunte cu dificultăţi de probă, adeseori
insurmontabile. În ce-i priveşte pe terţi, consensualismul conduce adeseori la o
anumită confidenţialitate a contractului, care îi pune în situaţia de a ignora
efectele pe care acesta le-a produs; or, contractul constituie un fapt social pe
care terţii ar putea avea interesul să-l cunoască, (L. Pop, op. cit., p. 391).
58

asemenea, unor raţiuni diferite, care pot varia de la un act la
altul 60 .
Astfel, de exemplu, în cazul donaţiilor este vorba de
atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care aceasta
o are asupra patrimoniului donatorului, în timp ce în cazul
înstrăinărilor de terenuri, forma autentică asigură certitudinea şi
securitatea statică şi, mai ales, dinamică a circuitului civil.
Se poate spune că forma ad validitatem nu contrazice şi
nici nu anihilează libertatea contractuală, dar că ea reprezintă un
mijloc eficient de garantare a exercitării acestei libertăţi, fiind
vorba, mai degrabă, de un formalism de protecţie
(prin aceea că legiuitorul atrage atenţia asupra importanţei sau a
consecinţelor actelor încheiate).
De regulă, forma impusă contractelor solemne este aceea a
înscrisului autentic (contractul de donaţie, contractul de ipotecă,
subrogaţia convenţională în drepturile creditorului consimţită de
debitor), dar există şi situaţii în care forma substanţială ad
validitatem este cea a înscrisului sub semnătură privată (de
exemplu, contractul de arendare, contractele prin care se
dobândeşte un drept de folosinţă pe durată limitată asupra unor
bunuri imobile, în condiţiile art. 5 din Legea nr. 282/2004,
efectele de comerţ sau titlurile de credit 61 ).
Noile dispoziţii legale nu recunosc forma constitutivă
convenţională, stabilindu-se în acest sens prin art. 1242 alin. 2 că
„dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o
anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte
valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”.
60 M. Nicolae, op. cit, în Instituţii de drept civil…, p. 57.
61
Atunci când solemnitatea sau formalitatea constă în declararea
consimţământului părţilor în formă scrisă, formalismul are drept consecinţă şi
preconstituirea unui mijloc de dovadă a contractului, deosebit de preţios în
eventualitatea naşterii unui litigiu, ceea ce este de natură a le conferi un grad
mai mare de certitudine asupra existenţei şi conţinutului acestuia (D. Cosma,
op. cit., p. 250).
59

2.6.3.2. Sancţiune
Nerespectarea formei cerute ad solemnitatem, având în
vedere că reprezintă un element constitutiv al actului, se
sancţionează cu nulitatea absolută.
Va fi, însă, considerat valabil actul pentru care părţile, iar
nu legea, au prevăzut o anumită condiţie de formă, pe care ulterior
nu au mai respectat-o (art. 1242 alin. 2).
2.6.4. Forma ad probationem
2.6.4.1. Definiţie
Forma ad probationem este acea condiţie impusă de lege
sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a
proba actul juridic civil valabil încheiat.
Potrivit art. 1241 N.C.civ., înscrisul care constată
încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic,
având forţa probantă prevăzută de lege (respectiv, de element
constitutiv al contractului sau doar aceea de valoare probatorie).
Este vorba despre aşa-numitul formalism probatoriu, ceea
ce înseamnă că dovada existenţei sau conţinutului unor contracte
nu se poate face prin alte mijloace de probă (martori ori
prezumţii), părţile fiind ţinute să redacteze contractul în formă
scrisă.
Raţiunea pentru care, în anumite cazuri, se cere să fie
îndeplinită o anume formă pentru probaţiunea unor acte juridice
trebuie pusă în legătură, pe de o parte, cu importanţa respectivelor
acte, iar pe de altă parte, cu avantajul practic pe care îl prezintă
această cerinţă (care permite o consemnare fidelă a conţinutului
actului civil şi, astfel, prevenirea litigiului, iar în caz de
neînţelegere între părţi, o facilitare a sarcinii organului
jurisdicţional de a stabili şi aplica dreptul).
Forma ad probationem este instituită, de exemplu, în
legătură cu contractul de tranzacţie (art. 2272 N.C.civ.), contractul
de depozit voluntar (art. 2104 N.C.civ.), contractul de cesiune a
60

drepturilor patrimoniale de autor, contractul de sponsorizare,
contractul de asigurare.
Noul Cod civil reglementează şi forma contractelor
electronice, statuând, prin dispoziţiile art. 1245, că acele contracte
care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de
formă prevăzute de legea specială.
O asemenea reglementare a fost impusă şi este rezultatul
informatizării societăţii moderne, care a făcut posibilă încheierea
contractelor în formă electronică.
2.6.4.2. Sancţiune
Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage
nevalabilitatea actului, aşa cum se întâmplă în cazul formei ad
validitatem, ci imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de
probă. Deci, nu este vorba despre afectarea convenţiei în sine, ca
act juridic (negotium iuris), ci de consecinţele sub aspect probator
care se produc.
În acelaşi timp, această imposibilitate de dovedire a actului
juridic cu alt mijloc de probă (cu rezerva acceptării mărturisirii şi
a începutului de dovadă scrisă) este o sancţiune drastică, întrucât
înseamnă, practic, decăderea celui interesat din dreptul de a
proba 62 (or, idem est non esse aut non probari).
2.6.5. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
2.6.5.1. Definiţie
Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a
actului juridic se înţelege acea condiţie necesară pentru ca actul
juridic să fie opozabil şi persoanelor care nu au participat la
încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor lor.
Este, aşadar, o cerinţă de formă justificată pe ideea de
protecţie a terţilor faţă de efectele prejudiciabile ale unor acte
juridice.
62 În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., Drept civil român. Introducere în dreptul
civil..., ed. a XI-a, p. 178.
61

Aceasta, întrucât, dacă un act valabil încheiat produce
efecte obligaţionale între părţile contractante, el reprezintă în
acelaşi timp, o realitate juridică şi pentru terţi, care datorează
respect situaţiei noi astfel create, dar pentru aceasta este necesar să
fie asigurată opozabilitatea actului.
Opozabilitatea actului se asigură prin îndeplinirea unor
formalităţi de publicitate (îndeosebi înscrieri, notări în cartea
funciară pentru înstrăinările de drepturi imobiliare, dar şi înscrieri
în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare – în situaţia
constituirii gajului şi a altor garanţii reale mobiliare –,
înregistrarea contractelor de arendare într-un registru special,
notificarea cesiunii de creanţă etc.).
Prin dispoziţiile art. 1244 N.C.civ., cu referire la forma
cerută pentru înscrierea în cartea funciară, se statuează asupra
necesităţii încheierii prin înscris autentic, sub sancţiunea
nulităţii absolute, a convenţiilor care strămută sau constituie
drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară, o
astfel de cerinţă fiind distinctă însă de formalitatea de
publicitate propriu-zisă (i.e., de intabularea sau înscrierea
provizorie a dreptului tabular – art. 881 alin. 2 N.C.civ.), dar şi de
notarea (pentru opozabilitate) a drepturilor, actelor sau altor
raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartea
funciară (art. 902 şi urm. N.C.civ.).
2.6.5.2. Sancţiune
Nerespectarea acestei cerinţe de formă este sancţionată cu
inopozabilitatea actului juridic, ceea ce înseamnă posibilitatea,
pentru terţul interesat, de a ignora actul invocat de părţi împotriva
sa.
Ca atare, deşi valabil şi producător de efecte juridice în
relaţia dintre părţi, actul rămâne ineficace faţă de cel de-al treilea,
ceea ce înseamnă, de fapt, că părţile se văd în imposibilitate de a
se prevala de acel act faţă de terţi (de exemplu, creditorul ipotecar
nu poate urmări bunul ipotecat în mâinile terţului dobânditor care
ar fi transcris înaintea lui actul de înstrăinare).
62

3.1. Dispoziţii generale
CAPITOLUL III
NULITATEA ACTULUI JURIDIC
3.1.1. Noţiune
Codul civil anterior nu conţinea în textele sale o definiţie a
nulităţii şi nici o reglementare sistematică a acestei sancţiuni.
Potrivit noului Cod civil 63 , s-a dat o reglementare unitară
nulităţii contractelor, cuprinzând o clasificare principală a
nulităţilor, regimul lor juridic, principalele cauze de nulitate,
efectele nulităţii, problemele validării contractului lovit de
nulitate.
În continuare, însă, lipseşte din Cod o definiţie a nulităţii.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate 64 ,
prin nulitate se înţelege acea sancţiune de drept civil care constă în
desfiinţarea retroactivă, în tot sau în parte, a efectelor unui act
juridic, din cauza nesocotirii dispoziţiilor legale edictate pentru
încheierea lui valabilă.
3.2. Clasificarea nulităţilor. Categorii de nulităţi
3.2.1. Criterii de clasificare
Nulităţile pot fi clasificate după următoarele criterii:
a) După natura interesului (general ori individual) ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată la momentul încheierii actului, se
distinge între nulitatea absolută şi nulitatea relativă;
63 Conform Secţiunii a 4-a, intitulată Nulitatea contractului, din Titlul II
(Izvoarele obligaţiilor), Cap. I (Contractul).
64 A se vedea, de ex., Gh. Beleiu, op. cit., p. 214, A. Ionaşcu, op. cit. (Drept
civil. Partea generală), p. 105; D. Cosma, op. cit., p. 293; L. Pop, op. cit., p.
435; M. Nicolae, op. cit (Instituţii de drept civil…), p. 90.
63

) După întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi
parţială (atunci când desfiinţează doar parte din efectele actului
juridic, celelalte menţinându-se deoarece nu contravin legii) şi
totală (desfiinţează în întregime efectele actului juridic);
Cu privire la această clasificare a nulităţilor, trebuie
observat că ea decurge din concepţia despre nulitate, care a
evoluat de la teza nulităţii totale şi iremediabile la teza
proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii,
spunându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care ar
contraveni scopului dispoziţiei încălcate, menţinându-se, în
acelaşi timp, celelalte efecte (nulitatea fiind, astfel, parţială şi
remediabilă).
Noul Cod civil vine şi reglementează această concepţie
modernă despre nulitate, stabilind că acele clauze care
nesocotesc ordinea publică şi bunele moravuri trebuie
considerate nescrise, adică neproducătoare de efecte juridice
(ceea ce înseamnă că celelalte clauze care nu contravin legii
rămân să-şi producă efectele, actul juridic fiind astfel salvat de la
sancţiunea nulităţii totale) 65 .
Astfel, potrivit art. 1255 N.C.civ.: „(1) Clauzele contrare
legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt
considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său
numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa
acestora, nu s-ar fi încheiat. (2) În cazul în care contractul este
menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu
dispoziţiile legale aplicabile. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în
mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii
legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise”.
65 Astfel cum s-a arătat în doctrină (M. Nicolae, op. cit., Instituţii…., p. 91), nu
toate clauzele sunt însă compatibile cu sancţiunea nulităţii parţiale, ci doar
acelea referitoare la „nevalabilitatea sau lipsa obiectului în actele cu clauze
multiple, nevalabilitatea consimţământului unora din părţi în actele
plurilaterale, precum şi nevalabilitatea unor elemente nedeterminante la
încheierea unor acte juridice”.
64

Aplicaţii ale acestei concepţii vizând nulitatea parţială se
regăsesc în noul Cod civil în mai multe materii.
De exemplu, în materia liberalităţilor, conform art. 1009
alin. 1, „este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea
desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia,
beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de
inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a
sarcinilor. (2) De asemenea, este considerată nescrisă dispoziţia
testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune
pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru
contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere
drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii
publice sau bunelor moravuri”.
Tot astfel, în materia publicităţii drepturilor, actelor sau
faptelor juridice sunt considerate nescrise şi deci, sancţionate cu
nulitatea, clauzele vizând renunţarea sau restrângerea dreptului de
a îndeplini o asemenea formalitate de publicitate, precum şi orice
clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica
exerciţiul acestui drept (art. 19 alin. 2).
Tot nescrisă este considerată stipulaţia vizând exonerarea
de răspundere pentru evicţiune provenită din faptul însuşi al
vânzătorului sau din cauze anterioare, pe care, cunoscându-le la
momentul înstrăinării, acesta le-a ascuns cumpărătorului (art.
1699).
c) După modalitatea de consacrare legislativă, există
nulitate expresă (prevăzută ca atare, de o dispoziţie legală) şi
nulitate virtuală sau implicită (deşi nu este expres prevăzută de
lege, ea rezultă neîndoielnic, din modul în care este reglementată
o anumită condiţie de valabilitate a actului juridic 66 );
66 Cu privire la nulitatea virtuală, dispoziţiile art. 1253 stabilesc că „în afara
cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi
atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată
pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins”.
65

d) După felul condiţiei de valabilitate nerespectate, se
deosebeşte între nulitatea de fond (aceea care intervine în cazul
nerespectării unei condiţii de fond a actului juridic, cum sunt cele
referitoare la capacitate, obiect, cauză, consimţământ) şi nulitatea
de formă (în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem);
e) După modul de valorificare, se distinge între nulitatea
judiciară (cea care operează pe temeiul unei hotărâri judecătoreşti)
şi nulitatea amiabilă (care are la bază acordul părţilor).
3.2.2. Categorii de nulităţi.
Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Este absolută acea nulitate care sancţionează
nerespectarea, la momentul încheierii actului juridic, a unei
dispoziţii legale imperative, care ocroteşte un interes general,
obştesc 67 .
În acest sens, dispoziţiile art. 1246 N.C.civ. statuează:
„este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale
instituite pentru ocrotirea unui interes general”.
Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea,
la încheierea actului juridic, a unei dispoziţii legale care ocroteşte
un interes particular sau individual.
Astfel, potrivit art. 1248 N.C.civ. „contractul încheiat cu
încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes particular este anulabil”.
Din cele două texte menţionate anterior rezultă că, şi sub
aspect terminologic, se face distincţie între nulitatea absolută şi
cea relativă pentru că, în timp ce în cazul celei dintâi, „contractul
este nul”, în cazul celei de-a doua, „contractul este anulabil”.
De asemenea, trebuie arătat că legiuitorul (prin dispoziţiile
art. 1252 N.C.civ.) instituie prezumţia de nulitate relativă, ceea ce
67 Potrivit art. 1250 N.C.civ., contractul este lovit de nulitate absolută în
cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic
din lege că interesul ocrotit este unul general.
66

înseamnă că, în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată
ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de
nulitate relativă.
3.2.3. Regimul juridic al nulităţii
3.2.3.1. Noţiune
Prin regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile cărora le
este supusă nulitatea absolută şi relativă, după caz.
Întrucât regulile aplicabile sunt diferite, în aceasta rezidă şi
importanţa calificării şi încadrării corespunzătoare a nulităţii în
una din cele două categorii.
3.2.3.2. Regimul juridic al nulităţii absolute se
desprinde din dispoziţiile art. 1247 şi 1249 N.C.civ. Astfel:
A) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană
interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie (art. 1247 alin. 2).
Aceasta înseamnă că oricine pretinde şi reclamă un interes
(deci nu numai părţile şi avânzii lor cauză, dar şi procurorul,
autorităţile publice competente, alte terţe persoane prejudiciate
prin actul încheiat şi deci, interesate să obţină desfiinţarea actului)
poate invoca nulitatea.
B) Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea
actului. Această obligaţie a instanţei derivă din funcţia organului
jurisdicţional de a restabili ordinea de drept încălcată, fără să
reprezinte, aşadar, o nesocotire a limitelor învestirii sau o depăşire
a principiului disponibilităţii (în absenţa invocării de către părţi a
nulităţii).
C) Nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare
decât în cazurile prevăzute de lege.
Această regulă se explică prin natura interesului ocrotit de
norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Totuşi,
inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu
67

validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale,
nerespectate în momentul încheierii actului (de exemplu,
obţinerea autorizaţiei administrative, până la anularea actului),
validare care decurge din concepţia despre nulitate, ca şi din
regula potrivit căreia convenţiile trebuie să fie interpretate în
sensul în care să producă efecte juridice, iar nu în sensul de a nu
produce nici unul 68 (actus interpretandus est potius ut valeat
quam ut pereat).
D) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale
de acţiune, fie pe cale de excepţie, dacă prin lege nu se prevede
altfel.
Aceasta înseamnă că funcţionează regula
imprescriptibilităţii în ce priveşte nulitatea absolută, indiferent de
calea procedurală folosită pentru valorificarea ei (acţiune sau
excepţie), cu rezerva situaţiilor expres prevăzute de lege, când
nulitatea absolută poate fi prescriptibilă 69 .
3.2.3.3. Regimul juridic al nulităţii relative
Potrivit dispoziţiilor art. 1248 şi 1249 N.C.civ., regimului
juridic al nulităţii relative îi sunt aplicabile următoarele reguli:
A) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al
cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată (art. 1248
alin. 1), ceea ce înseamnă că, de principiu, nulitatea relativă poate
fi pretinsă sau opusă numai de către partea interesată, prejudiciată
prin încheierea respectivului act.
Cu toate acestea, există situaţii în care, în afara persoanei
interesate şi tocmai în ideea asigurării unei reale protecţii a
68 Gh. Beleiu, op. cit., p. 227.
69 O astfel de excepţie este instituită, de ex., prin dispoziţiile art. 45 alin. 5 din
Legea nr. 10/2001, care stabilesc că prin derogare de la dreptul comun,
indiferent de cauza de nulitate (deci, şi atunci când este absolută), dreptul la
acţiune se prescrie în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a prezentei
legi.
68

acesteia, nulitatea relativă mai poate fi invocată şi de către alte
persoane, cum ar fi: creditorii chirografari, pe calea acţiunii
oblice; reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de
exerciţiu; ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă sau consiliul de familie; succesorii părţii ocrotite (cu
rezerva ipotezei în care ar fi vorba despre acţiuni strict personale).
B) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de
către instanţa de judecată (art. 1248 alin. 2).
Aşadar, în măsura în care persoana ocrotită de norma
încălcată nu se prevalează de nulitatea relativă, neinvocând-o,
instanţa nu va putea să facă din oficiu aprecieri asupra acesteia, să
o pună în dezbaterea părţilor şi să se pronunţe asupra ei.
C) Nulitatea relativă poate fi confirmată (art. 1248 alin. 4).
Confirmarea nulităţii se poate face de către persoana
interesată sau de succesorii ei în drepturi, în mod expres ori tacit.
În privinţa acestei ultime modalităţi de confirmare, ea poate
rezulta, de exemplu, din executarea actului anulabil sau din
neinvocarea nulităţii înăuntrul termenului de prescripţie. În
ambele ipoteze însă, cel în cauză trebuie să fi cunoscut cauza de
nulitate pentru ca astfel, atitudinea lui să valoreze confirmare a
nulităţii.
D) Sub aspectul prescripţiei extinctive, nulitatea relativă
poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de
prescripţie prevăzut de lege.
Potrivit art. 2517 N.C.civ., termenul general de prescripţie
este de 3 ani, iar momentul de la care începe să curgă este diferit,
în funcţie de cauza de anulabilitate invocată.
curge:
Astfel, conform art. 2529 alin. 1 N.C.civ., prescripţia
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
69

c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din
ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de
lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele, a cunoscut cauza
anulării, dar nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua
încheierii actului juridic.
De asemenea, potrivit art. 2517 alin. 2, în cazurile în care
nulitatea poate fi invocată de o terţă persoană (creditor
chirografar, reprezentant, ocrotitor legal, etc.), prescripţia începe
să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul
a cunoscut cauza de nulitate.
Dacă invocarea nulităţii relative pe cale de acţiune este
supusă prescripţiei extinctive, în schimb, atunci când este vorba de
valorificarea pe cale de excepţie, anulabilitatea actului poate fi
opusă întotdeauna de cel căruia i se cere executarea actului (quae
temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum).
În acest sens, dispoziţiile art. 1249 alin. 2 N.C.civ.
statuează că „partea căreia i se cere executarea contractului poate
opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după
împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în
anulare”.
3.2.3.4. Comparaţie de regim juridic între
nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Trebuie menţionat că nu există deosebiri de efecte între
nulitatea absolută şi nulitatea relativă, în sensul că în toate cazurile
de nesocotire a normei legale, indiferent că interesul ocrotit este
unul general sau particular, actul nul este lipsit de efectele juridice
în vederea căruia a fost edictat.
În privinţa deosebirilor, ele sunt de regim juridic şi, aşa
cum rezultă din cele prezentate anterior, constau în următoarele:
A) În timp ce nulitatea absolută poate fi invocată de
oricine are interes, nulitatea relativă poate fi invocată numai de
persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului;
70

B) Dacă nulitatea absolută trebuie să fie invocată din
oficiu de instanţa de judecată, nulitatea relativă nu poate fi
invocată de instanţă din oficiu;
C) În timp ce nulitatea absolută nu este susceptibilă de
confirmare, decât în mod excepţional, în cazurile prevăzute de
lege, nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de către
partea interesată;
D) Dacă nulitatea absolută este imprescriptibilă, putând fi
invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, în schimb,
nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune doar
înăuntrul termenului de prescripţie şi numai atunci când este
opusă pe cale de excepţie invocarea se poate face nelimitat în timp
(de către partea căreia i se cere executarea contractului anulabil).
3.3. Efectele nulităţii
3.3.1. Noţiune
Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale
aplicării sancţiunii nulităţii 70 , respectiv urmările survenite în cazul
desfiinţării în întregime sau în parte, a unui act juridic lovit de
nulitate.
În esenţă, efectul nulităţii se exprimă în adagiul quod
nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul nu produce
niciun efect) şi aceasta, indiferent că nulitatea este absolută sau
relativă.
Dacă în vechiul Cod civil nu existau texte de principiu
referitoare la efectele nulităţii, în noua reglementare efectele
nulităţii sunt definite prin dispoziţiile art. 1254-1265.
70 Cu privire la definiţia efectelor nulităţii, a se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p.
228; D. Cosma, op. cit., p. 336; 359; M. Nicolae, op. cit., p. 105-106.
71

3.3.2. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
3.3.2.1. Noţiune
Principiul retroactivităţii este acea regulă potrivit căreia
toate efectele actului încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale
sunt înlăturate nu numai pentru trecut (ex tunc), de la momentul
realizării acordului de voinţă, ci şi pentru viitor (ex nunc),
ajungându-se să se considere că, de fapt, actul juridic nu a fost
niciodată încheiat.
Acest principiu este consacrat prin dispoziţiile art. 1254
N.C.civ., potrivit cărora „contractul lovit de nulitate este
considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.
Justificarea acestei reguli trebuie pusă în legătură cu
principiul legalităţii, care presupune ca, pentru restabilirea ordinii
de drept nesocotite la momentul încheierii actului, să fie înlăturate
toate efectele produse pe temeiul unui asemenea act.
Altminteri, ar însemna ca sancţiunea aplicată să fie una pur
formală şi să nu conducă la restabilirea legalităţii.
3.3.2.2. Consecinţele aplicării principiului
retroactivităţii efectelor nulităţii. Repunerea
părţilor în situaţia anterioară
Urmează a se distinge după cum actul juridic a fost
executat sau nu.
Astfel:
a) În ipoteza în care actul nu a fost executat, eficacitatea
lui încetează, aşa încât nu se mai poate cere îndeplinirea
prestaţiilor rezultate dintr-un asemenea act.
Datorită efectului retroactiv al nulităţii, se consideră că între părţi
nu a existat niciodată vreun raport juridic generator de drepturi şi
obligaţii, pe temeiul căruia să se poată pretinde executarea
prestaţiilor.
b) Atunci când actul a fost executat în tot sau în parte,
problema este mai complicată, datorită situaţiilor de fapt şi de
72

drept care au putut apărea între momentul încheierii actului şi
acela al anulării, punându-se însă problema restituirii prestaţiilor,
care rămân fără temei urmare a anulării actului.
Dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia
supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite,
potrivit legii (art. 1636 N.C.civ.), iar în ce priveşte modalitatea de
restituire a prestaţiilor, aceasta se face prin natură sau prin
echivalent (în acest din urmă caz, valoarea prestaţiilor apreciinduse
la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să
restituie 71 ).
3.3.2.3. Situaţia contractelor cu executare
succesivă
Potrivit noii reglementări, restituirea prestaţiilor trebuie
să aibă loc în vreuna din modalităţile arătate (în natură sau prin
echivalent), chiar şi în cazul contractelor cu executare succesivă
(art. 1254 alin. 2).
Anterior, în absenţa unei asemenea prevederi legale, se
considera că în cazul contractelor cu executare succesivă (ex.,
contract de locaţiune, de prestări servicii) există o imposibilitate
obiectivă de restabilire în natură a situaţiilor anterioare, întrucât
serviciul procurat (de exemplu, folosinţa bunului pentru locatar)
până la momentul anulării contractului, nu mai poate face obiectul
restituirii.
Se considera că, într-un asemenea caz, nulitatea operează
ca o simplă reziliere, producând efecte doar pentru viitor.
Prin dispoziţiile noului Cod civil însă, se prevede şi
pentru o asemenea situaţie posibilitatea restituirii – prin
echivalent –, aşa încât contractele cu executare succesivă nu se
71 Potrivit art. 1640 N.C.civ.: Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din
cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori aceasta priveşte prestarea
unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent (1). În cazurile
prevăzute la alin. (1), valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care
debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie (2).
73

mai pot constitui în excepţie de la principiul retroactivităţii
efectelor nulităţii, astfel cum se considera anterior în doctrină şi
jurisprudenţă.
3.3.2.4. Situaţia debitorului de bună-credinţă
Potrivit art. 1641 alin. 1 N.C.civ., dacă bunul a pierit în
întregime sau a fost înstrăinat, iar cel obligat la restituire este de
bună-credinţă ori a primit bunul în temeiul unui act desfiinţat cu
efect retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea
cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a
pieirii sau, după caz, a înstrăinării.
Se observă că accentul nu este pus pe ideea de protecţie a
debitorului de bună-credinţă (care să fie exonerat de obligaţia
restituirii pe considerente de echitate, pentru a nu i se îngreuna
situaţia), ci pe ideea reechilibrării situaţiei părţilor, bunacredinţă
funcţionând doar în sensul luării în considerare a celei
mai mici contraprestaţii posibile. Are loc deci, doar o atenuare a
obligaţiei de restituire şi nu înlăturarea totală a acesteia, care ar fi
de natură să greveze situaţia celeilalte părţi.
În schimb, debitorul de rea-credinţă, adică acela care a
distrus sau a înstrăinat cu rea-credinţă bunul primit sau contractul
a fost desfiinţat retroactiv din culpa sa (conform art. 1642 alin. 1),
este ţinut să restituie valoarea cea mai mare dintre cele pe care
bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a
înstrăinării.
3.3.3. Excepţii de la repunerea părţilor în situaţia
anterioară
Dacă, în principiu, tot ce s-a executat în temeiul unui act
juridic desfiinţat trebuie restituit, de aşa manieră încât părţile să
ajungă în situaţia în care s-ar fi aflat dacă actul nu s-ar fi încheiat,
există anumite ipoteze în care, pentru diferite raţiuni, prestaţiile
efectuate nu sunt supuse restituirii, fiind menţinute în tot sau în
parte.
74

Astfel:
a) debitorul de bună-credinţă este liberat de la restituire în
natură şi de la restituirea unui echivalent egal cu valoarea bunului,
dacă acesta piere fără culpa sa. Într-un asemenea caz, restituirea
prin echivalent pe care o datorează este egală cu indemnizaţia de
asigurare primită sau, după caz, presupune cedarea dreptului de a
primi indemnizaţii de asigurare (art. 1641 alin. 2).
b) fructele produse de bunul supus restituirii rămân ale
posesorului se bună-credinţă, care va suporta, însă, cheltuielile
făcute cu producerea lor (art. 1645 alin. 1) 72 .
c) incapabilul (persoana care nu are capacitatea de
exerciţiu deplină) este ţinut la restituirea prestaţiilor doar în limita
îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire – art. 1647
alin. 1).
În ce priveşte sarcina probei acestei îmbogăţiri, ea
incumbă celui care solicită restituirea.
În schimb, excepţia nu va funcţiona şi se datorează
restituirea integrală, atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă,
persoana incapabilă a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art.
1647 alin. 2).
3.3.4. Efectele nulităţii faţă de terţi
Dacă în relaţia dintre părţi nulitatea actului înseamnă, de
principiu, desfiinţarea efectelor acestuia pentru trecut şi pentru
viitor, se pune problema în ce fel această sancţiune care intervine
influenţează situaţia terţilor.
Deşi terţii nu sunt legaţi în mod direct prin contractul
încheiat de părţi, în sensul că nu li se pot impune drepturile şi
72 În schimb, când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă, ori când cauza
restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor făcute
pentru producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le
dobândească (art. 1645 alin. 2 N.C.civ.).
75

obligaţiile născute din acesta în maniera în care li se opun părţilor
(cu valoarea obligativităţii), în acelaşi timp, terţii sunt ţinuţi să
respecte realitatea juridică născută între părţi.
Există situaţii când efectele nulităţii se pot răsfrânge
asupra unor terţe persoane care au contractat cu părţile şi au
dobândit drepturi care depind de actul lovit de nulitate. De
exemplu, dacă este declarat nul un contract translativ de
proprietate, aceasta va avea drept consecinţă şi desfiinţarea
drepturilor constituite sau transferate de către dobânditor asupra
bunului în favoarea unor terţi (dreptul de ipotecă ar trebui să
înceteze ipso facto, pornind de la principiul potrivit căruia nimeni
nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi sau cel
potrivit căruia desfiinţarea actului principal are drept consecinţă
desfiinţarea actului subsecvent).
În acest sens, dispoziţiile art. 1648 N.C.civ. statuează că,
atunci când bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în
restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub
rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu
bună-credinţă a bunurilor mobile, ori, după caz, a aplicării
regulilor privitoare la uzucapiune.
Deci, ceea ce ar putea paraliza o acţiune în restituire
îndreptată împotriva terţului, constituindu-se astfel în excepţie de
la resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, ar fi regulile de
carte funciară (de exemplu, cazul subdobânditorului de bunăcredinţă
al unui drept real imobiliar înscris în cartea funciară, când
acţiunea în rectificare produce efecte şi faţă de terţe persoane).
De asemenea, terţul subdobânditor de bună-credinţă al
unui bun mobil corporal devine proprietarul acestuia fără ca titlul
său să-i mai poată fi pus în discuţie, chiar atunci când se
desfiinţează titlul autorului său.
Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) reprezintă o altă
modalitate de paralizare de către terţ a acţiunii îndreptate
împotriva sa, după desfiinţarea titlului autorului.
Celelalte acte juridice (în afara actelor de dispoziţie),
făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă, sunt opozabile
76

adevăratului proprietar sau celui care are drept de restituire, cu
excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub condiţia
respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor
continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai
mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (art.
1649 N.C.civ.).
3.4. Reguli de drept care înlătură efectele nulităţii
3.4.1. Precizări prealabile
Astfel cum s-a arătat, nulitatea presupune lipsirea actului
juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, pentru că
ceea ce este nul nu poate produce efecte valabile.
Cu toate acestea, există situaţii în care, deşi actul juridic
este lovit de nulitate, lui i se poate recunoaşte valabilitatea, în tot
sau în parte, întrucât sunt principii de drept fondate pe raţiuni mai
puternice, care în conflict sau în concurs cu regula quod nullum
est, nullum producit effectum, o înlătură sau, după caz, o
anihilează 73 .
Au valoarea unor asemenea reguli, de natură să înlăture
efectele nulităţii:
– conversiunea actului juridic;
– validarea contractului;
– validitatea aparenţei în drept (error communis facit ius);
– răspunderea civilă delictuală.
3.4.1.1. Conversiunea actului juridic
Conversiunea presupune transformarea unei operaţii
juridice într-o altă operaţie juridică, determinată de faptul că un
act lovit de nulitate totală poate produce efectele altui act juridic,
ale cărui condiţii de validitate le îndeplineşte.
Până la adoptarea noului Cod civil nu exista o
reglementare de principiu a conversiunii, ci doar aplicaţii ale
acesteia (de exemplu, în materia înscrisurilor autentice nule, care
73 M. Nicolae, op. cit. (în Instituţii de drept …), p. 115.
77

valorează totuşi, înscrisuri sub semnătură privată, conform art.
1772 C.civ. sau, în jurisprudenţă, considerarea contractelor de
înstrăinare a terenurilor care nu au respectat cerinţa formei
autentice, ca fiind simple antecontracte).
Noul Cod civil dă expresie, prin dispoziţiile art. 1260,
instituţiei conversiunii.
Astfel, potrivit textului menţionat, un contract lovit de
nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru
care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de
lege.
Rezultă că, pentru a putea opera conversiunea, este necesar
să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– actul nul să fie desfiinţat efectiv şi total;
– să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul
valabil;
– actul socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de
validitate, iar acestea să se regăsească în chiar actul desfiinţat.
Nu va opera însă conversiunea, dacă intenţia de a exclude
aplicarea acesteia este stipulată în chiar contractul lovit de nulitate
sau rezultă neîndoielnic din scopurile urmărite de părţi la data
încheierii contractului (art. 1260 alin. 2 N.C.civ.).
3.4.1.2. Validarea contractului
Noul Cod civil reglementează şi posibilitatea validării
contractului, atunci când nulitatea este acoperită prin confirmare
sau prin alte moduri anume prevăzute de lege (art. 1261-1265).
Confirmarea anulabilităţii actului înseamnă renunţarea la
dreptul de a invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripţie şi
trebuie să rezulte din voinţa certă a părţii, expresă sau tacită.
Pentru a produce efecte confirmarea şi actul anulabil să
devină valabil şi să producă efecte juridice, trebuie întrunite
următoarele cerinţe:
– condiţiile de validitate a contractului trebuie să fie
îndeplinite în momentul confirmării acestuia;
78

– manifestarea de voinţă în sensul confirmării trebuie
făcută de parte numai în măsura cunoaşterii cauzei de
anulabilitate, iar în caz de violenţă, numai după încetarea
acesteia;
– în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să
fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil
confirmată de către partea interesată;
– actul confirmativ, în cazul confirmării exprese, trebuie să
cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune
despre motivul acţiunii în nulitate.
O dispoziţie specială cuprinde legea (art. 1263 alin. 3)
pentru situaţia actelor minorului, în sensul că, atunci când au
fost încheiate fără încuviinţarea persoanei abilitate să o facă,
aceasta va putea să ceară anularea actului sau, dimpotrivă, să-l
confirme, dacă această încuviinţare era suficientă pentru ca actul
să fie considerat valabil.
Pe de altă parte, minorul devenit major poate confirma
singur actul făcut în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să
fie reprezentat sau asistat. La fel, după descărcarea tutorelui, el
poate să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea
tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea sa valabilă (art. 48
N.C.civ.).
În privinţa efectelor confirmării, ele se produc în mod
retroactiv, de la momentul încheierii contractului şi constau în
renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse pentru a
se obţine anularea actului. Această confirmare a actului poate fi
făcută, însă, numai în măsura în care nu aduce atingere drepturilor
câştigate şi conservate de către terţii de bună-credinţă (art. 1265
alin. 1 N.C.civ.).
Confirmarea făcută de una dintre părţi nu împiedică
invocarea nulităţii contractului de către cealaltă parte, atunci când
fiecare dintre părţi ar putea invoca o nulitate una împotriva
celeilalte. Altfel spus, actul confirmativ nu produce efecte
79

extensive, de natură să acopere cauze de nulitate care puteau fi
invocate şi de alte părţi decât titularul actului confirmativ.
De asemenea, faptul că este confirmat un contract anulabil
pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică
renunţarea la dreptul de a cere daune-interese 74 .
3.4.1.3. Validitatea aparenţei în drept
(error communis facit ius)
Noţiunea şi efectele validităţii aparenţei în drept îşi găsesc
reglementare în dispoziţiile art. 17 N.C.civ.
Potrivit textului menţionat, atunci când actul juridic a fost
încheiat într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă, instanţa va
putea, ţinând seama de aceste împrejurări, să considere că actul
astfel întocmit va produce faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi
efecte ca şi când ar fi valabil (cu rezerva situaţiei în care
desfiinţarea actului nu i-ar produce niciun prejudiciu).
O aplicaţie a acestui principiu se regăseşte în materia
căsătoriei (art. 293 alin. 2 N.C.civ.), atunci când soţul unei
persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta,
hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie
rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bunăcredinţă
(prima căsătorie considerându-se desfăcută pe data
încheierii noii căsătorii).
Rezultă că eroarea şi buna-credinţă a soţului recăsătorit
salvează cea de-a doua căsătorie care este, prin ipoteză, nulă
(pentru încălcarea impedimentului decurgând din bigamie)
deoarece prima căsătorie era în fiinţă, din moment ce soţul
declarat mort era în viaţă, astfel încât hotărârea declarativă de
moarte este de la început lovită de nulitate absolută.
74 Potrivit art. 1257 N.C.civ., în caz de violenţă sau dol, cel al cărui
consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi dauneinterese
sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea
prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
80

3.4.1.4. Principiul răspunderii civile delictuale
(frauda comisă de incapabil)
În cazul incapabilului minor, dacă acesta ar săvârşi un
delict civil cu ocazia încheierii actului (de exemplu, prin
manopere dolosive, cum ar fi falsificarea datei naşterii din actul de
identitate, ar crea o aparenţă înşelătoare că este major), el nu va
putea cere anularea respectivului act, deoarece cealaltă parte ar fi
prejudiciată 75 .
Este vorba, în asemenea cazuri, de faptul că principiul
ocrotirii incapabilului cedează în faţa principiului răspunderii
civile delictuale, ceea ce înseamnă că în temeiul regulilor
executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură şi integrale
a pagubelor, actul anulabil va fi menţinut, întrucât reprezintă cea
mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce
cocontractantului prin fapta ilicită a minorului 76 .
75 Potrivit art. 45 N.C.civ.: „Nulitatea relativă nu este înlăturată de simpla
declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă că este capabil să contracteze (alin. 1). Dacă însă, a folosit manopere
dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate considera valabil
contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă
adecvată (alin. 2)”.
76 În acest sens, M. Nicolae, op. cit. (în Instituţii de drept civil …), p. 117.
81

CAPITOLUL IV
EFECTELE CONTRACTULUI
4.1. Efectele contractului între părţi
4.1.1. Noţiune. Reglementare
Prin efectele actului juridic, în general, se înţeleg
drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care
le modifică sau stinge un asemenea act.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când
efectelor contractelor şi principiilor care le guvernează le erau
consacrate doar două texte (art. 969 şi 973), în noul Cod civil este
consacrată o reglementare mult mai largă, atât pentru efectele
contractului în relaţia dintre părţi (art. 1270-1279), cât şi pentru
efectele contactului faţă de terţi (art. 1280-1294).
4.1.1.1. Principiile efectelor între părţi.
Enumerare
Sunt considerate principii ale efectelor contractului între
părţi şi ele rezultă din textele menţionate anterior (art. 1270-1279),
următoarele:
– principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
– principiul irevocabilităţii;
– principiul relativităţii.
4.1.2. Principiul forţei obligatorii este reglementat ca
atare prin dispoziţiile art. 1270 N.C.civ. , potrivit cărora
„contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante”, ceea ce înseamnă că efectele actului se impun
părţilor cu valoare obligatorie, întocmai ca legea.
Ca o consecinţă a acestei obligativităţi, contractul se poate
modifica sau poate înceta doar prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege, iar executarea acestuia trebuie să se facă cu
bună-credinţă.
82

De asemenea, obligativitatea efectelor presupune
executarea întocmai sau conformă a contractului, pentru ca astfel,
ambele părţi să-şi poată realiza interesul contractual 77 .
Fundamentul principiului forţei obligatorii este dat de
necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice
generate de actele juridice civile, precum şi de imperativul moral
al respectării cuvântului dat.
4.1.2.1. Excepţie de la obligativitatea efectelor
contractului
Ca excepţie de la principiul forţei obligatorii, dispoziţiile
noului Cod civil reglementează în art. 1271 teoria impreviziunii,
care presupune posibilitatea pentru părţi de a revizui clauzele
iniţiale ale contractului, atunci când s-au schimbat împrejurările
avute în vedere iniţial, de aşa manieră încât s-a ajuns la ruperea
echilibrului contractual.
Astfel, o simplă modificare a împrejurărilor, care a avut
drept consecinţă doar caracterul mai oneros al executării, nu va
exonera părţile de îndeplinirea obligaţiilor asumate (art. 1271 alin.
1).
În schimb, părţile vor fi obligate să negocieze pentru
adaptarea contractului, dacă executarea devine excesiv de
oneroasă pentru una dintre ele, din cauza unei schimbări a
împrejurărilor (rebus sic non stantibus) care să aibă una din
următoarele caracteristici:
– a survenit după încheierea contractului;
– nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil la data
încheierii contractului;
– partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii unor
asemenea modificări.
77 Potrivit art. 1272 N.C.civ., contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea
ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care legea, obiceiul sau
echitatea le dă obligaţiei, după natura sa (alin. 1). Clauzele obişnuite într-un
contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres (alin. 2).
83

Pentru ipoteza în care părţile nu ajung la un acord de
renegociere a contractului într-un termen rezonabil, instanţa de
judecată este cea care poate să dispună, la cererea acestora,
adaptarea contractului, în aşa fel încât să fie distribuite în mod
echitabil, între părţi, pierderile şi beneficiile care rezultă din
schimbarea împrejurărilor iniţiale 78 .
Dacă nu este posibilă o asemenea adaptare a contractului,
instanţa va putea să dispună încetarea contractului, la momentul şi
în condiţiile pe care le va stabili (art. 1271 alin. 3).
4.1.3. Principiul irevocabilităţii efectelor contractului
4.1.3.1. Noţiune
Ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii a
contractului (actului juridic, în general), principiul irevocabilităţii
efectelor acestuia presupune ca actului bilateral să nu i se poată
pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului
unilateral să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voinţă,
în sens contrar, din partea autorului actului.
O consacrare a acestui principiu, al irevocabilităţii, o
regăsim în materia actelor bilaterale, în dispoziţiile art. 1270 alin.
2 N.C.civ. (contractul se modifică sau încetează numai prin
acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege).
Deşi în privinţa actului unilateral nu există un text
asemănător, cu caracter de principiu, care să stipuleze regula
irevocabilităţii, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325,
potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile
legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător
actelor unilaterale.
78
În legătură cu revizuirea judiciară a contractelor pentru cauză de
impreviziune, s-a arătat că ea îşi găseşte fundamentul teoretic şi juridic în
principiul bunei-credinţe la care se adaugă şi principiul solidarităţii
contractuale, întrucât ambele dau naştere obligaţiilor de cooperare, de loialitate,
de coerenţă, de tolerare şi de adaptare a contractului în dinamica sa la nevoile
concilierii intereselor acestora în faţa evoluţiilor din mediul economic şi social,
L. Pop, op. cit. p. 540.
84

4.1.3.2. Excepţii
Prin excepţie de la principiul irevocabilităţii, există, în
materia actelor bilaterale, reglementată posibilitatea denunţării
unilaterale 79 , în sensul că, atunci când acest drept a fost recunoscut
uneia dintre părţi, el poate fi exercitat atât timp cât executarea
contractului nu a început (art. 1276 alin. 1) 80 .
Dacă este vorba despre contracte cu executare succesivă
sau continuă, dreptul de denunţare poate fi exercitat şi după
începerea executării, dar denunţarea nu va produce efecte în
privinţa prestaţiilor executate sau aflate în curs de executare.
De asemenea, există posibilitatea denunţării unilaterale de
către oricare din părţi (deci, în absenţa unei stipulaţii în acest sens
pentru una dintre ele), în situaţia contractului încheiat pe perioadă
nedeterminată, dar cu condiţia respectării unui termen rezonabil
de preaviz.
Dispoziţiile noului Cod civil reglementează o serie de
aplicaţii ale excepţiei de la principiul irevocabilităţii. Cu titlu de
exemplu, menţionăm: în materie de mandat (conform art. 2030
alin. 1 lit. a), contractul de mandat încetează prin revocarea sa de
către mandant); în materia contractului de depozit (potrivit art.
2115 alin. 1, deponentul poate să solicite oricând restituirea
bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit); în cazul
contractului de locaţiune (potrivit art. 1816 N.C.civ., dacă
locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre
părţi poate denunţa contractul prin notificare).
De asemenea, există excepţii de la irevocabilitate şi în
categoria actelor unilaterale: testamentul (potrivit art. 1034
N.C.civ. este un act revocabil); retractarea revocării testamentului
79 Revocarea convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu se poate
constitui în excepţie de la principiul irevocabilităţii, ci reprezintă un aspect al
principiului libertăţii contractuale, deoarece, aşa cum convenţia se încheie prin
acordul liber de voinţă (mutuus consensus), tot astfel i se poate pune capăt
(mutuus dissensus).
80 Nu există o asemenea posibilitate, de stipulare a unei clauze în sensul
revocării actului în materia donaţiei, potrivit art. 1015 N.C.civ. o astfel de
clauză fiind lovită de nulitate absolută.
85

(art. 1053 N.C.civ.); revocarea renunţării la moştenire (art. 1123
N.C.civ.).
4.1.4. Principiul relativităţii efectelor contractului
între părţi
4.1.4.1. Noţiune
Principiul relativităţii efectelor contractului trebuie înţeles
ca regula de drept conform căreia un act produce efecte numai faţă
de autorii sau autorul său, el neputând să profite ori să dăuneze
altor persoane. Altfel spus, actul bilateral dă naştere la drepturi şi
obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe
autorul lui (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque
prodesse potest).
Consacrarea acestui principiu se regăseşte în dispoziţiile
art. 1280 N.C.civ. („contractul produce efecte numai între părţi,
dacă prin lege nu se prevede altfel”) şi este justificat, pe de o
parte, de natura voliţională a actului juridic (pentru că este firesc
ca cineva să devină debitor sau creditor numai dacă şi-a
manifestat voinţa în acest sens, nu şi dacă nu a făcut-o), iar pe de
altă parte, prin necesitatea de a nu se aduce atingere libertăţii
persoanei.
4.1.4.2. Conţinut. Categoriile de parte, avândcauză
şi terţ
Aplicarea principiului relativităţii presupune distincţia
între noţiunile de părţi, avânzi-cauză şi terţi.
Astfel, parte este persoana care încheie actul juridic,
personal sau prin reprezentant 81 , şi în patrimoniul ori asupra căreia
se produc efectele actului respectiv, având în vedere că a exprimat
un interes personal cu ocazia încheierii acestuia 82 .
81 Despre instituţia reprezentării, noul Cod civil conţine reglementări în
dispoziţiile art. 1295-1314.
82 Este considerată parte nu numai persoana care este parte în actul juridic
bilateral sau multilateral, ci şi autorul actului juridic civil unilateral.
86

Avânzii-cauză (habentes causam) reprezintă o categorie
de persoane intermediară părţilor şi terţilor propriu-zişi, întrucât,
deşi nu au participat la încheierea actului, totuşi, suportă efectele
acestuia, datorită legăturii juridice pe care o au cu părţile actului 83 .
Sunt consideraţi, ca aparţinând acestei categorii: succesorii
universali şi cei cu titlu universal; succesorii cu titlu particular;
creditorii chirografari.
Este succesor universal persoana care dobândeşte un
patrimoniu, adică o universalitate de bunuri (ca în cazul
moştenitorului legal unic, legatarului universal, persoanei juridice
dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării), iar
succesor cu titlu universal cel care dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu (situaţia moştenitorilor legali, legatarilor cu titlu
universal, persoanei juridice dobânditoare a unei părţi din
patrimoniul persoanei juridice divizate).
Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un
anumit drept, privit individual (ut singuli), astfel cum se întâmplă
în cazul cumpărătorului, donatarului, legatarului cu titlu
particular 84 .
83 În doctrină (L. Pop, op. cit., p. 567) a fost criticată această categorie a
avânzilor-cauză, considerându-se că în realitate, aceştia devin părţi în
contractele încheiate de către autorul lor şi intră în categoria aşa-numitelor părţi
derivate, survenite, substituindu-se sau înlocuind părţile contractante originare,
care au fost persoanele de la care au dobândit patrimoniul sau parte din
patrimoniu.
84 Pentru a fi vorba de calitatea de succesor cu titlu particular, este necesar să
fie îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns
legate de bunul dobândit de succesorul cu titlu particular; să fie vorba de acte
(încheiate de autor cu alte persoane) cu dată anterioară datei actului încheiat de
dobânditor cu autorul de la care a obţinut bunul; dacă actul, în raport de care se
pune problema calităţii de având-cauza a succesorului cu titlu particular, era
supus, potrivit legii, unor condiţii de publicitate, este necesar ca acestea să fi
fost îndeplinite. În absenţa îndeplinirii acestor condiţii, succesorul cu titlu
particular nu are calitatea de având-cauză, ci pe aceea de terţ.
87

În legătură cu aceste categorii, a succesorilor universali, cu
titlu universal şi cu titlu particular, reglementarea se regăseşte în
dispoziţiile art. 1282 N.C.civ., potrivit cărora: „(1) La moartea
unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se
transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din
lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă
contrariul. (2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care
sunt strâns legate de acesta se transmit, odată cu bunul,
succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”
Creditorii chirografari sunt aceia care nu au o garanţie
reală (ipotecă sau gaj) care să le asigure realizarea creanţei, ci au
drept garanţie, doar un drept de gaj general asupra tuturor
bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor.
Potrivit art. 2324 alin. 1 N.C.civ., „cel care este obligat
personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile,
prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a
creditorilor săi”.
Calitatea de avânzi-cauză a creditorilor chirografari constă
în aceea că ei suferă, în mod direct, influenţa actelor juridice
încheiate de debitor cu alte persoane, acte prin care patrimoniul
acestuia se măreşte sau se micşorează. Aşadar, sub rezerva fraudei
debitorului (când are deschisă acţiunea revocatorie 85 ), creditorul
chirografar este ţinut să respecte actele încheiate de debitor,
acestea fiindu-i opozabile.
Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu
şi-au dat consimţământul (direct sau prin reprezentant) la
încheierea unui anumit act juridic şi nici nu au devenit părţi, în
vreun fel (aşa-numitele părţi survenite) pe parcursul existenţei
contractului. De aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut
85 Potrivit art. 1562 alin. 1 N.C.civ., „dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul
poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de
debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează
sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate”.
88

din contract, terţii nu pot deveni debitori şi, în principiu, nici
creditori, prin efectele unui contract la încheierea căruia nu au
participat (acestea neputându-li-se opune cu valoarea
obligativităţii, ca în situaţia părţilor).
4.1.4.3. Excepţii de la relativitatea efectelor
contractelor
Sunt considerate excepţii de la relativitatea efectelor
contractului situaţiile în care acestea se produc faţă de persoane
care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la
încheierea actului.
În categoria excepţiilor considerate aparente 86 de la
principiul relativităţii intră: situaţia avânzilor-cauză, promisiunea
faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe.
Este apreciată ca veritabilă excepţie stipulaţia pentru altul
sau „contractul în favoarea unei terţe persoane”.
4.1.4.3.1. Promisiunea faptei altuia,
nereglementată ca atare în Codul civil anterior (decât sub forma
unor aplicaţii, ca în cazul art. 1546 alin. 2), îşi găseşte sediul în
noul Cod civil în dispoziţiile art. 1283, care se ocupă însă, doar
de efectele unei asemenea promisiuni.
Potrivit definiţiei date în doctrină 87 , promisiunea faptei
altuia reprezintă un contract prin care o persoană (debitorul
promitent) se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină
consimţământul unei terţe persoane de a încheia personal sau prin
86 Excepţiile sunt doar aparente pentru că nu are loc o veritabilă extensiune a
efectelor contractului asupra terţilor, în condiţiile în care succesorii iau de fapt,
prin voinţa lor, locul părţii actului juridic; în cazul promisiunii faptei altuia,
terţul se obligă şi devine parte dacă astfel doreşte; în situaţia simulaţiei, dreptul
terţului de a invoca actul public sau de a opta între actul public şi cel secret
izvorăşte din lege; în cazul reprezentării, cel reprezentat intră în noţiunea de
parte, iar nu de terţ; în situaţia acţiunilor directe (ca în cazul contractului de
antrepriză şi al celui de mandat), dreptul creditorului de a acţiona pe un debitor
al debitorului său decurge dintr-o dispoziţie a legii, iar nu din actul juridic.
87 A se vedea, de ex., Gh. Beleiu, op. cit., p. 209; L. Pop, op. cit., p. 596.
89

eprezentant un anumit contract sau să ratifice actul încheiat în
absenţa sa.
Sub aspectul efectelor unui asemenea contract, art. 1283
stabileşte că „acela care se angajează la a determina un terţ să
încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat
dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca
fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă”.
Cu toate acestea, răspunderea promitentului este înlăturată
dacă acesta asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce
vreun prejudiciu creditorului.
4.1.4.3.2. Simulaţia este operaţia juridică potrivit
căreia printr-un act public, dar nereal (denumit simulat), se
creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act juridic
ascuns, secret, dar adevărat.
Dacă în Codul civil anterior simulaţiei îi era rezervat un
singur text (art. 1175), în noul Cod civil, prin dispoziţiile art.
1289-1294, sunt reglementate efectele, atât în relaţiile dintre
părţi, cât şi faţă de terţi, raporturile părţilor cu creditorii
dobânditorului aparent, proba simulaţiei, aplicarea simulaţiei
actelor juridice unilaterale.
Astfel, între părţi produce efecte contractul secret (dar cu
condiţia ca acesta să îndeplinească toate elementele de fond
necesare pentru încheierea sa valabilă), în timp ce pentru terţul de
bună-credinţă produce efecte actul public, acesta având însă
opţiunea să invoce simulaţia împotriva părţilor, dacă aceasta le
vatămă drepturile.
4.1.4.3.3. Reprezentarea (larg reglementată prin
dispoziţiile art. 1295-1314 N.C.civ.) constituie acel procedeu
tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant încheie
un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită
reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct şi
nemijlocit în persoana reprezentatului.
90

Aşadar, contractul încheiat de reprezentant, în limitele
împuternicirii, în numele reprezentatului produce direct efecte
între reprezentat şi cealaltă parte, acesta fiind motivul pentru care
reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la principiul
relativităţii.
4.1.4.3.4. Stipulaţia pentru altul este veritabila
excepţie de la principiul relativităţii întrucât constituie actul
bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu cealaltă
parte, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o
prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţ beneficiar).
Potrivit art. 1284 N.C.civ. „oricine poate stipula în numele
său, însă în beneficiul unui terţ (1). Prin efectul stipulaţiei,
beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei (2)”.
Rezultă că dreptul terţului se naşte direct şi în puterea
convenţiei dintre stipulant şi promitent, acesta fiind motivul
pentru care stipulaţia pentru altul este considerată excepţie de la
relativitatea efectelor actului.
Terţului beneficiar nu i se poate impune însă acceptarea
unui drept, astfel încât dacă nu este de acord cu stipulaţia, dreptul
său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 alin. 1).
4.1.5. Principiul opozabilităţii efectelor contractului
faţă de terţi
4.1.5.1. Noţiune şi conţinut
Dacă în Codul civil de la 1865 nu a existat reglementată
noţiunea de opozabilitate a efectelor contractului faţă de terţi,
noul Cod civil vine să dea expresie acestei instituţii
fundamentale, de natură să asigure eficacitatea contractului şi în
raporturile faţă de terţe persoane, neparticipante la încheierea
actului.
Astfel, potrivit art. 1281 N.C.civ., contractul este opozabil
terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
91

născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului,
însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.
Explicaţia acestei opozabilităţi a efectelor faţă de terţi
trebuie găsită în realitatea potrivit căreia orice contract generează
şi efecte juridice externe, care nu pot fi ignorate, nesocotite de
către cei care nu au participat la formarea actului.
Deşi efectele obligaţionale se manifestă doar în relaţia
dintre părţile contractante (în sensul că terţii nu pot deveni
creditori sau debitori printr-un contract faţă de care sunt străini),
în acelaşi timp, ca realitate faptică, cea născută din contract este
opozabilă tuturor.
De aceea, diferenţa dintre părţi şi terţi este aceea că terţii
nu sunt obligaţi să execute prestaţiile promise în contract, dar ei
sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar putea
constitui un obstacol în executarea prestaţiilor (terţii nu au vreo
obligaţie pozitivă născută din contract, de a da sau a face ceva, dar
au obligaţia de a nu face, adică de abstenţiune, în sensul de a
respecta situaţia născută din contract).
Există situaţii când terţii pot înlătura această opozabilitate,
în măsura în care le-au fost prejudiciate drepturile.
Se întâmplă astfel, de exemplu, atunci când creditorul
recurge la acţiunea oblică, în virtutea dreptului de gaj general,
solicitând inopozabilitatea contractului încheiat de debitorul său
cu un terţ pentru a-l pune în imposibilitate de a-şi valorifica
drepturile. Într-o asemenea ipoteză, deşi contractul în cauză nu
este desfiinţat, el continuând să producă efecte între părţi, faţă de
terţ devine inopozabil.
La fel, în cazul simulaţiei, care creează aparenţe false în
circuitul civil, necorespunzătoare înţelegerii reale a părţilor (din
actul secret), ceea ce se opune terţului este contractul aparent (deci
nu are loc opozabilitatea convenţiei reale a părţilor).
92

Terţii vor putea invoca şi obţine inopozabilitatea
convenţiei publice, în măsura în care aceasta îi prejudiciază,
prevalându-se de actul secret al părţilor 88 .
88 Potrivit art. 1290 N.C.civ. simulaţia nu poate fi invocată de părţi, de către
succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către
creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu
bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul
aparent (1). Terţii pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le
vatămă drepturile (2).
93

CAPITOLUL V
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ.
NOŢIUNE ŞI EFECTE
5.1. Noţiunea prescripţiei extinctive
5.1.1. Definiţie şi reglementare
În noul Cod civil, la fel ca şi în reglementarea
anterioară 89 , nu se regăseşte o definiţie a prescripţiei extinctive,
înţelegerea noţiunii urmând să se facă pornind de la prevederea ce
consacră obiectul şi efectul prescripţiei extinctive.
Potrivit art. 2500 N.C.civ.: „(1) Dreptul material la
acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin
prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se
înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei
publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită
situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune, după caz”.
Rezultă că prescripţia extinctivă este înţeleasă ca acea
sancţiune care stinge dreptul la acţiune neexercitat înăuntrul
termenului prescris de lege.
Totodată, sub aspect terminologic, prin prescripţia
extinctivă urmează a se înţelege nu numai sancţiunea de drept
civil, ci şi totalitatea normelor de drept civil care reglementează
stingerea dreptului la acţiune în materia raporturilor juridice
civile.
Sub acest din urmă aspect, noul Cod civil vine să dea o
reglementare de ansamblu instituţiei prescripţiei extinctive,
preocupându-se de aceasta (prin dispoziţiile Cărţii a VI-a, Titlul
I), de domeniul, termenele, cursul prescripţiei, suspendarea şi
întreruperea acesteia.
89 Sediul principal al materiei se regăsea în Decretul nr. 167/1958, care a adus
modificări esenţiale Titlului XX din Codul civil („Despre Prescripţie”).
94

5.2. Efectul prescripţiei extinctive
5.2.1. Reglementare
Anterior reglementării date prin noul Cod civil, disputa
doctrinară în legătură cu ceea ce face obiectul prescripţiei
extinctive era rezultatul unor dispoziţii contradictorii ale Codului
civil, care, pe de o parte, enumerau prescripţia printre modurile de
stingere a obligaţiilor civile (art. 1091, art. 1837), iar pe de altă
parte, vizau prescrierea acţiunilor în justiţie (art. 1890, 1900,
1903, 1904 C.civ.).
De aici, s-a tras concluzia că prin prescripţie se poate
stinge, pe de o parte, dreptul subiectiv şi obligaţia civilă
corelativă, iar pe de altă parte, acţiunea în justiţie.
După apariţia Decretului nr. 167/1958, care se referă, prin
dispoziţiile art. 1 alin. 1, la stingerea dreptului subiectiv,
controversa în legătură cu efectul prescripţiei extinctive s-a
păstrat, considerându-se, deopotrivă că aceasta duce la stingerea a
însuşi dreptului subiectiv civil sau doar la stingerea dreptului la
acţiune în sens material.
5.2.2. Accepţiune
Noul Cod Civil vine să tranşeze această dispută
doctrinară (care avea şi consecinţe practice, în funcţie de opinia
îmbrăţişată), statuând expres că, ceea ce se stinge prin efectul
prescripţiei extinctive, este dreptul la acţiune în sens material.
De asemenea, pentru a înlătura eventuale interpretări
diferite în legătură cu accepţiunea noţiunii de drept la acţiune în
sens material, acesta este definit prin dispoziţiile art. 2500 alin. 2,
ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană să execute o anumită
prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte
orice sancţiune civilă, după caz”.
95

Din faptul că prin prescripţia extinctivă se stinge doar
dreptul la acţiune astfel înţeles, decurg următoarele consecinţe
juridice:
– supravieţuirea dreptului subiectiv civil, ca şi a obligaţiei
corelative corespunzătoare (care se transformă astfel, din perfecte
devenind imperfecte, în sensul că nu se mai bucură de o sancţiune
în justiţie);
– imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens
procesual, ceea ce înseamnă că, deşi s-a împlinit termenul de
prescripţie extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate totuşi
sesiza organul jurisdicţional (în cadrul procedurii judiciare
urmând să se verifice dacă într-adevăr, este împlinit cursul
prescripţiei extinctive, dacă nu există cauze de întrerupere sau de
suspendare a prescripţiei, de natură să facă posibilă depăşirea
acestei excepţii şi judecata pe fond a cauzei).
96

CAPITOLUL VI
DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
6.1. Noţiunea şi determinarea domeniului prescripţiei
extinctive
6.1.1. Noţiune
Se înţelege prin domeniul prescripţiei extinctive sfera
drepturilor subiective civile, ale căror acţiuni cad sub incidenţa
acestei instituţii, altfel spus, determinarea sferei drepturilor
subiective civile prescriptibile, care trebuie deosebite de cele
imprescriptibile extinctiv.
Ca atare, sub aspectul prescripţiei extinctive, se face
distincţie între drepturi prescriptibile şi drepturi imprescriptibile
extinctiv.
6.1.2. Determinarea domeniului prescripţiei extinctive.
Criterii
Criteriul principal de delimitare a domeniului prescripţiei
extinctive îl reprezintă natura drepturilor subiective civile, după
care se distinge între: a) domeniul prescripţiei extinctive în
categoria drepturilor patrimoniale şi b) domeniul prescripţiei
extinctive în categoria drepturilor personale nepatrimoniale.
a) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria
drepturilor patrimoniale.
a. 1) Drepturi patrimoniale prescriptibile extinctiv.
Drepturile patrimoniale reprezintă principalul domeniu al
prescripţiei, alcătuit îndeosebi din drepturile de creanţă.
În acest sens, dispoziţiile art. 2501 alin. 1 N.C.civ. conţin o
reglementare apropiată celei anterioare, statuând: „Drepturile la
97

acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei
extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel” 90 .
De asemenea, în alin. 2 al textului menţionat este introdusă
precizarea conform căreia sunt supuse prescripţiei extinctive şi
alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile
anume prevăzute de lege.
Aşadar, deşi prescriptibilitatea este rezervată, în principal,
drepturilor subiective patrimoniale, legea poate stabili şi alte
categorii de drepturi care, deşi nu se înscriu sferei drepturilor
patrimoniale, sunt de asemenea, prescriptibile.
a. 2) Drepturi patrimoniale imprescriptibile extinctiv.
Potrivit art. 2502 alin. 2 N.C.civ., dreptul la acţiune este
imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte
ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul
său nu poate fi limitat în timp.
Anterior, prin dispoziţiile art. 21 din Decretul nr.
167/1958, se stabilea că „dispoziţiile decretului de faţă nu se
aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate,
uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”, avându-se în
vedere, deci, tot natura dreptului subiectiv ocrotit, dar preferânduse
la acel moment, o enumerare a acelor drepturi considerate ca
fiind în afara domeniului de acţiune a prescripţiei extinctive.
Sunt considerate, prin raportare la acest criteriu, al naturii
şi obiectului dreptului subiectiv ocrotit, ca având caracter
imprescriptibil:
– acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară
întemeiată pe dreptul de proprietate publică (art. 865 alin. 3 cu
referire la art. 563 alin. 2 N.C.civ.);
90 Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: Dreptul la acţiune, având un
obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în
termenul prevăzut de lege.
98

– acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară
întemeiată pe dreptul de proprietate privată (art. 563 alin. 2
N.C.civ.);
– acţiunea de partaj (art. 669 N.C.civ.);
– acţiunea negatorie, prin care proprietarul bunului cheamă
în judecată pe cel care pretinde că este titularul unui drept real
asupra bunului respectiv (art. 564 alin. 2 N.C.civ.);
– acţiunea confesorie de superficie, potrivit căreia titularul
unui asemenea drept poate chema în judecată pe cel care îi tulbură
exercitarea dreptului, inclusiv pe proprietarul terenului (art. 696
alin. 2 N.C.civ.).
Pe de altă parte, uneori natura dreptului ocrotit nu este
suficientă să ducă la concluzia imprescriptibilităţii acţiunii, atunci
când prin dispoziţie expresă a legii se prevede contrariul.
Astfel, este prescriptibilă extinctiv (în termen de un an)
acţiunea în revendicare imobiliară în cazul reglementat de art. 572
N.C.civ. referitor la avulsiune 91 .
De asemenea, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte
apărarea unui drept de uzufruct, de uz sau de abitaţie este supusă
termenului general de prescripţie, de 10 ani, prevăzut de art. 2518
alin. 1 pct. 1 N.C.civ., având în vedere că nu este vorba de
drepturi reale declarate de lege imprescriptibile şi nici nu sunt
supuse altui termen de prescripţie.
În afara drepturilor la acţiune imprescriptibile extinctiv
după natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, dispoziţiile
noului Cod civil stabilesc, prin articolul 2502 alin. 2 că mai au
acest caracter, de imprescriptibilitate, drepturile referitoare la:
91 Potrivit art. 572 N.C.civ., proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a
smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar
riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse, dacă o
revendică în termen de un an de la data faptului. Anterior, reglementarea se
regăsea în dispoziţiile art. 498 C.civ. şi ea era cunoscută doar în doctrină sub
denumirea de avulsiune. Noul Cod civil vine să dea conţinut acestei situaţii
printr-un text care are chiar denumirea marginală de „avulsiune”.
99

1. acţiunea privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial,
cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel;
2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept;
3. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act
juridic;
4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului
de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei
succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării
moştenirii în termenul prevăzut de lege.
b) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria
drepturilor personale nepatrimoniale. Regula
imprescriptibilităţii.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile
extinctiv, acţiunea prin care se tinde la protecţia acestora nefiind
limitată în timp, tocmai avându-se în vedere caracterul perpetuu al
unor asemenea drepturi, inseparabile de persoana umană.
Până la adoptarea noului Cod civil, imprescriptibilitatea
unor astfel de drepturi era lipsită de o consacrare legală, ea fiind
însă acceptată unanim de doctrină şi de jurisprudenţă,
considerându-se că „că este de principiu că drepturile
nepatrimoniale inseparabile de persoana omului, cum sunt dreptul
la nume, la domiciliu etc. sunt drepturi perpetue,
imprescriptibile”.
Noul Cod Civil dă o reglementare de principiu acestei
chestiuni, stabilind prin dispoziţiile menţionate, ale art. 2502 alin.
2 pct. 1, că este imprescriptibilă acţiunea privind apărarea unui
drept nepatrimonial, în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Aşadar, atunci când prin lege se dispune altfel, acţiunile
nepatrimoniale sunt prescriptibile extinctiv.
100

Sunt calificate ca atare, de către noul Cod civil:
– acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei
sau de mama copilului (termenul de prescripţie fiind de 3 ani,
conform art. 430 alin. 1 respectiv, art. 431 alin. 1 N.C.civ.;
acţiunea are, însă, caracter imprescriptibil atunci când este
introdusă de copil);
– acţiunea în anularea adopţiei poate fi introdusă în
termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului, dar nu mai
târziu de 2 ani de la data încheierii adopţiei (art. 479 alin. 2);
– acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută în termen
de 6 luni (art. 301 alin. 1).
6.1.3. Aspecte speciale privind domeniul prescripţiei
extinctive reglementate de noul Cod civil
6.1.3.1. Situaţia drepturilor accesorii
Prin dispoziţiile art. 2503 alin. 1 este reglementată situaţia
prescripţiei drepturilor accesorii, stabilindu-se că, în măsura în
care dreptul principal este prescriptibil, atunci şi aceste drepturi
accesorii sunt supuse aceluiaşi regim 92 .
Această regulă trebuie pusă în legătură cu principiul de
drept accesorium sequitur principale, din aplicarea căruia decurg
două consecinţe principale, respectiv: 1) imprescriptibilitatea
dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea
dreptului subiectiv accesoriu şi 2) prescripţia dreptului la acţiune
privind un drept accesoriu nu atrage şi prescripţia dreptului la
acţiune privind un drept principal 93 .
92 În reglementarea dată de Decretul nr. 167/1958, această regulă îşi găsea
expresia în dispoziţiile art. 1 alin. 1, potrivit cărora „odată cu stingerea
dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune
privind drepturile accesorii”.
93 Pentru amănunte, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2004, p. 586.
101

Astfel, dobânda fiind un accesoriu al creanţei principale,
prescripţia dreptului la acţiune în realizarea acesteia atrage şi
prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor.
O reglementare distinctă conţine însă noul Cod civil,
astfel cum se va arăta în continuare, cu privire la prescripţia
acţiunii ipotecare, deşi dreptul de ipotecă este un drept real
accesoriu.
6.1.3.2. Situaţia prestaţiilor succesive
Potrivit art. 2503 alin. 2 N.C.civ. „ în cazul în care un
debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu
privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o
prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una
sau alta dintre prestaţiile datorate” 94 .
Este vorba de prescrierea succesivă a prestaţiilor astfel
datorate (ca în cazul chiriilor, arenzilor, dobânzilor, rentelor),
indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual.
Cu toate acestea, dispoziţiile referitoare la curgerea
distinctă a prescripţiei nu sunt aplicabile atunci când prestaţiile
succesive alcătuiesc prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din
convenţie, un tot unitar (art. 2503 alin. 3).
Este cazul, de exemplu, al contractului de antrepriză, când
sunt stabilite termene pentru diferite faze de execuţie a lucrărilor
sau a contractului de vânzare cu plata preţului în rate, când părţile
pot stabili diferite modalităţi de plată, interesând finalmente să
aibă loc achitarea integrală a preţului.
94 În cazul Decretului nr. 167/1958 reglementarea acestei chestiuni se regăseşte
în art. 12, potrivit căruia: „În cazul în care un debitor este obligat la prestaţiuni
succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni se
stinge printr-o prescripţie deosebită”.
102

6.1.3.3. Prescripţia dreptului la acţiune privind
creanţa garantată
Conform art. 2504 alin. 1 N.C.civ., prescripţia dreptului la
acţiune privind creanţa principală nu atrage stingerea dreptului la
acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va
putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile şi imobile
ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.
Acest text reprezintă o excepţie de la regula potrivit căreia
„accesoriul urmează soarta principalului”, fiind vorba despre o
prescripţie specială a acţiunii ipotecare. Aşadar, deşi acţiunea
principală referitoare la valorificarea creanţei s-a stins prin efectul
prescripţiei, aceasta nu are consecinţe asupra prescripţiei garanţiei
ipotecare, ce supravieţuieşte stingerii prin prescripţie a acţiunii
principale (ceea ce înseamnă că bunurile ipotecate vor putea fi
urmărite în continuare).
6.1.3.4. Compensaţia şi dreptul de retenţie
Dispoziţiile noului Cod civil conţin şi reglementarea
prescripţiei în cazul creanţelor reciproce, stabilind că aceasta nu
este de natură să împiedice stingerea lor prin compensaţie, după
cum nu este de natură să împiedice exercitarea dreptului de
retenţie, dar cu condiţia ca dreptul de acţiune să nu fi fost stins în
momentul în care s-ar fi putut opune fie compensaţia, fie dreptul
de retenţie (art. 2505).
6.2. Modul în care operează prescripţia extinctivă
6.2.1. Invocarea prescripţiei extinctive
6.2.1.1. Titularii dreptului de invocare a
prescripţiei
Până la adoptarea noului Cod civil, în doctrină au existat
controverse în legătură cu modalitatea în care operează
prescripţia extinctivă.
103

Astfel, pornindu-se de la dispoziţiile art. 18 din Decretul
nr. 167/1958 („instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt
obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la
executare silită este prescris”), s-a susţinut 95 că efectele
prescripţiei se produc de drept, în temeiul legii, fiind independente
de existenţa unui litigiu. În cazul în care s-ar declanşa un proces,
instanţa nu ar face decât să constate că efectele prescripţiei s-au
produs.
Pe de altă parte, criticându-se această susţinere, s-a arătat 96
că, deşi nu se poate tăgădui existenţa art. 18 din Decret, potrivit
acestui text rezultă doar obligaţia organului de jurisdicţie de „a
cerceta” (iar nu de a aplica) dacă dreptul la acţiune este stins prin
prescripţie şi, deci, el trebuie interpretat restrictiv, întrucât
prescripţia extinctivă, deşi este o instituţie de interes public,
aplicarea acesteia este o chestiune subiectivă, particulară, fiind
lăsată la aprecierea celui în favoarea căruia curge prescripţia.
Într-o altă opinie 97 , s-a afirmat că prescripţia este o
sancţiune jurisdicţională care operează „prin efectul hotărârii
judecătoreşti”, deoarece trebuie constatată de către instanţă, iar în
lipsa unei sancţiuni jurisdicţionale, prescripţia nu-şi produce
efectele.
Noul Cod civil vine să tranşeze această dispută
doctrinară, stabilind, prin dispoziţiile art. 2512 alin. 1, faptul că
„prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge,
personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun
titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă”.
Aşadar, prescripţia nu operează de drept, ci ea trebuie să
fie invocată pentru a fi producătoare de consecinţe juridice, pentru
că stingerea dreptului material la acţiune nu poate fi opusă decât
de cel în beneficiul căruia a curs şi s-a împlinit prescripţia.
95 În acest sens, Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive (III), SCJ
nr. 4/1985, p. 340.
96 M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia...), p. 591.
97 Tr. Ionaşcu, E. Barasch, Nulitatea actului juridic civil în Tratat de drept civil,
vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 378.
104

În ce priveşte organul jurisdicţional, potrivit art. 2512 alin.
2 N.C.civ., acesta „nu poate aplica prescripţia din oficiu”.
Înseamnă că legiuitorul a îmbrăţişat punctul de vedere
potrivit căruia normele care reglementează regimul prescripţiei
extinctive sunt de ordine privată, dispozitive, fiind la îndemâna
persoanei în folosul căreia curge să o invoce sau, dimpotrivă, să
renunţe la beneficiul acesteia (şi să execute voluntar obligaţia
după împlinirea termenului de prescripţie 98 ).
În felul acesta, accentul a fost deplasat de la sfera ocrotirii
şi apărării ordinii publice la aceea a ocrotirii intereselor private.
Ca atare, organul jurisdicţional, deşi poate invoca din
oficiu excepţia prescripţiei extinctive, nu ar putea-o aplica în
acelaşi fel, dacă partea interesată nu se prevalează de beneficiul
împlinirii prescripţiei.
Interdicţia invocării prescripţiei din oficiu operează şi
pentru situaţia în care aceasta s-ar face în folosul statului sau al
unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 2512 alin. 3), care sunt
astfel considerate pe poziţie de egalitate juridică cu orice altă
parte.
În acelaşi timp, împrejurarea că invocarea prescripţiei este
lăsată la aprecierea persoanei interesate nu are şi consecinţa
posibilităţii nesocotirii de către părţi a normelor imperative care
reglementează instituţia prescripţiei.
Astfel, sunt interzise – sub sancţiunea nulităţii absolute –
clauzele care fie direct, fie indirect ar declara imprescriptibilă o
acţiune care, potrivit legii, ar fi prescriptibilă sau, dimpotrivă, ar
98 În acest sens, dispoziţiile art. 2506 N.C.civ. statuează că: (1) După împlinirea
prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei. (2) Cel
care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris, nu
are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit. (3) Recunoaşterea unui drept prescris, făcută
printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului
dreptului a cărui acţiune este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a
făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri, sunt
aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.”
105

declara imprescriptibilă o acţiune pe care legea o consideră
prescriptibilă (art.2515 alin. 2).
În schimb, părţile (cu deplină capacitate de exerciţiu) vor
putea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, să modifice prin
acordul lor expres: durata termenelor de prescripţie 99 sau cursul
prescripţiei (prin fixarea începutului acestuia ori prin modificarea
cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere).
O asemenea disponibilitate a părţilor nu este recunoscută
de legiuitor pentru ipoteza acţiunilor derivate din contractele de
adeziune, de asigurare şi a celor supuse legislaţiei privind
protecţia consumatorului, precum şi, în general, în situaţia
drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună.
Referitor la titularii dreptului de a invoca prescripţia
extinctivă, noul Cod civil are în vedere, pe lângă partea în folosul
căreia a curs prescripţia, şi pe codebitorii unei obligaţii solidare
sau indivizibile, pe fideiusori, care se pot prevala de efectele
împlinirii termenului de prescripţie, chiar dacă unul dintre debitori
a neglijat să o facă.
Dată fiind natura raporturilor juridice care se creează între
codebitorii solidari, între debitorii ţinuţi la executarea unei
obligaţii indivizibile, ori între debitori şi fideiusori, este firesc ca
fiecăruia dintre aceştia să i se recunoască posibilitatea de a trage
consecinţele care se nasc în favoarea lor, atunci când termenul
prescripţiei s-a împlinit, chiar dacă debitorul neglijent nu a
valorificat această apărare.
Aceasta, întrucât o hotărâre judecătorească nefavorabilă nu
este opozabilă codebitorului care nu a fost parte în proces,
deoarece relativitatea efectelor acesteia nu se poate extinde asupra
lui, în măsura în care poate face dovada contrară situaţiei reţinute
de instanţă în absenţa prezenţei acestuia la dezbateri (în caz
99 Potrivit art. 2515 alin. 4 N.C.civ.: „Termenele de prescripţie pot fi reduse
sau micşorate, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a
acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia
termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la
20 de ani”.
106

contrar, s-ar nesocoti principiul dreptului de apărare şi al
contradictorialităţii). Cu alte cuvinte, codebitorul solidar poate
valorifica dreptul de a opune împlinirea prescripţiei, pe cale de
excepţie (de exemplu, în cadrul contestaţiei la executare s-ar
opune, susţinând că dreptul a cărui executare se pretinde era
prescris la data pronunţării hotărârii care constituie titlu) sau chiar
pe cale principală, în cadrul unei acţiuni care să aibă ca obiect
constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului, ca
urmare a intervenirii prescripţiei extinctive şi a stingerii obligaţiei
de plată corelative (bineînţeles, admisibilitatea unei astfel de
acţiuni trebuie apreciată cu respectarea dispoziţiilor art. 111
C.pr.civ.).
În mod asemănător, fideiusorului îi sunt opozabile şi
acesta se poate prevala de efectele favorabile ale hotărârii
pronunţate în contradictoriu cu debitorul său (de exemplu, dacă în
contradictoriu cu acesta a fost respinsă acţiunea creditorului,
constatându-se că dreptul la acţiune era prescris la data sesizării
instanţei, faţă de fideiusor nu va mai subzista obligaţia de garanţie
asumată).
În schimb, dacă în urma unei astfel de judecăţi, debitorul
ar fi căzut în pretenţii, dar fără ca acesta să valorifice în proces
apărarea decurgând din împlinirea termenului de prescripţie, o va
putea face fideiusorul ulterior.
Posibilitatea valorificării în această modalitate a apărării
de către codebitor sau fideiusor 100 decurge din modalitatea în care
se repercutează, la exterior, relativitatea efectelor hotărârii
judecătoreşti în asemenea situaţii (dată fiind legătura juridică
specială, de drept substanţial, existentă) şi care depinde de
rezultatul favorabil sau nefavorabil al judecăţii 101 .
100 Având în vedere caracterul accesoriu al garanţiei fideiusorului, soarta
acesteia nu poate fi, în principiu, alta decât cea a obligaţiei principale.
101 Pentru particularităţile principiului relativităţii şi ale opozabilităţii efectelor
hotărârii judecătoreşti în situaţia debitorilor legaţi prin obligaţii solidare,
indivizibile, in solidum, ca şi faţă de fideiusori, a se vedea A. Nicolae,
Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 201-205, 350-353.
107

Pe de altă parte, în valorificarea beneficiului prescripţiei
extinctive, atunci când unul dintre debitorii solidari nu a făcut-o,
trebuie să fie vorba de cauze comune sau personale celui care le
invocă ulterior, iar nu de cauze care să fi privit exclusiv pe cel
care nu le-a valorificat iniţial (de exemplu, suspendarea ori
întreruperea cursului prescripţiei extinctive să se fi datorat unor
motive care priveau exclusiv situaţia personală a respectivului
debitor şi care doar pe acesta l-ar fi pus în imposibilitate de a
acţiona).
Creditorul celui interesat poate, de asemenea, să invoce
intervenirea prescripţiei, atunci când acesta a neglijat să o facă (de
exemplu, dacă este vorba de prescrierea datoriei debitorului său
către un alt creditor, pentru că în felul acesta iese un element al
pasivului din patrimoniul debitorului său, crescându-i astfel,
gradul de solvabilitate).
6.2.1.2. Mijloacele procesuale de invocare a
prescripţiei
Ca regulă, prescripţia extinctivă poate fi opusă pe cale de
apărare de cel în folosul căruia a curs. Mijlocul concret de
valorificare, în această situaţie, este acela al excepţiei
(considerată, în doctrină şi jurisprudenţă, ca fiind o excepţie de
fond, întrucât vizează exerciţiul dreptului material la acţiune).
Prescripţia extinctivă poate fi pusă, însă, în valoare şi pe
cale principală, prin formularea unei acţiuni principale (de
exemplu, acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă
al pârâtului, ca urmare a împlinirii prescripţiei 102 ), ori de câte ori
există interesul clarificării, pe cale judecătorească, a unei situaţii
juridice incerte 103 .
102
Bineînţeles că, într-o asemenea situaţie, trebuie verificate condiţiile
reglementate de art. 111 C.pr.civ., vizând caracterul subsidiar al acţiunii în
constatare (dacă partea are la îndemână acţiunea în realizare - de ex.,
contestaţia la executare, evident că nu poate uza de acţiunea în constatare.
103 În doctrină (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Servo-Sat,
2001, p. 79), s-a arătat că exercitarea unei acţiuni în constatare poate fi făcută şi
de către creditor, dacă plata a fost efectuată după împlinirea termenului de
108

6.2.1.3. Momentul până la care se poate invoca
prescripţia
La fel ca în reglementarea anterioară (art. 1842
C.civ. 104 ), prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 2513 alin.1), se
statuează că prescripţia poate fi opusă pentru prima dată chiar
şi în apel.
O regulă specială este instituită pentru materia
arbitrajului, situaţie în care prescripţia poate fi opusă pe tot
parcursul soluţionării litigiului (art. 2513 alin. 2 N.C.civ.).
6.2.2. Renunţarea la prescripţia extinctivă
6.2.2.1. Noţiune
Pornindu-se de la faptul că prescripţia nu operează de
drept (ipso iure), ci doar în măsura în care partea în folosul căreia
a curs o invocă (art. 2512), legiuitorul reglementează
posibilitatea renunţării la prescripţia dobândită (câştigată) 105 ,
stabilind prin art. 2507 N.C.civ., că „nu se poate renunţa la
prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la
prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs
pentru prescripţia începută şi neîmplinită”.
Aşadar, textul reglementează posibilitatea renunţării la
prescripţia neîmplinită (dar al cărei termen a început să curgă),
precum şi renunţarea la beneficiul prescripţiei împlinite,
interzicând însă, renunţarea la prescripţie, cât timp aceasta nu a
început să curgă.
prescripţie, pentru că acesta are interesul „ să se constate existenţa dreptului de
a nu restitui plata ce i s-a făcut şi a inexistenţei dreptului debitorului plătitor la
restituirea ei”.
104 Potrivit art. 1842 C.civ., ”prescripţia poate fi opusă în cursul unei instanţe
până la momentul când Curtea de Apel va pronunţa definitiva sa decizie, asupra
căreia nu mai poate reveni după lege, afară numai de cazul când cel în drept a o
opune ar trebui să se prezume, după împrejurări, că a renunţat la dânsa”.
105 Reglementarea posibilităţii renunţării la prescripţia împlinită exista şi în
vechiul Cod (prevederile art. 1838).
109

6.2.2.2. Condiţiile renunţării
Întrucât renunţarea la prescripţie este un act juridic pur
abdicativ, pentru a fi valabil, este necesar ca acesta să
îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de
lege pentru validitatea actului juridic.
Având în vedere că, prin efectele sale (stingerea dreptului
de a invoca prescripţia), actul renunţării este la fel de grav ca în
situaţia înstrăinării unui bun, pentru a fi valabil se cere existenţa
capacităţii necesare pentru întocmirea actelor de dispoziţie.
În acest sens, potrivit art. 2509 N.C.civ., „cel lipsit de
capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga nu poate
renunţa la prescripţie”.
Reglementarea nu este nouă, în mod asemănător
stabilindu-se prin Codul civil anterior (potrivit art. 1840: „cel ce
nu poate înstrăina nu poate renunţa la prescripţie”).
6.2.2.3. Formele renunţării
La fel ca în reglementarea anterioară 106 , renunţarea la
prescripţie poate fi expresă sau tacită (art. 2508 N.C.civ.).
În privinţa renunţării tacite, pentru a fi valabilă şi
producătoare de efecte juridice, textul stabileşte că trebuie să fie
neîndoielnică şi să rezulte din manifestări neechivoce (cum ar fi,
de exemplu, plata datoriei sau a dobânzilor creanţei prescrise
făcută în cunoştinţă de cauză).
6.2.2.4. Efectele renunţării
În privinţa efectelor renunţării, urmează a se distinge după
cum a fost vorba de renunţarea la prescripţia deja împlinită (când,
după renunţare începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel)
şi, respectiv, renunţarea la beneficiul termenului scurs.
În cazul renunţării la prescripţia împlinită are loc doar
stingerea dreptului material la acţiune, ceea ce înseamnă că
106 Potrivit art. 1839 C.civ.: „Renunţarea la prescripţie este sau expresă sau
tacită. (2) Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea
dreptului câştigat”.
110

dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă subzistă, bucurânduse
de protecţia acţiunii judiciare (pentru exercitarea căreia începe
să curgă un nou termen de prescripţie).
Printr-o reglementare nouă, inexistentă anterior, prin
dispoziţiile art. 2510 N.C.civ., se stabileşte că „atunci când s-a
renunţat la beneficiul termenului scurs până la data renunţării se
vor aplica regulile referitoare la întreruperea prescripţiei prin
recunoaşterea dreptului” 107 .
În ce priveşte întinderea efectelor renunţării, ca urmare a
faptului că este vorba de un act personal, renunţarea nu poate fi
opusă decât autorului ei şi succesorilor acestuia.
Potrivit art. 2511 N.C.civ., renunţarea la beneficiul
prescripţiei nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari
ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor.
În mod asemănător de altfel, era tratată problema întinderii
efectelor renunţării şi în reglementarea anterioară, neputându-se
opune consecinţele actului abdicativ creditorului, codebitorului
sau proprietarului 108 .
Chiar dacă actuala reglementare face referire expresă la
imposibilitatea invocării renunţării doar împotriva codebitorilor
solidari, debitorii unei obligaţii indivizibile sau împotriva
fideiusorilor, trebuie recunoscută aceeaşi situaţie şi creditorilor
(care, pe calea acţiunii oblice ar putea oricum ataca renunţarea
frauduloasă făcută de debitorul lor).
107 Potrivit art. 2537 alin. 1 pct. 1 N.C.civ., prescripţia se întrerupe „...prin
recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de
către cel în folosul căruia curge prescripţia”.
108 Conform art. 1843 C.civ., „creditorii şi orice altă persoană interesată pot să
opună prescripţia câştigată debitorului sau codebitorului lor, ori proprietarului,
chiar şi dacă acel debitor, codebitor sau proprietar renunţă la dânsa”.
111

CAPITOLUL VII
CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
7.1. Începutul prescripţiei extinctive
7.1.1. Regula generală privind începutul prescripţiei
extinctive
În reglementarea Decretului nr. 167/1958, regula se
regăseşte în dispoziţiile art. 7 alin. 1, potrivit cărora: „Prescripţia
începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”. În
mod asemănător, în Codul civil de la 1865 se prevede în art. 1886:
„Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se
naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere”.
Noul Cod civil nu mai reia în dispoziţiile sale această
regulă generală, potrivit căreia începutul prescripţiei extinctive
este legat de naşterea dreptului la acţiune, stabilind, dimpotrivă,
că este necesar ca titularul dreptului să fi avut cunoştinţă de
naşterea acestui drept sau, după împrejurări, să fi trebuit să
cunoască faptul că s-a născut.
În acest sens, dispoziţiile art. 2523 N.C.civ. statuează:
„Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la
acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască
naşterea lui”.
Data naşterii dreptului la acţiune nu trebuie confundată sau
identificată cu naşterea dreptului subiectiv. Este vorba, în realitate,
de momentul în care a fost încălcat, nesocotit dreptul subiectiv,
apărând astfel şi posibilitatea de a se cere protecţia lui pe calea
justiţiei, cu restabilirea situaţiei anterioare 109 .
109 Este adevărat că, uneori, prescripţia extinctivă priveşte drepturi care trebuie
exercitate înăuntrul unui anumit interval de timp, fără să se pună problema unei
încălcări efective a acelui drept (cum se întâmplă, de ex., în cazul dreptului de
opţiune succesorală), astfel încât în această situaţie începutul prescripţiei
extinctive nu este legat de naşterea dreptului la acţiune.
112

Pentru că în practică au apărut şi pot apărea multe situaţii
în care titularul dreptului să nu fi cunoscut imediat că a avut loc
încălcarea dreptului său subiectiv sau, deşi a ştiut să nu fi putut
acţiona din diferite motive (de. ex., este încă victima violenţei
fizice sau morale sub imperiul căreia s-a încheiat actul),
legiuitorul a legat, prin dispoziţiile art. 2523 N.C.civ., naşterea
dreptului la acţiune de momentul în care titularul acestuia a
cunoscut sau trebuia să cunoască, după împrejurări, că a avut loc o
astfel de încălcare a dreptului.
7.1.2. Câteva din regulile speciale privind începutul
cursului prescripţiei extinctive, derogatorii de la
norma generală, înscrise în noul Cod civil
Dispoziţiile noului Cod civil instituie o serie de reguli
speciale referitoare la momentul de la care poate începe, în
anumite situaţii, să curgă prescripţia extinctivă.
Sunt avute în vedere:
A) Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da
sau a face
În cazul obligaţiilor de a da sau a face, prescripţia începe
să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi creditorul
trebuia astfel să o execute.
Pentru ipoteza în care dreptul este afectat de un termen
suspensiv sau de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă
de la data la care termenul sau condiţia s-au împlinit (art. 2524).
Această regulă specială se regăsea şi în dispoziţiile art. 7
alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 („dacă dreptul este sub condiţie
suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de
la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”), precum
şi în dispoziţiile art. 1885 alin. 1 C.civ. (abrogate prin efectul
Decretului nr. 167/1958).
Deci, în afara dreptului subiectiv pur şi simplu, există
situaţii de drepturi afectate de modalităţi (condiţia, termenul),
pentru care prescripţia nu poate începe să curgă mai înainte de
113

împlinirea ori îndeplinirea lor (pentru că înainte de împlinirea
termenului suspensiv creditorul nu poate cere executarea
obligaţiei de către debitor, după cum atâta vreme cât dreptul
subiectiv este afectat de o condiţie suspensivă, debitorul nu
datorează nimic, neputându-se concepe astfel, ca dreptul la
acţiune să se nască înaintea naşterii dreptului subiectiv).
B) Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor
În absenţa unei reglementări, prescripţia dreptului la
acţiunea în restituirea prestaţiilor în temeiul unui act juridic
ulterior desfiinţat, a primit în doctrină şi în practică interpretări
diferite, propunându-se mai multe soluţii în legătură cu momentul
de începere a cursului prescripţiei 110 , respectiv: data hotărârii
definitive a organului de jurisdicţie prin care s-a constatat
nulitatea absolută ori s-a pronunţat nulitatea relativă; data hotărârii
definitive în cazul nulităţii relative şi data încheierii actului juridic
în cazul nulităţii absolute; data stabilită de art. 9 din Decretul nr.
167/1958 în cazul nulităţii relative şi data naşterii dreptului la
acţiune în condiţiile dreptului comun în cazul nulităţii absolute;
data stabilită de art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, care poate
fi determinată nu numai de existenţa unei hotărâri judecătoreşti
definitive care să proclame nulitatea actului, ci şi de alte
împrejurări (cum ar fi notificarea făcută de vânzător că nu mai
consimte la încheierea actului în formă autentică).
Noul Cod civil vine şi pune capăt acestei controverse
doctrinare determinate de o lacună legislativă, generatoare şi de
jurisprudenţă neunitară, stabilind, prin dispoziţiile art. 2525, că:
„Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în
temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă
cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul”, cu excepţia
cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în
care s-a pronunţat desfiinţarea actului [deci, când a existat capăt
110 A se vedea în acest sens, M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia ...), p. 508.
114

de cerere referitor la repunerea în situaţia anterioară, distinct de
acela al anulării ori rezolvirii (desfiinţării) actului].
Se observă că reglementarea nu este aplicabilă şi nulităţii
absolute, când, prin analogie, urmează ca situaţia să fie rezolvată
după regula generală înscrisă în art. 2528 alin. 2 N.C.civ.
referitoare la repararea pagubei cauzate pentru îmbogăţirea fără
justă cauză (când prescripţia începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea).
Aceasta, deoarece, fiind nul actul juridic, care era temeiul
prestaţiei executate, înseamnă că ne găsim în faţa unei îmbogăţiri
fără justă cauză sau a unei plăţi nedatorate, ce trebuie restituită.
C) Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor
succesive
Dreptul la acţiunea în executarea unor prestaţii succesive
(art. 2526) începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie
devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la
data ultimei prestaţii neexecutate.
Aceasta întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, este vorba
de prescrierea succesivă a prestaţiilor astfel datorate (ca în cazul
chiriilor, arenzilor, dobânzilor, rentelor), indiferent de izvorul lor
concret, contractual sau extracontractual.
D) Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic
Potrivit art. 2529 N.C.civ., prescripţia dreptului la acţiunea
în anularea unui act juridic începe să curgă de la momente diferite,
în funcţie de cauza de nulitate relativă invocată 111 .
Astfel:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
111 O reglementare asemănătoare există în Decretul nr. 167/1958, care, în art. 9,
stabileşte că prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru
violenţă începe să curgă de la data la care aceasta a încetat (1). În caz de
viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă
de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de
lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de
împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (2).
115

) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din
ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de
lege să-i încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza
anulării, însă nu mai târziu de 18 luni de la data încheierii actului
juridic.
Se observă că, în cazul violenţei, există un singur moment
(obiectiv) de la care prescripţia începe să curgă: data încetării
violenţei, deoarece numai din acest moment victima violenţei a
putut acţiona (altminteri, fiind sub imperiul temerii provocate de
violenţă, victima este împiedicată să acţioneze pentru anularea
actului).
La fel, în cazul dolului, există un singur moment, de data
aceasta subiectiv, de la care prescripţia poate începe să curgă:
acela al descoperirii manoperelor dolosive, frauduloase care au
viciat consimţământul.
În acelaşi timp, textul trebuie coroborat cu dispoziţiile art.
2523 N.C.civ., după care „titularul dreptului la acţiune a cunoscut
sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului la
acţiune” (în speţă, dolul, de a cărui descoperire depinde naşterea
dreptului la acţiune).
În caz de eroare, precum şi în celelalte cazuri de anulare
(de exemplu, leziune, lipsa discernământului, existenţa unor
incapacităţi, lipsa autorizaţiei), se identifică două momente
(alternative) de la care prescripţia poate începe să curgă, respectiv:
un moment subiectiv (determinat de cunoaşterea cauzei) şi un
moment obiectiv, al împlinirii termenului de 18 luni din ziua
încheierii actului.
Totodată, atunci când cel îndreptăţit să ceară anularea
actului nu are capacitate deplină de exerciţiu, prescripţia începe să
curgă de la data când cauza de anulare a fost cunoscută de către
reprezentantul legal al incapabilului sau de persoana chemată să-i
autorizeze actele.
116

Prin instituirea, alternativ, a două momente de la care să
înceapă a curge prescripţia extinctivă, legiuitorul a urmărit, pe de
o parte, să asigure ocrotirea celor îndreptăţiţi să ceară anularea
actului juridic, iar pe de altă parte, să asigure şi realizarea
funcţiilor instituţiei prescripţiei extinctive, aceea de a păstra
stabilitatea raporturilor juridice 112 (ameninţată, dacă anularea
actului s-ar putea solicita oricând, indiferent de data întocmirii
lui).
Cu caracter de noutate, în dispoziţiile art. 2529 alin. 2 se
găseşte reglementată şi situaţia în care un terţ faţă de contract
ar fi interesat să ceară anularea actului 113 , stabilindu-se că într-o
asemenea ipoteză, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se
dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de
nulitate.
E) Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate
printr-o faptă ilicită
În mod asemănător cu reglementarea din art. 8 din
Decretul nr. 167/1958 114 , noul Cod civil stabileşte prin dispoziţiile
art. 2528 faptul că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei
pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de
la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
112 A se vedea în acest sens, M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia …), p. 511.
113 O aplicaţie a acestei reguli se regăseşte în art. 316 alin. 2 N.C.civ. privind
actele încheiate de unul dintre soţi, care prejudiciază grav interesele familiei şi
când soţul neparticipant la întocmirea actului respectiv poate cere anularea
acestuia în termen de un an, care începe să curgă de la data la care soţul
vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.
114 Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în
repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care
răspunde de ea (alin. 1). Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin
asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei (alin. 2).
117

Rezultă, la fel ca în cazul acţiunii în anulare, că legiuitorul
stabileşte două momente de la care să poată începe a curge
prescripţia: un moment subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi pe cel
care răspunde de ea; un moment obiectiv, al datei la care titularul
dreptului trebuia, după împrejurări, să cunoască elementele
menţionate (paguba şi pe cel care răspunde de ea).
Aşadar, prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă
de la data când s-a produs paguba (deşi dreptul la acţiune trebuie
considerat că a luat naştere la acest moment), legiuitorul detaşând
acest moment de cel al naşterii dreptului subiectiv, tocmai în ideea
de a asigura o veritabilă protecţie victimei.
Totodată, pentru a nu amâna un timp nejustificat începerea
cursului prescripţiei (periclitând astfel, stabilitatea circuitului
civil), legiuitorul a prevăzut un al doilea moment, obiectiv, de la
care să înceapă a curge prescripţia (cel la care păgubitul trebuia să
cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea).
Se realizează astfel, aşa cum s-a afirmat în doctrină 115 ,
armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite
cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei
extinctive.
7.2. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive
7.2.1. Noţiune
Prin suspendarea cursului prescripţiei extinctive urmează a
se înţelege acea modificare a cursului acesteia constând în oprirea,
de drept, a curgerii termenului de prescripţie pe timpul cât durează
situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate
de a acţiona pe titularul dreptului de acţiune.
În sistemul Decretului nr. 167/1958, cauzele de suspendare
a cursului prescripţiei erau reglementate prin art. 13 116 şi 14 117 , iar
efectele suspendării se regăseau în dispoziţiile art. 15 118 .
115 În acest sens, M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia ...), p. 596.
116 Potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se suspendă: cât timp
cel împotriva căreia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte
118

Noul Cod civil instituie cauze de suspendare generală
prin dispoziţiile art. 2532, care reprezintă sediul materiei.
Astfel, prescripţia este considerată că nu începe să curgă,
iar dacă a început să curgă, ea se suspendă, în următoarele situaţii:
1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt
separaţi în fapt;
Textul reprezintă o preluare a art. 14 alin. 3 din Decretul
nr. 167/1958, cu menţiunea că suspendarea cursului prescripţiei
intervine dacă este îndeplinită cumulativ şi condiţia referitoare la
lipsa separării în fapt a soţilor în timpul căsătoriei; altminteri, deşi
căsătoriţi, dar fiind separaţi în fapt, prescripţia îşi urmează cursul.
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de
capacitate de exerciţiu restrânsă;
În mod asemănător, prescripţia era considerată că nu curge
şi în reglementarea anterioară (art. 14 alin. 2, Decr. nr. 167/1958),
atunci când era vorba de incapabil, datorită necesităţii de a asigura
de întrerupere; b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din Forţele
Armate ale României, iar acestea sunt pe picior de război; c) până la rezolvarea
reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau
restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de
poştă şi de telecomunicaţii, însă cel mai târziu de la împlinirea unui termen de 3
luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei.
117 Conform acestui text: „Între părinţi sau tutore şi cei care se află sub ocrotirea
lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă precum şi între orice altă persoană
care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora
şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp
socotelile nu au fost date şi aprobate (1). Prescripţia nu curge împotriva celui
lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici
împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze
actele (2). Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei (3)”.
118 Potrivit art. 15 din Decretul nr. 167/1958: „După încetarea suspendării,
prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare (1).
Prescripţia nu se va împlini totuşi, înainte de expirarea unui termen de 6 luni,
socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai
scurte de 6 luni, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o
lună de la suspendare (2)”.
119

o deplină ocrotire unor astfel de persoane, cărora nu li se putea
opune sancţiunea prescripţiei, cât timp se aflau într-o astfel de
stare de incapacitate.
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei
hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează
bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate,
cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date
şi aprobate;
În această situaţie, care vizează raporturile între cel care
administrează în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti
(lichidator judiciar, administratorul-sechestru), suspendarea
operează până la darea şi aprobarea socotelilor de către organul
competent, fiind vorba de o imposibilitate morală de a acţiona,
dată fiind natura raporturilor dintre părţi 119 .
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant
sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie
legală contrară;
Suspendarea prescripţiei operează pe durata lipsei
reprezentantului sau a ocrotitorului legal şi ea este determinată de
imposibilitatea juridică de a acţiona a celui care se află într-o
asemenea situaţie.
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde
creditorului existenţa datoriei şi exigibilitatea acesteia;
Acest caz de suspendare, nou introdus, poate viza, de
exemplu, situaţia în care este vorba de un moştenitor al
creditorului, care nu a cunoscut despre existenţa unei creanţe a
autorului său, iar debitorul îi ascunde în mod deliberat această
realitate. În acelaşi timp, prescripţia acţionează în această situaţie
şi ca o aplicaţie a sancţionării dolului, pentru că este vorba despre
o ascundere dolosivă şi prin omisiune a existenţei debitului.
119 În acest sens, M. Nicolae, op. cit, p. 535.
120

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul
rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă
numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de
expirarea termenului de prescripţie;
Este, de asemenea, o cauză de suspendare nou
reglementată, justificată prin aceea că părţile care încearcă
rezolvarea amiabilă a neînţelegerilor dintre ele nu pot fi
sancţionate prin opunerea prescripţiei dreptului la acţiune, ceea ce
ar însemna ca atitudinea lor, deschisă unei soluţionări fără a se
mai recurge la forţa coercitivă a statului, să se întoarcă împotriva
lor.
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau
poate, potrivit legii, să folosească o anumită procedură
prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de
împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu
trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai
mult de trei luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a
stabilit un alt termen;
Textul reprezintă o preluare (şi în acelaşi timp, o extindere
a domeniului său de aplicare) a dispoziţiei art. 13 alin. 1 lit. c) din
Decretul nr. 167/1958 (privitoare însă numai la rezolvarea
reclamaţiei administrative şi aplicabilă îndeosebi în relaţiile
comerciale), care o face să fie incidentă şi în alte materii (de
exemplu, şi în contencios administrativ, precum şi acolo unde
legea prevede necesitatea obţinerii altor autorizări sau încuviinţări
prealabile).
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a
încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp
acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în
vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru
raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului.
Noua dispoziţie legală reia, dezvoltând-o (şi cu referire la
situaţia persoanelor civile aflate în forţele armate) prevederea
121

cuprinsă în art. 13 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, iar explicaţia
acestui caz de suspendare trebuie găsită în raţiuni vizând
imposibilitatea materială, fizică de a acţiona a titularului dreptului
a cărui acţiune se prescrie.
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar
urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă
majoră 120 să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu
constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine
în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.
La fel ca şi în reglementarea anterioară (art. 13 lit. a) din
Decretul nr. 167/1958), noul Cod civil recunoaşte forţei majore
caracterul de eveniment care creează un obstacol de neînlăturat
pentru efectuarea unor acte de întrerupere a cursului prescripţiei.
De asemenea, forţa majoră trebuie să privească pe cel împotriva
căruia curge prescripţia (iar nu pe cel în favoarea căruia aceasta
operează) şi, totodată, să survină în ultimele 6 luni dinaintea
expirării termenului.
7.2.2. Efectele suspendării prescripţiei extinctive
7.2.2.1. Efectul general al prescripţiei extinctive
este, potrivit art. 2534 alin. 1 N.C.civ., acela al opririi de drept a
cursului prescripţiei, cât timp durează cauza de suspendare. După
120 Potrivit art. 1352 alin. 2 N.C.civ., forţa majoră este orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Cazul fortuit este de asemenea,
reglementat prin art. 1352 alin. 3, fiind înţeles ca „un eveniment care nu poate
fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs”. În vechea reglementare a Codului civil, nu erau
reglementate forţa majoră şi cazul fortuit, definiţia acestora fiind lăsate pe
seama doctrinei (unde controversa era determinată şi de faptul că, de ex., în
materia răspunderii contractuale, se punea semnul egalităţii între forţa majoră şi
cazul fortuit).
122

ce această cauză de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul,
luându-se în considerare şi perioada de timp scursă anterior.
7.2.2.2. Suspendarea prescripţiei produce şi un
efect special, constând în prorogarea momentului împlinirii
termenului de prescripţie cu o perioadă de 6 luni (excepţie făcând
prescripţiile mai mici de 6 luni, pentru care împlinirea prescripţiei
intervine după trecerea unui termen de o lună de la încetarea
suspendării), termen considerat necesar de legiuitor pentru ca
titularul dreptului la acţiune să aibă timp îndestulător pentru a face
acte de întrerupere (art. 2534 alin. 2 N.C.civ.).
7.3. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive
7.3.1. Noţiune
Prin întreruperea cursului prescripţiei extinctive urmează a
se înţelege acea modificare a cursului acesteia constând în
înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze
întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.
Sediul materiei se regăseşte în dispoziţiile art. 2537-2542
N.C.civ.
În sistemul Decretului nr. 167/1958, reglementarea
întreruperii prescripţiei se află în art. 16-17, texte care au venit să
înlocuiască prevederile anterioare din Codul civil (art. 1865-
1871).
Cauzele de întrerupere sunt, la fel ca în reglementarea
anterioară, legale, limitative şi producătoare de efecte de drept.
Asemenea cauze întreruptive produc efecte doar dacă au
intervenit după ce a început să curgă prescripţia. Dacă intervin
însă, înainte de a începe curgerea prescripţiei, efectul va fi doar de
întârziere, de amânare a prescripţiei. Pe de altă parte, dacă
intervenirea acestor cauze are loc după împlinirea termenului de
prescripţie, nu se mai produce niciun efect întreruptiv, dreptul la
acţiune fiind deja stins.
123

Aşadar, conform reglementării aduse prin noul Cod civil,
prescripţia se întrerupe:
1. printr-un act voluntar de executare sau prin
recunoaşterea, în orice mod, a dreptului a cărui acţiune se
prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia (art.
2537 alin. 1 pct. 1);
În sistemul Decretului nr. 167/1958, acest caz de
întrerupere viza doar recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se
prescrie (art. 16 lit. a), fără să se facă referire şi la îndeplinirea
vreunui act voluntar de executare.
Ipoteza actului voluntar de executare, cu efect întreruptiv
de prescripţie a fost reglementată însă în Codul de procedură (art.
405 2 alin. 1 lit. a) 121 ), ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G.
nr. 138/2000.
În ce priveşte accepţiunea actului recognitiv al dreptului,
noul Cod civil aduce un plus de reglementare, stabilind prin
dispoziţiile art. 2538, că această recunoaştere se poate face
unilateral sau convenţional şi că poate fi expresă ori tacită (în
acest din urmă caz, trebuind să rezulte fără echivoc din
manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva
căruia curge prescripţia (de exemplu, plata parţială a datoriei,
achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor,
solicitarea unui termen de plată).
Totodată, recunoaşterea tacită poate fi invocată şi de cel
îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act
juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune şi orice altă
cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat,
primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat,
121 Potrivit acestui text, cursul prescripţiei se întrerupe pe data îndeplinirii de
către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui
act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei. În acelaşi timp, O.U.G. nr. 138/2000
a abrogat art. 16 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, care reglementa drept
act întreruptiv de prescripţie, „actul începător de executare”.
124

nu este pretins de aceasta din urmă, pe cale de acţiune reală ori
personală.
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată
sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul
procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în
cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea,
pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;
Faţă de textul din Decretul nr. 167/1958 (art. 16 alin. 1 lit.
b), care se referea numai la introducerea cererii de chemare în
judecată sau arbitrale, căreia îi asocia efectul întreruptiv de
prescripţie, noua reglementare adaugă elemente care vizează
procedura insolvenţei, cu înscrierea creanţei la masa credală,
precum şi faza urmăririi silite, în cadrul căreia pot fi formulate
cereri de intervenţie, ca şi cea vizând invocarea, pe cale de
excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.
În situaţia reglementată de art. 2537 alin. 1 pct. 3 N.C.civ.,
producerea efectului întreruptiv al prescripţiei nu are loc dacă
cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre
rămasă definitivă; în schimb, dacă cererea a fost introdusă la un
organ de jurisdicţie sau de urmărire penală necompetent ori dacă
este nulă pentru neîndeplinirea cerinţelor de formă, prescripţia va
fi întreruptă.
Acest efect întreruptiv era condiţionat de rezultatul
judecăţii şi în reglementarea anterioară a Decretului nr.
167/1958 122 .
În plus însă, noul Cod civil reglementează situaţia în
care, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere
sau de anulare a rămas definitivă, este introdusă o nouă cerere de
chemare în judecată. Această nouă cerere va avea drept consecinţe
recunoaşterea caracterului întreruptiv al prescripţiei determinat de
122 Potrivit art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia nu este
întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în
judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel
care a făcut-o a renunţat la ea.
125

cererea de chemare în judecată sau de arbitrare anterioară, cu
condiţia însă, de a fi admisă.
De asemenea, cu caracter novator (şi curmând în acest
sens disputa doctrinară şi jurisprudenţială), noul Cod civil vine şi
reglementează corelaţia dintre pierderea puterii executorii a
hotărârii judecătoreşti şi autoritatea de lucru judecat a acesteia.
Astfel, prin dispoziţiile art. 2539 alin. 3 se statuează:
„Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească
sau arbitrală şi-au pierdut puterea executorie prin împlinirea
termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.
În acest caz însă, dacă dreptul la acţiune este imprescriptibil sau
nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în
judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii
de lucru judecat”.
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi
penale sau în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de
sesizare; în cazul în care despăgubirile se acordă, conform legii,
din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei,
chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
Prin această normă legală (inexistentă în Decretul nr.
167/1958) se asigură şi corelaţia cu reglementarea din materia
procesuală penală (art. 19-22 C.pr.pen.) referitoare la momentul
până la care se poate constitui partea civilă în procesul penal (atât
în faza urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei).
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge
prescripţia este pus în întârziere;
În această situaţie însă, punerea în întârziere este
întreruptivă de prescripţie numai dacă ea este urmată de chemarea
în judecată (a celui în folosul căruia curge prescripţia) în termen
de 6 luni de la data punerii în întârziere (art. 2540).
5. în alte cazuri prevăzute de lege.
126

7.3.2. Efectele întreruperii prescripţiei
Conform art. 2541 alin. 1 şi 2 N.C.civ., întreruperea şterge
prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere,
începând să curgă o nouă prescripţie (reglementarea fiind similară
cu cea din art. 17 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958).
Aşadar, este vorba despre două efecte juridice pe care le
produce întreruperea cursului prescripţiei, respectiv: a)
înlăturarea, ştergerea prescripţiei scurse anterior datei cauzei de
întrerupere şi b) începerea cursului unei noi prescripţii extinctive
posterior încetării cauzei de întrerupere.
Noul Cod civil conţine reglementări (inexistente în
Decretul nr. 167/1958 123 ) referitoare la natura noii prescripţii care
începe să curgă după ce a operat întreruperea, în funcţie de cauza
de întrerupere care a avut loc.
Astfel, dacă prescripţia s-a întrerupt prin efectul cererii de
chemare în judecată sau de arbitrare, începe să curgă o prescripţie
având un alt obiect decât dreptul material la acţiune (respectiv,
dreptul de a cere şi de a obţine executarea silită) şi aceasta, de la
momentul la care hotărârea de admitere a acţiunii a rămas
definitivă (art. 2541 alin. 4).
Atunci când întreruperea s-a produs prin efectul
recunoaşterii, va începe să curgă o prescripţie de acelaşi fel cu cea
înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune (cum
rezultă din art. 2541 alin. 3).
7.3.3. Beneficiul întreruperii prescripţiei
Cu caracter de noutate faţă de reglementarea existentă în
materie anterior, prin dispoziţiile art. 2542 N.C.civ. se statuează
asupra beneficiului întreruperii prescripţiei, în sensul că el este
recunoscut celui de la care emană actul întreruptiv (neputând fi
123 Despre natura noii prescripţii care începe să curgă după ce a operat
întreruperea se făceau însă distincţii în doctrină, în sensul celor legiferate, în
raport de cauzele de întrerupere. A se vedea în acest sens, M. Nicolae, op. cit.
(în Instituţii de drept civil …), p. 157.
127

opus decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea
act).
La fel, atunci când prescripţia a fost întreruptă prin
recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea,
efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot
fi opuse decât autorului recunoaşterii.
De asemenea, este prevăzut (art. 2543 N.C.civ.) caracterul
extensiv al efectului întreruptiv, în sensul că întreruperea
prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra
fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.
Aşadar, dacă întreruperea a operat cu privire la dreptul la
acţiune al debitorului principal, trebuie considerat că,
neîmplinindu-se, în ce-l priveşte, prescripţia dreptului de a obţine
valorificarea creanţei, nici în privinţa fideiusiunii - garanţie
accesorie - nu se poate considera împlinit termenul.
7.4. Termenele de prescripţie extinctivă
7.4.1. Termenul general de prescripţie extinctivă
Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil, nu
exista o dispoziţie cu caracter de principiu, care să stabilească un
termen de prescripţie general, calificarea în acest sens fiind făcută
de doctrină şi de jurisprudenţă, în sensul că este general acel
termen care îşi găseşte aplicaţie practică ori de câte ori nu este
incident un termen special.
În acest sens au fost interpretate prevederile art. 3 alin. 1
din Decretul nr. 167/1958 (termenul prescripţiei este de trei ani).
Prin dispoziţiile art. 2517 N.C.civ. se stabileşte, însă, în
mod expres (şi sub denumirea marginală „Termenul general de
prescripţie”) că: „Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea
nu prevede un alt termen”.
Acest termen este aplicabil însă numai raporturilor juridice
obligaţionale (adică acelora care au în conţinutul lor drepturi de
creanţă cu îndatoriri corelative) şi în măsura în care nu există
reglementate termene speciale prin alte dispoziţii.
128

7.4.2. Termene speciale de prescripţie
7.4.2.1. Termenul de 10 ani
Este reglementat prin art. 2518 N.C.civ. şi are în vedere
prescrierea dreptului la acţiune privitor la:
1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege
imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie;
Prin această dispoziţie este modificat, în sensul reducerii
duratei, termenul de prescripţie instituit anterior în materia
drepturilor reale imobiliare (conform art. 1890 C.civ., de 30 de
ani).
2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei
persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui
cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui
minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa;
Este vorba de o reglementare nouă, inexistentă anterior,
iar durata mai mare a termenului, deşi este vorba în principal,
despre valorificarea unor pretenţii materiale trebuie găsită în
importanţa deosebită a valorilor lezate prin actele ilicite ce
constituie, în ipotezele menţionate, cauzele producerii
prejudiciului.
3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
7.4.2.2. Termenul de prescripţie de 2 ani
Potrivit art. 2519 N.C.civ., dreptul la acţiune întemeiat pe
un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2
ani.
În mod asemănător, în Decretul nr. 167/1958 se prevedea
că termenul de prescripţie în raporturile ce izvorăsc din asigurare
este de 2 ani (dar în afara acelor raporturi ce izvorăsc din
129

asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin
ajungerea la termen sau prin amortizare).
7.4.2.3. Termenul de prescripţie de un an
Este reglementat prin dispoziţiile art. 2520 N.C.civ. cu
privire la dreptul la acţiune în cazul:
1) ospătarilor sau hotelierilor pentru serviciile pe care le
prestează;
2) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru
lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;
3) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru
vizite, operaţii sau medicamente;
4) vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor
vândute şi a furniturilor livrate;
5) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
6) avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor
şi cheltuielilor;
7) notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce
priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor;
8) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor
liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin.
În mod asemănător, un termen de un an se regăseşte şi în
dispoziţiile art. 1904 C.civ. anterior (privitor la creanţe ale
medicilor, chirurgilor, farmaciştilor, pentru vizite, operaţii şi
medicamente; ale negustorilor pentru mărfurile ce vând la
particulari; ale directorilor de pensionate pentru preţul pensiunii
şcolarilor şi a altor maiştri pentru preţul uceniciei; ale servitorilor
ce se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei).
Termenul de un an este reglementat prin dispoziţiile noului
Cod civil (art. 2521 alin. 1) şi cu privire la dreptul la acţiune
pentru restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru
un spectacol care nu a mai avut loc.
În sistemul Decretului nr. 167/1958 termenul de
prescripţie pentru dreptul la acţiune în asemenea situaţii era mult
130

mai scurt (respectiv, de 60 zile de la data la care spectacolul urma
să aibă loc, conform art. 24 din Decret).
Tot un termen de un an prevede noul Cod civil (art. 2521
alin. 2) pentru acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de
bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva
transportatorului, cu rezerva situaţiei în care contractul de
transport a fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după
caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de
transport diferite (şi când termenul de prescripţie este de 3 ani).
Cu privire la aceste raporturi izvorâte din contractul de
transport şi la acţiunea care le sancţionează, Decretul nr. 167/1958
prevedea în art. 4 alin. 4 că termenul de prescripţie este de un an
„atunci când contractul a fost încheiat spre a fi executat succesiv
cu mijloace de transport felurite”.
131

CAPITOLUL VIII
DECĂDEREA.
NOŢIUNE, REGLEMENTARE ŞI REGIM JURIDIC
8.1. Definiţie
Prin decădere urmează a se înţelege acea sancţiune de
drept civil care constă în stingerea dreptului subiectiv prin
neexercitarea lui înăuntrul termenului stabilit de lege sau de părţi.
Este vorba de o sancţiune care operează de drept, independent de
vreo culpă a titularului, prin simpla împlinire a termenului de
decădere.
Elementele acestei definiţii se regăsesc în dispoziţiile art.
2545 N.C.civ. potrivit cărora: „Prin lege sau prin voinţa părţilor se
pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau
săvârşirea unor acte unilaterale (1). Neexercitarea dreptului
subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în
cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a
săvârşirii lor (2)”.
8.2. Reglementare
8.2.1. Absenţa reglementării în Codul civil de la 1865
Anterior adoptării noului Cod civil nu exista o
reglementare generală, de principiu, a decăderii şi a termenelor de
decădere, dar doctrina şi jurisprudenţa făceau aplicaţii ale acestei
categorii de termene, distincte de cele de prescripţie, în mai multe
materii.
Erau astfel considerate, de exemplu, termenul de 1 an
pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 831 C.civ.);
termenul de 3 ani (prevăzut de art. 1909 alin. 2 C.civ. pentru
revendicarea bunului pierdut sau furat); termenul de 1 an pentru
transmiterea notificării (art. 22 din Legea nr. 10/2001).
132

În absenţa unui text de principiu, se considera că trebuie
aplicate, prin analogie, dispoziţiile art. 103 C.pr.civ. 124 , care vizau
însă decăderea în materia termenelor procedurale.
8.2.2. Reglementarea actuală
Noul Cod civil vine să acopere această lacună legislativă,
consacrând instituţiei decăderii Titlul II din Cartea a VI-a
(„Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul
termenelor”), prin care se reglementează noţiunea şi modalitatea
de instituire a termenelor de decădere, regimul juridic al acestor
termene, renunţarea la beneficiul decăderii şi modalitatea de
invocare a decăderii.
8.3. Instituirea termenelor de decădere
8.3.1. Instituirea termenelor prin lege sau prin voinţa
părţilor
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2545 alin. 1 N.C.civ.,
termenele de decădere (denumite în doctrină şi termene prefixe
sau termene de forcluziune 125 ) îşi pot avea izvorul nu doar în lege,
ci şi în voinţa părţilor (în sensul că şi acestea pot, de comun acord,
să stabilească un termen, dincolo de care dreptul subiectiv
neexercitat să fie considerat stins). Mai mult, un asemenea termen
de decădere poate exista şi în legătură cu actele unilaterale, în
cazul cărora, nerespectarea intervalului defipt pentru exercitarea
dreptului conduce la împiedicarea săvârşirii actului.
Cu toate acestea, termenele de decădere nu pot fi instituite,
fiind nulă clauza prin care se stabileşte un termen de decădere ce
124
Potrivit art. 103 C.pr.civ.: „Neexercitarea oricărei căi de atac şi
neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea,
afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest din urmă caz,
actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării”.
125
Pentru amănunte, a se vedea, M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia
extinctivă …), pp. 73-79.
133

ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea
actului de către persoana interesată (art. 2546 N.C.civ.).
De asemenea, pentru ca un termen să fie considerat de
decădere, este necesar ca intenţia legiuitorului să fie neîndoielnică
în acest sens (fie să fie prevăzut expres astfel, fie să rezulte din
reglementarea consecinţelor neexercitării dreptului 126 ).
Aceasta întrucât, spre deosebire de termenele de
prescripţie extinctivă, cele de decădere sunt considerate termene
riguroase, de drept strict, nesusceptibile în principiu, de
suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
În măsura în care această natură a termenului nu rezultă
din conţinutul normei legale, urmează să fie aplicate regulile de la
prescripţia extinctivă (conform art. 2547 N.C.civ.).
Precizarea textului de lege este importantă, având în
vedere că, de cele mai multe ori, legiuitorul nu indică şi natura
termenelor pe care le fixează, iar delimitarea termenelor de
prescripţie de cele de decădere este adeseori anevoioasă. Ca atare,
ori de câte ori nu va rezulta neîndoielnic faptul că termenul este
unul de decădere, regimul juridic aplicabil va fi acela specific
prescripţiei extinctive.
8.4. Regimul juridic şi efectele decăderii
8.4.1. Regimul juridic al termenelor de decădere
Din punctul de vedere al regulilor care le sunt aplicabile,
termenele de decădere se deosebesc esenţial de cele de prescripţie,
în sensul că ele nu sunt, de principiu, susceptibile de suspendare şi
întrerupere (cu excepţia situaţiei în care prin lege se dispune
altfel).
126 De exemplu, prin art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că
„Nerespectarea termenului de un an prevăzut pentru trimiterea notificării atrage
pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin
echivalent”. Reglementarea unei asemenea sancţiuni vizând pierderea a însuşi
dreptului subiectiv a avut drept consecinţă calificarea termenului ca fiind unul
de decădere.
134

8.4.1.1. Suspendarea termenelor de decădere
Cu toate regulile derogatorii de la regimul prescripţiei
extinctive, totuşi, la fel ca în cazul acesteia, forţa majoră are
consecinţe asupra termenului de decădere, fie în sensul amânării
începutului acestuia, fie în sensul suspendării lui, dacă a intervenit
după ce termenul a început să curgă.
În acest sens, dispoziţiile art. 2548 alin. 2 N.C.civ.
stabilesc: „ (…) forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea
termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă
(…). Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât
după 5 zile de la data când suspendarea a încetat”.
Aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare
la suspendare din materia prescripţiei extinctive, aceasta înseamnă
că, de la data la care cauza de suspendare a încetat, durata
termenului îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea acesteia
şi timpul scurs înainte de suspendare.
8.4.1.2. Întreruperea termenelor de decădere
Dispoziţiile art. 2548 alin. 3 N.C.civ. instituie o cauză de
întrerupere a termenului de decădere, constând în introducerea
unei cereri de chemare în judecată (sau de arbitrare), atunci când
valorificarea dreptului subiectiv presupune un asemenea demers
judiciar.
Aşadar, cererea de chemare în judecată, de arbitrare ori de
punere în întârziere vor produce efect întreruptiv, fiind aplicabile,
prin analogie, regulile privitoare la întreruperea prescripţiei
(referitoare la efectele întreruperii, beneficiul întreruperii, ca şi
extinderea efectului întreruptiv asupra debitorului principal sau
fideiusorului).
8.4.2. Renunţarea la beneficiul decăderii
Având în vedere că termenele de decădere pot fi instituite
şi prin acordul părţilor, rezultă că în mod asemănător se poate
renunţa la acestea.
135

În acelaşi timp, dacă este vorba despre termene de
decădere stabilite printr-o dispoziţie a legii care ocroteşte un
interes privat, este posibilă renunţarea de către partea în favoarea
căreia termenul a fost stipulat (art. 2549 alin. 1 N.C.civ.).
Pentru a fi producătoare de efecte, este necesar ca
renunţarea să intervină după împlinirea termenului. Pentru ipoteza
în care renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului,
regulile incidente sunt cele privitoare la întreruperea prescripţiei
prin recunoaşterea dreptului subiectiv.
Termenele de decădere de ordine publică, adică acelea
instituite prin norme imperative, care protejează interese generale
şi de la care nu se poate deroga (ele neputând fi nici modificate, în
sensul măririi sau micşorării), nu pot face obiect al renunţării.
În acest sens, dispoziţiile art. 2549 N.C.civ. stabilesc că:
„Părţile nu pot renunţa, nici anticipat şi nici după începerea
cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică şi nici nu
le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le, după caz”.
8.4.3. Invocarea decăderii
Potrivit art. 2550 N.C.civ. decăderea poate fi opusă de
partea interesată în condiţiile art. 2513, ceea ce înseamnă că poate
fi invocată pentru prima dată şi în faţa instanţei de apel, iar în
materie de arbitraj, pe tot parcursul soluţionării litigiului.
Spre deosebire, însă, de termenele de prescripţie (unde
organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din
oficiu 127 ), în situaţia decăderii organul jurisdicţional este obligat
să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent
127 Conform art. 2512 N.C.civ., prescripţia poate fi opusă numai de cel în
folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă
vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă (1). Organul de jurisdicţie
competent nu poate aplica prescripţia din oficiu (2). Dispoziţiile prezentului
articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului
sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (3).
136

dacă cel interesat îl pune în discuţie, cu excepţia cazului în care
este vorba despre un drept de care părţile pot dispune în mod liber.
8.5. Regimul juridic al decăderii comparativ cu cel al
prescripţiei extinctive
8.5.1. Comparaţie între prescripţia extinctivă şi
decădere
Din reglementarea prescripţiei şi a decăderii, astfel cum
este dată ea de dispoziţiile noului Cod civil, reiese existenţa unor
asemănări, care apropie cele două instituţii, precum şi a unor
deosebiri importante, care fac să nu se confunde, întrucât atrag
regimuri juridice distincte 128 .
reţinem 129 :
8.5.1.1. În privinţa asemănărilor, urmează să
– ambele au o reglementare expresă şi presupun existenţa
unor termene, precum şi inacţiunea titularului dreptului subiectiv
pe tot intervalul de timp prescris de lege;
– regulile de calcul sunt aceleaşi, indiferent că este vorba
de un termen de prescripţie sau de un termen de decădere;
– imposibilitatea de a acţiona determinată de forţa majoră
(contra non valentem agere …) este producătoare de efecte
juridice, indiferent că termenul este de prescripţie sau de
decădere;
– introducerea cererii de chemare în judecată sau de
arbitrare produce efecte întreruptive ale curgerii termenului, atât
în cazul prescripţiei extinctive, cât şi în cazul decăderii;
128 Până la adoptarea noului Cod civil, în absenţa unei reglementări exprese a
decăderii, paralelismul care se făcea între cele două instituţii, cu identificarea
elementelor de apropiere şi de diferenţă era rezultatul aprecierilor şi opiniilor
exprimate în doctrină.
129 A se vedea în acest şi M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia …), pp. 77-79.
137

– ambele pot fi invocate atât în faţa primei instanţe, cât şi
direct în apel.
8.5.1.2. Între cele două instituţii există însă şi
deosebiri importante, care fac să fie disociate, atrăgând un regim
juridic distinct.
Astfel:
– în timp ce decăderea este, de principiu, o instituţie de
drept public, întrucât organul de jurisdicţie este obligat să o invoce
şi să o aplice din oficiu, prescripţia extinctivă poate fi valorificată
doar după cererea părţii interesate, instanţa de judecată neputând
să o invoce din oficiu;
– după izvorul lor, termenele de prescripţie extinctivă pot
fi numai legale, în timp ce termenele de decădere pot fi atât legale,
cât şi convenţionale;
– în mod obişnuit, termenele de prescripţie sunt
susceptibile de suspendare, întrerupere şi repunere în termen, în
timp ce termenele de decădere curg ireversibil (în mod
excepţional acestea fiind supuse suspendării – pentru forţă majoră
– sau întreruperii, atunci când se recunoaşte cererii de chemare în
judecată, de arbitrare sau notificării de punere în întârziere un
asemenea efect);
– ca efecte juridice, în timp ce prescripţia extinctivă stinge
doar dreptul la acţiune în sens material, decăderea este o sancţiune
mult mai drastică, ce stinge însuşi dreptul subiectiv, împiedicând
astfel valorificarea dreptului, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale
de excepţie;
– ca mod de apărare, prescripţia nu acţionează de plin
drept, ea trebuind să fie invocată de persoana protejată, în timp ce
decăderea de ordine publică poate fi invocată de instanţă din
oficiu, chiar dacă persoana căreia i-ar profita respectiva sancţiune
nu o invocă.
138

9.1 Proprietatea privată
CAPITOLUL IX
DREPTUL DE PROPRIETATE
9.1.1. Definirea legală a dreptului de proprietate a fost
completată prin reglementarea noului Cod civil (în raport cu art.
480 C.civ.) în sensul celor evidenţiate de doctrină. Noua
reglementare defineşte acest drept prin conţinutul său, adică prin
atributele conferite de dreptul de proprietate: posesia, folosinţa şi
dispoziţia. Astfel, în noua reglementare, se consfinţeşte dreptul
real al titularului de a poseda, de a folosi şi de a dispune (jus
posidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi) de bunul său,
proprietate privată, atribute ce pot fi exercitate în mod absolut,
exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor legale.
9.1.2. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate este
acelaşi cu cel din textul art. 480 C.civ. şi anume, atributele
dreptului de proprietate:
- Posesia (jus posidendi) reprezintă sub aspect juridic
aproprierea stăpânirii bunului care este obiectul dreptului de
proprietate, practic, relaţia dintre proprietar şi bunul său. Astfel,
posesia ca element de drept exprimă dreptul de a apropria şi a
stăpâni bunul spre deosebire de posesia exercitată ca stare de fapt.
- Folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) ca atribut al dreptului
de proprietate, spre deosebire de termenul folosit în limbajul
comun, în terminologia juridică reprezintă dreptul proprietarului
de a se servi personal de bunul său în funcţie de natura acestuia.
Desigur, această prerogativă a titularului nu trebuie exercitată
abuziv 130 . Exercitarea acestui atribut nu exclude însă dreptul
proprietarului de a nu se folosi de bunul său fără a-şi pierde prin
neuz dreptul de proprietate.
130 A se vedea art. 15 N.C.civ. – despre abuzul de drept.
139

Cea de a doua latură a atributului folosinţei, (jus fruendi,
fructus) reprezintă dreptul proprietarului de a culege fructele
produse periodic de bunul său, fără a se consuma substanţa
acestuia. Astfel, fructele se deosebesc de producte care consumă
substanţa bunului.
Fructele sunt, conform art. 483 C.civ. şi art. 548 N.C.civ,
naturale, industriale sau civile;
- Dispoziţia (jus abutendi, abusus) este atributul dreptului
de proprietate care are două forme: dispoziţia materială
şi dispoziţia juridică.
a) Dispoziţia materială se referă la bunurile corporale,
inclusiv drepturile de creanţă a căror substanţă juridică
este în materialitatea titlului. Dispoziţia materială
presupune dreptul proprietarului ca, el însuşi sau prin altă
persoană, să consume substanţa bunului, să culeagă
productele, să modifice, să transforme sau să distrugă
bunul.
b) Dispoziţia juridică. Exercitarea acestui atribut se
realizează prin acte juridice de dispoziţie între vii (inter
vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa). În acest
sens, acte de înstrăinare a dreptului de proprietate între vii
pot fi: vânzarea, donaţia, contractul de rentă viageră,
contractul de întreţinere etc., iar pentru cauză de moarte –
legatul.
9.1.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
În Codul civil la art. 480 sunt enumerate caracterele
juridice ale dreptului de proprietate (exclusiv şi absolut), iar în
noul Cod civil la art. 555 alin. 1 se adaugă şi al treilea caracter
consacrat de doctrină, şi anume perpetuitatea. Astfel, în noua
reglementare, dreptul de proprietate este absolut, exclusiv şi
perpetuu.
140

a) Caracterul absolut al dreptului de proprietate, într-o
primă abordare, poate fi privit în sensul diferenţierii de drepturile
relative 131 , fără a fi luat în considerare numai caracterul său
opozabil erga omnes care, de altfel, caracterizează toate drepturile
absolute. Acest caracter trimite mai degrabă la un drept deplin,
complet.
b) Caracterul exclusiv prin care se înţeleg, nu numai
puterile depline ale titularului dreptului, ci şi monopolul 132
acestuia asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a
autorităţilor publice. Excepţie face proprietatea comună, caz în
care există mai mulţi proprietari asupra aceluiaşi bun în acelaşi
timp, situaţie în care am putea vorbi de exercitarea în comun a
monopolului de către coproprietari.
c) Caracterul perpetuu este corolarul perpetuităţii
dreptului de proprietate privată, în sensul că acesta durează atâta
timp cât există bunul.
Aşadar, dreptul de proprietate, drept perpetuu, include şi
ideea transmisibilităţii sale, fie prin acte juridice între vii, fie pe
calea succesiunii.
De asemenea, caracterul perpetuu al dreptului de
proprietate este evidenţiat şi de imprescriptibilitatea dreptului de
proprietate, care nu se stinge prin neuz, limita de timp a dreptului
de proprietate fiind determinată de pieirea bunului.
Aşadar, dreptul de proprietate este transmisibil, cu
excepţia bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate
publică sau a cazurilor de inalienabilitate legală ori convenţională
a bunurilor proprietate privată.
131 A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. a VIII-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2003; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck,
Bucureşti.
132 A se vedea Fr. Terré, Ph. Simmler, Droit civil. Les biens, Ed. Dalloz, ediţia a
II-a, Paris, p. 94.
141

9.1.4. Limitele exercitării dreptului de proprietate
privată
Dispoziţiile art. 480 C.civ. şi ale art. 555 N.C.civ., astfel
cum am văzut, precizează în mod expres atributele şi caracterele
dreptului de proprietate dar în limitele determinate de lege,
condiţie legală absolută pentru exercitarea prerogativelor acestui
drept. Art. 556 N.C.civ. distinge la alin. 1 limitele materiale ale
exercitării dreptului de proprietate, determinate de limitele
corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de
proprietate, cu îngrădirile stabilite de lege. Astfel, limitarea
priveşte atât corporabilitatea bunului, cât şi voinţa legiuitorului.
Un astfel de exemplu l-ar putea constitui dreptul proprietarului de
a folosi subsolul proprietăţii sale imobiliare, însă, potrivit art. 44
alin. (5) din Constituţie, acesta poate fi folosit şi de o autoritate
publică pentru executarea unor lucrări de interes general.
Alineatul 2 al art. 556 precizează posibilitatea limitării
exercitării atributelor dreptului de proprietate prin efectul legii.
Aceste limite juridice au în vedere chiar conţinutul juridic al
dreptului de proprietate.
Alineatul 3 al aceluiaşi articol menţionează că limitările se
pot face şi prin convenţie, dacă legea nu o interzice.
Cu alte cuvinte, limitările pot fi rezultatul voinţei
legiuitorului, a judecătorului sau a proprietarului.
Se impune, însă, o precizare, şi anume că limitele
exercitării dreptului de proprietate privată, indiferent de sorgintea
lor, nu înseamnă şi nu ar putea însemna lipsirea titularului de
dreptul său.
Excepţiile de la garantarea dreptului de proprietate sunt
doar cele prevăzute de Constituţie, şi anume: exproprierea pentru
cauză de utilitate publică şi confiscarea.
9.1.5. Dobândirea dreptului de proprietate
Cât priveşte modurile de dobândire a dreptului de
proprietate privată, la modurile prevăzute de Codul civil s-au mai
142

adăugat în noul Cod civil hotărârea judecătorească şi actul
administrativ (art. 557 alin. 1 şi alin. 2).
Remarcăm faptul că această nouă reglementare a fost
preluată din doctrină, care, în mod constant, a considerat că
hotărârea judecătorească este un mod de dobândire a dreptului de
proprietate, chiar în lipsa unei prevederi exprese din Codul civil,
atunci când aceasta este constitutivă sau translativă de proprietate
(art. 888 N.C.civ.) .
De asemenea, înscrierea în Cartea funciară, cu
respectarea dispoziţiilor legale, a bunurilor imobile este un mod
de dobândire a dreptului de proprietate, ceea ce corespunde
efectului constitutiv al intabulării – reglementare nouă şi de mult
aşteptată (alin. 4 al art. 557 N.C.civ.).
Cât priveşte dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune, credem că se cuvine să punem în evidenţă faptul că
uzucapiunea imobiliară are o reglementare complet nouă în noul
Cod civil.
Uzucapiunea imobiliară cunoaşte două forme: uzucapiunea
extratabulară (art.930) şi uzucapiunea tabulară (art.931).
Uzucapiunea extratabulară are în vedere dobândirea
dreptului de proprietate sau a unor dezmembrăminte ale acestuia
în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani: dacă proprietarul
înscris în Cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat
existenţa; dacă a fost înscrisă în Cartea funciară declaraţia de
renunţare la proprietate; dacă imobilul nu era înscris în Cartea
funciară.
După împlinirea termenului de 10 ani dobânditorul, prin
uzucapiune, al dreptului de proprietate sau al unor
dezmembrăminte poate face înscrierea în Cartea funciară,
înscriere care este constitutivă a dreptului astfel dobândit.
Uzucapiunea tabulară se referă la dobândirea dreptului
de proprietate asupra unui imobil sau ca titular al unui drept real
143

de către persoana care a fost înscrisă, fără cauză legitimă, în
Cartea funciară. Condiţiile legale, în această situaţie sunt ca acela
înscris să fi fost de bună credinţă şi să posede timp de 5 ani după
momentul înregistrării iar posesia să fie utilă (neviciată).
Menţionăm următoarele:
- termenul uzucapiunii începe să curgă, pentru
uzucapiunea extratabulară, de la data decesului sau, după caz, a
încetării existenţei persoanei juridice ori a înregistrării declaraţiei
de renunţare la proprietate;
- viciile posesiei suspendă curgerea termenului de
uzucapiune;
- joncţiunea posesiilor este permisă, posesorul actual
putând să unească propria posesie cu cea a autorului său;
- termenul pentru uzucapiune nu este caracterizat ca fiind
prescripţie achizitivă în noul Cod civil, care, de altfel, nu
reglementează decât prescripţia extinctivă.
9.1.6. Riscul pieirii bunului
Este, de regulă, suportat de proprietar, dar în noua
reglementare se prevede că acesta poate fi asumat şi de către o
altă persoană, dacă prin lege nu se dispune altfel.
9.1.7. Întinderea dreptului de proprietate asupra
terenurilor
Prevăzută în Codul civil la art. 489, sub titlul „Despre
dreptul de accesiune relativ la lucrurile imobile”, proprietatea
pământului cuprinde în sine „proprietatea suprafeţei şi a subfeţei
lui”; în noul Cod civil, art. 559 alin. 1 nu face altceva decât să
precizeze că proprietatea terenului, luată ca un dat, se întinde şi
asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu
respectarea limitelor legale. Alineatul 2 al acestui articol face
precizarea, exempli gratia, în ceea ce priveşte întinderea dreptului
144

proprietarului asupra terenului, că ar fi, de pildă, vorba despre
„ridicarea oricăror construcţii deasupra şi în subsolul terenului,
plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă, în afară de
excepţiile prevăzute de lege, putând trage toate foloasele pe care
acestea le-ar produce”.
Totodată, proprietarul terenului este ţinut să respecte, în
limitele şi în condiţiile determinate de lege, drepturile terţilor
asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor
subterane, lucrărilor şi instalaţiilor subterane etc.
De asemenea, în economia reglementării se regăsesc şi
prevederi privind apele de suprafaţă şi albiile acestora care aparţin
proprietarului terenului pe care se formează sau curg apele,
izvoarele şi lacurile aflate pe terenul respectiv, în condiţiile legii.
Cât priveşte folosirea apelor, se regăsesc dispoziţii generale în art.
604-609 N.C.civ..
9.1.8. Stingerea dreptului de proprietate
Se bucură în noul Cod civil (art. 562) de o reglementare
aparte, care, desigur, are în vedere proprietatea privată.
9.1.8.1. Pieirea bunului
O primă precizare care ţine de esenţa dreptului de
proprietate şi priveşte stingerea acestui drept se referă la pieirea
bunului, deci a obiectului dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, acesta fiind
imprescriptibil. Cu toate acestea, dreptul de proprietate poate fi
dobândit de altă persoană în condiţiile determinate de lege.
9.1.8.2. Abandonarea unui bun mobil de către
proprietarul său reprezintă un mod de stingere a dreptului de
proprietate. Cât priveşte însă un bun imobil, renunţarea la dreptul
de proprietate se face numai prin declaraţie autentică, dacă acesta
este înscris în Cartea funciară.
145

Momentul stingerii dreptului de proprietate asupra bunului
mobil este momentul abandonării acestuia, iar pentru bunul imobil
este momentul înscrierii în Cartea funciară a declaraţiei de
renunţare.
9.1.8.3. Exproprierea ca mod de stingere a
dreptului de proprietate privată (alin. 3 art. 562) nu este prevăzută
în noul Cod civil în termeni direcţi, ci găsim numai reglementarea
condiţiilor în care se poate face.
De fapt, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este
prevăzută de Constituţia României la art. 44 alin. 3, tot în mod
indirect, ca excepţie de la prevederea constituţională privind
garantarea şi ocrotirea proprietăţii private, şi anume: „Nimeni nu
poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,
stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.”
(subl. ns.).
Sediul materiei acestei operaţiuni juridice complexe, pe
lângă prevederile constituţionale, se găseşte în Codul civil (art.
981) şi în noul Cod civil (art. 562 alin. 3), în Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi în H.G. nr.
583 din 31 august 1994, de aprobare a Regulamentului privind
procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea procedurilor
prealabile în vederea declarării utilităţii pentru lucrări de interes
naţional sau de interes local. Toate aceste reglementări constituie
dreptul comun în materia exproprierii.
O altă reglementare specială este dată prin Legea nr. 198
din 22 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de
construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, completată şi
modificată prin Legea nr. 184/2008 care, faţă de reglementarea
iniţială, credem că putem afirma, este o lege complet nouă atât cât
priveşte cauzele exproprierii, care s-au extins şi la drumurile
judeţene şi locale, dar, mai ales, cu privire la încălcarea
146

dispoziţiilor constituţionale privind dreapta şi prealabila
despăgubire.
Astfel, modificarea cuprinsă în art. 4 alin. 1 al Legii nr.
184/2008 prevede că Guvernul sau autoritatea publică
competentă, după caz, aprobă prin hotărâre suma globală a
despăgubirilor estimată de expropriator după un raport de
evaluare, aceasta însemnând stabilirea unilaterală de către
expropriator a valorii despăgubirilor, fără acordul proprietarului
imobilului supus exproprierii.
Prin Legea nr. 184/2008 au fost, de asemenea, modificate
şi termenele iniţial stabilite. Astfel, cererea pentru plata
despăgubirilor trebuie depusă în termen de 10 zile de la data
aducerii la cunoştinţă publică, prin afişare la sediul Consiliului
local pe raza căruia se află şi imobilul supus exproprierii (art. 5
alin. 2), şi nu în termen de 30 de zile cum era prevăzut iniţial şi
care este un termen minim general.
Mai mult decât atât, potrivit art. 9 alin. 1, expropriatul
nemulţumit de cuantumul despăgubirii stabilite unilateral şi
consemnate, se poate adresa, în condiţiile legii, instanţei
judecătoreşti în termen de 30 de zile de la data când i-a fost
comunicată hotărârea (administrativă) de stabilire a cuantumului
despăgubirii fără a putea contesta transferul dreptului de
proprietate către expropriator.
De asemenea, o altă modificare importantă a reglementării
exproprierii este prevăzută de alin. 2 al aceluiaşi articol 9, potrivit
căruia lucrările de utilitate publică privind drumurile, care fac
obiectul reglementării, nu pot fi suspendate sau sistate la cererea
vreunei persoane ce ar putea invoca existenţa unor litigii privind
proprietatea sau posesia imobilului expropriat.
Credem că nu este greu de observat neconstituţionalitatea
acestor reglementări din legile speciale, respectiv nr. 198/2004 şi
nr. 184/2008, care încalcă dispoziţiile art. 44 alin. 3 şi ale alin. 6
din Constituţie, despăgubirea nefiind fixată prin acordul comun
147

între proprietar şi expropriator, şi nefiind în acest mod nici
„dreaptă” şi nici „prealabilă”.
a) Procedura judiciară. Dispoziţiile aplicabile etapei
judiciare, anume art. 44 alin. 6 din Constituţia României, dispun:
„Despăgubirile prevăzute la alineatele (3) şi (5) se stabilesc de
comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergenţă prin
justiţie”; este vorba de o procedură civilă specială, ce se
completează cu dispoziţiile legale ale procedurii civile de drept
comun şi anume:
- Instanţa se sesizează după epuizarea procedurilor
administrative;
- Instanţa competentă 133 se sesizează printr-o cerere de
chemare în judecată (cererea de expropriere) a oricărei persoane
(fizice sau juridice) care poate proba un drept real sau un interes
legitim privind imobilele supuse exproprierii. În cazul în care în
cerere nu sunt chemate în judecată toate persoanele aflate într-o
atare situaţie, judecătorul are obligaţia de a cita toate persoanele.
b) Soluţionarea cererii presupune verificarea îndeplinirii
condiţiilor cerute de lege pentru expropriere şi stabilirea
cuantumului despăgubirilor. Părţile pot însă încheia o tranzacţie în
faţa instanţei cu privire la expropriere şi la despăgubiri, situaţie în
care instanţa ia cunoştinţă de aceasta şi pronunţă o hotărâre de
expedient.
De asemenea, stabilirea şi distribuirea despăgubirilor de
către instanţă are în vedere şi dovedirea drepturilor celor care
solicită să fie despăgubiţi iar în caz de litigiu între persoanele care
formulează cereri de despăgubire, drepturile acestora se stabilesc
de către instanţa sesizată în cadrul procedurii exproprierii, chiar
133 Instanţa competentă este tribunalul în raza căruia este situat imobilul supus
exproprierii.
148

dacă procesul îmbracă un caracter complex 134 în funcţie de
drepturile solicitate prin acţiuni reale sau personale pretinse prin
cererile de despăgubire.
c) Efectele juridice ale exproprierii sunt multiple şi
complexe, putând să se regăsească atât în planul drepturilor reale
cât şi în planul drepturilor de creanţă 135 .
Credem că este necesar să precizăm că efectele sunt
aceleaşi, indiferent dacă există o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă sau o înţelegere a părţilor încheiată
anterior etapei judiciare a procedurii.
9.1.8.4. Confiscarea
Este o sancţiune cu caracter excepţional ce înfrânge
inviolabilitatea dreptului de proprietate privată şi, pe cale de
consecinţă, nu poate fi consacrată decât în reglementările
constituţionale.
Ca sancţiune, confiscarea este reglementată în legislaţia
penală şi în legislaţia contravenţională care statuează condiţiile în
care se poate dispune confiscarea bunurilor folosite sau destinate
săvârşirii infracţiunilor sau contravenţiilor ori care sunt rezultatul
unor asemenea fapte. Credem că reglementarea constituţională de
la art. 44 alin. 9, pentru a pune în evidenţă caracterul excepţional
al confiscării, prin care titularul dreptului poate fi lipsit de
proprietatea asupra bunului său, conţine dispoziţia potrivit căreia
averea dobândită licit nu poate fi confiscată iar caracterul licit al
dobândirii este prezumat (alin. 8).
Noul Cod civil, la alin. 4 al art. 562, reglementează acest
mod de stingere a dreptului de proprietate printr-o negaţie,
ignorând, astfel, reguli de tehnică legislativă: „Nu pot fi supuse
134 A se vedea Fl. Baias şi B. Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii 33/1994,
în Revista Dreptul nr. 4/1995.
7 A se vedea mai pe larg, V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 158.
149

confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea
unor infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea”.
9.2. Dreptul de proprietate publică
9.2.1. Cadrul de reglementare
Constituţia României, la art. 136 alin. 1, consacră
proprietatea, instituţie fundamentală, ca fiind publică sau privată.
Alineatul 2 din reglementarea constituţională desemnează
pe cei doi titulari ai proprietăţii publice, şi anume: statul şi
unităţile administrativ-teritoriale; se precizează că această formă a
proprietăţii este garantată şi ocrotită de lege, aşa cum la art. 44
alin. 2, se consfinţeşte că proprietatea privată este garantată şi
ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular.
Art. 136 alin. 3 enumeră principalele categorii de bunuri
care sunt obiectul exclusiv al proprietăţii publice: „Bogăţiile de
interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică...”,
iar la alin. 4 se consacră exercitarea dreptului de proprietate
publică de către fiecare dintre cei doi titulari.
Reglementările constituţionale, cu caracter general, privind
dreptul de proprietate publică, au fost dezvoltate în cadrul Legii
nr. 213/1998 136 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia.
Cadrul legal constituţional şi cel stabilit prin Legea nr.
213/1998 sunt completate şi de dispoziţiile Codului civil prin art.
475, art. 476, art. 478, art. 479, art. 1844, Legea nr. 215/2001
privind administraţia publică locală, cu modificările şi
completările ulterioare 137 , Legea nr. 18/1991 a fondului funciar
(art. 121-124), Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
136 Publicată în M.Of. nr. 448 din 22 noiembrie 1998.
137 Republicată în M.Of. nr. 123 din 20 februarie 2001, după ce a fost de mai
multe ori modificată, ultima dată fiind prin Legea nr. 131 din 24 iunie 2008.
150

cauză de utilitate publică, O.U.G. nr. 34 din 28 iunie 2006 138 ,
privind regimul contractelor de concesiune de bunuri
proprietate publică.
În noul Cod civil, proprietatea publică este reglementată
pentru prima dată separat într-un titlu - VI (Cartea a III-a). În art.
858, este definit dreptul de proprietate publică prin desemnarea
celor doi titulari: statul şi unităţile administrativ-teritoriale cărora
le aparţin, cu acest titlu, bunurile care, prin natura lor sau prin
declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fi
fost dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege. Prin
această definiţie sunt precizate şi criteriile pentru determinarea
bunurilor care fac parte din domeniul public: uzul şi interesul
public.
Prin această dispoziţie pozitivă a dreptului de proprietate
publică se renunţă la definiţia negativă din Codul civil („Bunurile
care nu sunt ale nimănui (...)” - art. 475 alin. 2 C.civ şi art. 476
privind bunurile „care nu sunt proprietate particulară, sunt
considerate ca dependinţe ale domeniului public”).
Reglementarea dreptului de proprietate publică din noul
Cod civil se situează, de fapt, în limitele impuse de Constituţie şi
de Legea nr. 213/1998, iar regimul juridic al acesteia, cu privire la
subiectele, obiectul, conţinutul şi caracterele acestui drept sunt
preluate din Legea nr. 213/1998.
Astfel, art. 859 N.C.civ., precizând obiectul exclusiv al
dreptului de proprietate publică, preia integral textul art. 136 alin.
3 din Constituţie, iar alin. 2 al acestui articol menţionează că
celelalte bunuri (în afara celor menţionate la alin. 1) ce aparţin
statului sau unităţilor administrativ teritoriale fac parte, după caz,
din domeniul public sau din domeniul privat al acestora.
Precizarea, credem, nu era necesară deoarece o a treia posibilitate
nu există.
138 Publicată în M.Of. nr. 418 din 15 mai 2006.
151

Noul Cod civil delimitează, în art. 860, domeniul public
naţional, judeţean şi local, delimitare ce se face potrivit legii,
menţionând la alin. 3 că bunurile care fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ
teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din
domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale sau invers, decât ca urmare a
modificării legii organice. În celelalte cazuri această operaţiune
juridică se poate face în condiţiile legii.
9.2.2. Titularii dreptului de proprietate publică sunt:
a) Statul Român, asupra bunurilor din domeniul public de
interes naţional;
b) unităţile administrativ teritoriale (comuna, oraşul,
municipiul şi judeţul), asupra bunurilor din domeniul public de
interes local şi judeţean;
Se cuvine să menţionăm că statul şi unităţile administrativteritoriale
sunt şi titulari ai dreptului de proprietate privată asupra
bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale. Acest drept are, desigur, regimul de
proprietate privată, acelaşi pentru toate persoanele fizice sau
persoanele juridice de drept public sau cu caracter privat.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt singurele
subiecte care îşi pot apropria bunurile din domeniul public care
aparţin acestuia prin destinaţia lor „de uz şi de interes public”,
precum şi bunurile din domeniul privat cu regim juridic de drept
comun apte de a participa la circuitul civil şi comercial al unei
economii axate pe piaţa liberă.
9.2.3. Conţinutul, limitele şi caracterele dreptului de
proprietate publică
Doctrina a considerat, după intrarea în vigoare a
Constituţiei din anul 1991, că exerciţiul prerogativelor dreptului
de proprietate publică, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia,
152

îmbracă o formă specifică 139 , şi anume exercitarea lor în regim de
drept public 140 .
Această concepţie se regăseşte, de altfel, în art. 2 din
Legea nr. 213/1998 care prevede: „Statul şi unităţile administrativ
teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor
care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii”.
După cum vom preciza, în cele ce urmează, posesia şi
folosinţa nu se exercită, neapărat, în mod direct de către titularul
dreptului de proprietate publică, în special în situaţia bunurilor de
uz public.
Cât priveşte limitele exercitării dreptului de proprietate
publică, art. 862 N.C.civ. conţine o nouă dispoziţie ce nu se
regăseşte în Legea nr. 213/1998, şi care precizează că exercitarea
dreptului de proprietate publică se face în limitele prevăzute de
noul Cod civil şi de lege, fiind susceptibilă, astfel, de orice limite
pentru respectarea dreptului de proprietate privată, compatibile
cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile.
Aşadar, ne exprimăm opinia, alături de alţi autori, că cele
două forme de proprietate, privată şi publică, care îmbracă
regimuri juridice diferite, dreptul de proprietate publică fiind, de
fapt, o excepţie de la dreptul comun, sunt în mod egal garantate şi
ocrotite de lege. Aşadar, dreptul de proprietate publică nu este
reglementat „preferenţial” faţă de dreptul de proprietate privată.
Aceste prevederi au caracter de noutate faţă de
reglementările anterioare (Legea nr. 213/1998); textul este astfel
corelat cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie referitor la
restrângerea exercitării unor drepturi sau al unor libertăţi, desigur,
numai prin lege şi numai dacă se impune „...pentru apărarea
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor...”.
139 C. Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România, în Studii de Drept
românesc, nr. 1/1995, p.7.
140 A se vedea L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 117.
153

Conform reglementării noului Cod civil, limitele
exercitării dreptului de proprietate publică au în vedere, cum am
precizat deja, situaţia în care limitările sunt compatibile cu uzul şi
folosul public căruia îi sunt destinate bunurile respective.
Un astfel de exemplu ar fi servitutea de trecere în favoarea
unui imobil proprietate privată pe un imobil proprietate publică,
care, credem, este de uz şi de interes public (art. 13 din Legea nr.
213/1998). Menţionăm că în reglementarea noului Cod civil nu
mai există servitutea de trecere ca servitute legală, fiind vorba,
astfel, de un drept de trecere, o limită legală a dreptului de
proprietate publică (art. 621 N.C.civ.).
În cazul unei incompatibilităţi, aceasta se constată printrun
acord între titularul proprietăţii publice şi persoana interesată
sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească, situaţie în care
persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire.
Observăm că acest calificativ „promptă” nu are niciun fel de
înţeles în plan juridic; credem că va trebui să se găsească o soluţie
deoarece „prompt” nu presupune un termen.
9.2.4. Modurile de dobândire şi de stingere a dreptului
de proprietate publică
A. Dobândirea dreptului de proprietate publică în noul
Cod civil, în conformitate cu prevederile art. 863, preluând
soluţiile legale existente, se face prin: achiziţie publică,
expropriere pentru cauză de utilitate publică, donaţie sau legat
acceptat în condiţiile legii, dacă bunul prin natura sau prin voinţa
dobânditorului devine de uz ori de interes public, prin transferul
din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ
teritoriale în domeniul public al acestora, conform legii.
Un nou mod de dobândire a proprietăţii publice, potrivit
aceluiaşi articol, litera d), este convenţia cu titlu oneros, dacă
154

unul prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz
şi de interes public.
Credem că este necesar să observăm că acest nou mod de
dobândire a dreptului de proprietate publică, prin convenţie cu
titlu oneros, este de fapt un contract de vânzare-cumpărare supus
reglementărilor de drept comun. Dorinţa dobânditorului de a
destina bunul astfel dobândit uzului şi interesului public ţine de
cauza contractului, adică de motivele părţilor de a încheia
contractul. Dobânditorul, care nu poate fi decât unul din cei doi
titulari ai dreptului de proprietate publică, respectiv statul sau
unităţile administrativ-teritoriale îşi exprimă astfel, conform
principiului libertăţii contractuale, voinţa în limitele legii.
B. Dreptul de proprietate publică se stinge (art. 864
N.C.civ.) dacă bunul a pierit ori dacă a fost trecut în domeniul
privat, în cazul în care uzul sau interesul public nu mai există.
9.2.5. Caracterele dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică este un drept absolut,
exclusiv şi perpetuu. Bunurile ce fac obiectul dreptului de
proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi
insesizabile.
În Constituţie, la art. 136 alin. 4, se consacră doar
inalienabilitatea bunurilor proprietate publică şi textul ni se pare
absolut suficient, deoarece imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea
sunt efectele juridice ale faptului că aceste bunuri nu sunt
alienabile. Astfel, ele nu pot fi dobândite de nicio persoană prin
uzucapiune şi nu pot fi urmărite prin procedura executării silite,
nefiind susceptibile de vânzare prin licitaţie publică în vederea
satisfacerii creanţelor creditorului.
9.2.6. Exercitarea dreptului de proprietate publică
Art. 861 alin. 3 N.C.civ. prevede laconic „În condiţiile
legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau
în folosinţă, pot fi concesionate ori închiriate”.
155

Desigur, în aceste moduri titularii dreptului de proprietate
publică îşi pot exercita prerogativele (atributele) ce ţin de
conţinutul juridic al acestui drept.
Exercitarea dreptului de proprietate publică se poate face
asupra unor bunuri direct şi nemijlocit de către autorităţile publice
competente sau de alte autorităţi publice, în calitate de organe de
conducere ale persoanelor juridice, titulari ai acestui drept de
proprietate.
În cele mai multe cazuri, exercitarea atributelor sau a
unora dintre acestea se realizează prin intermediul unor subiecte
de drept civil. Astfel, cea mai mare parte a bunurilor proprietate
publică sunt încredinţate, prin acte de putere 141 , sau prin norme
juridice, unor anumite persoane juridice, adeseori înfiinţate în
acest scop.
Unele bunuri sunt atribuite prin contract unor persoane
juridice de drept privat ori chiar persoanelor fizice. Alteori pot fi
date în folosinţă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea
instituţiilor de utilitate publică, ori închiriate. Temeiul legal al
încredinţării unor bunuri proprietate publică în scopul folosirii sau
exploatării lor se regăseşte în Constituţie, în textul art. 136 alin. 4
şi în Legea nr. 213/1998 – art. 17.
Aşadar, se poate spune că aceste moduri de exercitare,
prin altul, în putere publică a dreptului de proprietate publică
reprezintă un mod specific numai proprietăţii publice.
9.2.7. Drepturile reale derivate din dreptul de
proprietate publică
Drepturile reale constituite pentru exercitarea dreptului de
proprietate publică, prin altul, sunt, conform art. 866 N.C.civ.,
următoarele:
- dreptul de administrare;
- dreptul de concesiune;
- dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
141 A se vedea L. Pop, M. Harosa, op.cit., pag.131.
156

Deoarece închirierea nu dă naştere unui drept real, se vor
aplica dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 213/1998 art. 14-16,
conform cărora închirierea bunurilor proprietate publică se
aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliilor
locale.
A. Dreptul de administrare
Potrivit Legii nr. 213/1998, titularii dreptului de
administrare nu pot fi decât: regiile autonome; prefecturile şi
autorităţile publice centrale şi locale cu personalitate juridică
(ministere, agenţii naţionale, consilii judeţene şi consilii locale);
instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau, după caz,
local.
Titularii dreptului de administrare au calitate procesuală cu
privire la acest drept, cu obligaţia de a indica titularul dreptului de
proprietate.
Constituirea dreptului de administrare, conform art. 12
alin. 2 din Legea nr. 213/1998 şi art. 867 alin. 1 N.C.civ., se
dispune (în putere publică) prin hotărâre a Guvernului sau a
consiliului local. Aşadar, între titularul dreptului de proprietate
publică şi cel al dreptului de administrare există raporturi
administrative.
Dreptul de administrare derivat din dreptul de proprietate
publică în cadrul raporturilor de drept civil are o fiinţă proprie, de
sine stătătoare, fiind un drept real principal, absolut, opozabil
tuturor (erga omnes), dar inopozabil titularului dreptului de
proprietate publică, el putând fi retras, revocat de către autoritatea
publică ce l-a constituit.
Natura juridică a raporturilor de drept public dintre
titularul dreptului de proprietate şi titularul dreptului de
administrare, care exclude opozabilitatea, după cum am menţionat
mai sus, face ca dreptul de administrare să nu fie un
dezmembrământ al dreptului de proprietate; amintim în acest
context şi inalienabilitatea bunurilor proprietate publică care, de
157

asemenea, face imposibilă dezmembrarea dreptului de proprietate
publică.
Conţinutul juridic al dreptului de administrare
Potrivit art. 12 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, titularul
acestui drept poate să posede, să folosească şi să dispună de bunul
aflat în administrare, în condiţiile stabilite în actul de atribuire.
a) Posesia titularului dreptului de administrare nu
cuprinde decât elementul corpus, deoarece animus
(intenţia de a poseda pentru sine) nu are cum să existe.
Aşadar, sub aspectul intenţiei, titularul dreptului real
nu poate să se considere decât un titular al dreptului
real de administrare.
b) Folosinţa conferită titularului dreptului de
administrare presupune posibilitatea, dar şi obligaţia de
a utiliza bunurile proprietate publică, conform actului
de constituire sau, cu alte cuvinte, de a le „pune în
lucru” conform obiectului său de activitate.
Titularii dreptului de administrare pot culege fructele
naturale sau industriale produse de bunurile pe care le au în
administrare, dacă legea nu prevede altfel. Cu privire la fructele
civile (cum ar fi, de exemplu, chiriile), acestea se cuvin în cotă
parte de 20-50 % titularului dreptului de administrare, iar cota
parte de 50-80% se face venit la bugetul de stat sau, după caz, la
bugetul local (art. 16 din Legea nr. 213/1998).
c) Dispoziţia: Dat fiind că dreptul de proprietate publică
este inalienabil, inclusiv nesusceptibil de
dezmembrăminte, dispoziţia nu poate privi decât o
eventuală transmitere a dreptului de administrare,
potrivit reglementărilor în vigoare. Astfel, este
prevăzută posibilitatea transmiterii, fără plată, a unor
bunuri în stare de funcţionare, care nu mai sunt
158

necesare titularului dreptului, cu alte cuvinte, de la o
instituţie publică, în administrarea altei instituţii
publice.
Poate fi, însă, vorba şi de o dispoziţie materială a
titularului dreptului de administrare în cadrul executării unor
lucrări cum ar fi, de pildă, tăieri de arbori, exploatarea bogăţiilor
subsolului, excavarea de pământ etc.
B. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate
publică
Reglementarea legală: Constituţia României (art. 136
alin. 4, teza a II-a), Legea nr. 213/1998 şi Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 34/2006 şi Normele metodologice de aplicare
aprobate prin H.G. nr. 168 din 15 februarie 2007 142 .
De menţionat că această nouă reglementare, prin OUG nr.
34/2006, spre deosebire de Legea nr. 219/1998, în prezent
abrogată, nu îngăduie decât concesionarea bunurilor proprietate
publică.
Reglementarea actuală, care pare a avea ca obiect al
concesionării numai bunurile proprietate publică, în realitate
priveşte atât lucrările publice cât şi serviciile publice, aşa cum se
prevede la art. 1 din OUG nr. 134 din 19 aprilie 2006 privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii publice 143 .
Dreptul de concesionare asupra bunurilor din domeniul
public este privit ca un drept real.
Titularul dreptului de concesiune asupra bunurilor
proprietate publică poate fi orice persoană fizică sau persoană
juridică română sau străină (art. 871 alin. 2 N.C.civ.).
142 Publicată în M.Of. nr. 146 din 28 februarie 2007.
143 Publicată în M.Of. nr. 418 din 15 mai 2006, care a suferit modificări
succesive, ultima fiind prin OUG nr. 72 din 17 iunie 2009; publicate în M.Of.
nr. 426 din 23 iunie 2009.
159

Constituirea dreptului de concesiune se face prin
contractul de concesiune care, ad validitatem, trebuie să îmbrace
forma scrisă, iar părţile sunt o autoritate publică numită
concedent, care transmite, pe o perioadă determinată, unei
persoane denumită concesionar (care acţionează pe riscul şi pe
răspunderea sa) dreptul şi obligaţia de a exploata un bun
proprietate publică în schimbul unei redevenţe. Contractul de
concesiune apare, astfel, ca un contract intuitu personae, solemn,
sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi
constitutiv de drepturi reale.
Conţinutul juridic al contractului de concesiune, ca şi
dreptul de administrare presupune, chiar în lipsa unei prevederi
exprese în Legea nr. 213/1998, dreptul concesionarului de a
poseda, a folosi şi a dispune de bunul concesionat în limitele
prevăzute de lege şi de contractul de concesionare.
Astfel, posesia, ca atribut de drept, aparţine
concesionarului în această calitate, iar folosinţa (usus şi fructus)
înseamnă dreptul de a culege sau de a percepe în proprietate
fructele produse de bunurile concesionate.
Atributul dispoziţiei materiale asupra bunurilor poate fi
concretizat, în condiţiile legii şi ale contractului de concesionare,
prin dobândirea în proprietate a productelor.
Doctrina a furnizat aceste soluţii, care au fost preluate de
noul Cod civil în art. 872 alin. 2.
Inalienabilitatea dreptului de concesiune ca drept intuitu
personae şi-a găsit consacrarea în art. 872 alin. 1 N.C.civ., care
precizează că, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu
poate înstrăina şi nici greva bunurile date în concesiune ori
bunurile destinate ori rezultate din concesiune şi care trebuie
restituite concedentului la stingerea concesiunii.
O prevedere specială o constituie dreptul concedentului de
a controla modul de exercitare a dreptului de concesiune conform
dispoziţiilor legale şi a contractului de concesiune.
160

Apărarea în justiţie a dreptului de concesiune precum şi a
dreptului de administrare, reglementată în noul Cod civil, face
trimitere la art. 696 alin. 1 din acelaşi Cod, şi anume la acţiunea
confesorie de la superficie, dezmembrământ al dreptului de
proprietate, ce poate fi intentată împotriva oricărei persoane care
împiedică exercitarea acestui drept real, chiar şi împotriva
proprietarului.
Acţiunea confesorie este aceea prin care se pot apăra
dezmembrămintele dreptului de proprietate, iar dreptul de
administrare şi dreptul de concesiune nu sunt dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate publică, deoarece acesta nu este
susceptibil de dezmembrăminte, după cum am arătat.
Stingerea dreptului de concesiune are loc la împlinirea
termenului prevăzut în contract, dar şi în cazul în care interesul
naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală a
contractului de către concedent cu plata unei despăgubiri juste şi
prealabile. Plata despăgubirii este în sarcina concedentului iar în
caz de dezacord este competentă instanţa de judecată.
De asemenea, în cazul nerespectării obligaţiilor
contractuale de către concesionar, contractul poate fi reziliat de
către concedent cu plata unei despăgubiri, în sarcina
concesionarului. Tot astfel, în cazul nerespectării obligaţiilor
contractuale de către concedent, rezilierea poate fi făcută de
concesionar cu plata despăgubirilor în sarcina concedentului. În
cazul dispariţiei din cauză de forţă majoră a bunului concesionat
sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l
exploata, stingerea dreptului se face prin renunţare, fără plata
unei despăgubiri.
Faţă de termenii folosiţi, credem că putem să înţelegem
prin „imposibilitate obiectivă” lipsa vinei (sau culpei)
concesionarului, iar prin renunţare un mod de încetare a
contractului.
161

De altfel, în literatura juridică se opinează că aceste cauze
obiective trebuie să fie constatate de concedent, iar renunţarea
abuzivă nu duce la încetarea contractului 144 .
Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică
este exercitat în regim de drept public, iar prin caracterele juridice,
modul de constituire, de exercitare şi mai ales de modificare ori
stingere unilaterală prin voinţa concedentului, oferă acestui drept
real o poziţie aparte în galeria drepturilor reale.
C. Dreptul de folosinţă gratuită asupra bunurilor
proprietate publică
Temeiul constituţional al acestui drept real este consacrat
la art. 136, fraza a doua, teza a II-a, unde se precizează că bunurile
proprietate publică pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică. Dispoziţiile constituţionale au fost preluate în
Legea nr. 213/1998 art. 17 şi în noul Cod civil, la art. 874 alin. 1.
Astfel, „Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da
imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen
limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară o
activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor
publice” 145 .
În ceea ce priveşte obiectul dreptului real de folosinţă
gratuită, acesta se poate constitui atât asupra bunurilor imobile cât
şi asupra bunurilor mobile, deoarece bunurile ce fac obiectul
acestui drept nu sunt limitate la bunurile imobile, potrivit
dispoziţiilor constituţionale 146 .
Titularul 147 dreptului real de folosinţă nu poate fi decât
o persoană juridică de drept privat, iar noţiunea de serviciu public
nu trebuie înţeleasă în sensul de instituţie publică, ci de activităţi
desfăşurate în scopul realizării unui interes public.
144 Vezi L.Pop, M.Harosa, op.cit., p. 146.
145 Legea nr.213/1998.
146 A se vedea V.Stoica, op.cit., p. 195.
147 Titularii pot fi asociaţii sau fundaţii.
162

Constituirea acestui drept nu se bucură de o reglementare
expresă, dar având în vedere titularii dreptului de proprietate
asupra bunurilor proprietate publică (statul şi unităţile
administrativ-teritoriale), socotim că se aplică aceeaşi regulă de la
constituirea dreptului de administrare, respectiv hotărâre de
guvern sau a consiliilor locale.
Caracterele juridice ale dreptului de folosinţă gratuită
asupra bunurilor proprietate publică sunt aceleaşi cu ale dreptului
de proprietate publică din care derivă: inalienabil, imprescriptibil
şi insesizabil. Aşadar, titularul dreptului de folosinţă gratuită nu
poate nici să cedeze, nici să închirieze folosinţa bunului respectiv.
Conţinutul juridic al dreptului la care ne referim cuprinde
posesia, ca element de drept, şi folosinţa (jus utendi şi jus
fruendi), ceea ce prevede şi noul Cod civil la art. 874 alin. 2. Cât
priveşte dispoziţia materială, titularul poate să culeagă anumite
producte sau să construiască pe terenul dat în folosinţă.
Sintetic exprimat, dreptul de folosinţă gratuită este un
drept real intuitu personae, cu titlu gratuit, temporar şi
revocabil 148 .
148 L.Pop, M.Harosa, op.cit., p. 148.
163

CAPITOLUL X
LIMITELE JURIDICE
ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
DIN NOUL COD CIVIL
ÎN RAPORT CU SERVITUŢILE NATURALE ŞI LEGALE
REGLEMENTATE ÎN CODUL CIVIL
Am ales să ne aplecăm în mod special asupra acestor
prevederi din noul Cod civil, reglementate în capitolul III – Cartea
a III-a, deoarece, prin structurarea acestui capitol 149 , au fost
eliminate, de fapt, servituţile naturale şi servituţile legale
reglementate în Codul civil în capitolul I – Titlul IV, „Despre
servituţi ce se nasc din situaţia locurilor” şi „Despre servituţile
stabilite prin lege” (art. 576-619).
În noul Cod civil a fost preluată din doctrină concepţia
potrivit căreia servituţile naturale şi legale nu sunt, de fapt,
servituţi, ci restricţii legale aduse dreptului de proprietate ce
izvorăsc din raporturile de vecinătate.
Aşadar, în conceptul noului Cod civil ele sunt calificate ca
fiind limite legale ale dreptului de proprietate, regăsindu-se în
secţiunea I a capitolului III din Cartea a III-a a noului Cod civil.
Reglementarea limitelor juridice ale dreptului de
proprietate privată în cadrul acestui capitol aminteşte de
conţinutul unui tratat de drept civil prin clasificarea lor ca fiind:
limite legale, limite convenţionale şi limite judiciare.
10.1. Limitele legale
Dispoziţiile comune privind aceste limitări (art. 602
N.C.civ.) precizează că legea (deci orice lege) poate limita
exercitarea dreptului de proprietate atât în interes public cât şi în
interes privat.
149 Capitolul III din Cartea a III-a, Despre bunuri, noul Cod civil.
164

Credem, însă, că nu ar putea fi vorba decât despre o lege
organică, fiind în discuţie dreptul de proprietate. Având în vedere
interesul ocrotit prin aceste limitări, noul Cod civil precizează, la
art. 602 alin. 2, că în cazul limitărilor în interes privat acestea pot
fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul părţilor, ceea
ce are înţelesul că aceste norme au caracter dispozitiv şi nu
imperativ, aşa cum credem că este normal să fie în cazul
limitărilor în interes public. Codul nu distinge, însă, normele
imperative, cum ar fi în cazul regulilor privind protecţia mediului,
protecţie ce reprezintă un interes public major aşa cum, de altfel,
precizează şi legea cadru pentru protecţia mediului 150 , de normele
privind buna vecinătate, care pot fi şi dispozitive.
În Constituţie, la art. 44 alin. 7, se prevede expres că
„Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului”.
10.1.1. Folosirea apelor
Art. 604 N.C.civ. introduce, prin paragraful 2 al capitolului
III – Secţiunea 1, „reglementări privind folosirea apelor”,
începând cu cele care privesc curgerea firească a apelor, ceea ce
reprezintă servitutea de curgere a apelor în Codul civil la art. 578;
numai că, în noul Cod civil, această limită legală în favoarea
fondului superior dă posibilitatea proprietarului fondului inferior
să ceară autorizarea justiţiei spre a face, pe fondul său şi pe
cheltuiala sa, lucrările necesare pentru schimbarea direcţiei
apelor în cazul în care situaţia iniţială îi cauzează prejudicii.
Aceste dispoziţii sunt nou introduse în Codul civil. La rândul său,
proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio
lucrare de natură să agraveze situaţia fondului inferior. Articolul
următor, 605 N.C.civ., instituie reguli privind curgerea provocată
a apelor, situaţie în care proprietarul fondului inferior nu poate
150 A se vedea OUG nr. 195/22 decembrie 2005, publicată în M.Of. nr. 1196
din 30 decembrie 2005 şi aprobată prin Legea nr. 265/2006.
165

împiedica curgerea apelor. În acest sens, poate fi vorba de ţâşnirea
apelor, pe fondul superior ori din cauza unor lucrări subterane sau
din secarea terenurilor mlăştinoase ori a apelor folosite în scop
casnic, agricol sau industrial, cu condiţia ca această curgere să
preceadă vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ .
Într-o asemenea situaţie, proprietarul fondului superior
este obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere de natură să
aducă prejudicii minime, fiind, de asemenea, obligat la plata unei
despăgubiri juste şi prealabile.
Juste – desigur este vorba de prejudiciul integral care
trebuie reparat; cât priveşte însă prealabile, condiţia este mai greu
de realizat, deoarece curgerea apei este adesea instantanee.
Reglementarea din noul Cod precizează că aceste dispoziţii nu se
aplică în cazul în care pe fondul inferior se află o construcţie cu
curte şi grădină sau un cimitir.
Dispoziţiile art. 606 şi 607 N.C.civ., ce se regăsesc printre
limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate privată, în
opinia noastră, sunt, mai degrabă, reguli privind buna vecinătate şi
care trebuie respectate şi aplicate în cadrul acestui concept,
exprimând buna credinţă ce se impune în relaţiile de vecinătate.
O altă limită legală o constituie obligaţia proprietarului
vecin de a permite efectuarea de lucrări de irigaţii pe terenul său,
în favoarea proprietarului care, în interes propriu, doreşte să
folosească sisteme de irigaţii pe propriul teren, desigur, cu
cheltuiala sa şi cu o justă şi prealabilă despăgubire a
proprietarului care suportă efectuarea lucrării respective.
Tot în această categorie, de limite legale, se încadrează şi
reglementarea privind întrebuinţarea izvoarelor (art. 608
N.C.civ.).
Cât priveşte folosirea apelor, în general, noul cod face
trimitere la reglementările speciale în materie.
166

10.1.2. Alte limite legale - fostele servituţi stabilite de
lege
Următoarele limite legale de la art. 612-616 N.C.civ. le
regăsim în Codul civil de la art. 610 la art. 615 ca fiind servituţi
stabilite de lege, cu aceleaşi denumiri şi aproape acelaşi
conţinut.
Astfel:
a) Picătura streşinii – art. 615 C.civ. şi art. 611 N.C.civ. sunt
identice din punctul de vedere al conţinutului. Proprietarul este
obligat să facă streaşina casei sale astfel încât apa provenind
de la ploi să nu se scurgă pe terenul vecin;
b) Distanţa lucrărilor intermediare cerute pentru
construcţii, lucrări sau plantaţii, reglementată în Codul civil
la art. 607-610, se regăseşte în noul Cod civil la art. 612-613
cu aproape aceleaşi dispoziţii, cu unele detalii de
sistematizare;
c) Vederea asupra proprietăţii vecinului, reglementată în
Codul civil la art. 611-614 şi reluată în noul Cod civil la art.
614-616, este relativ aceeaşi, cu foarte mici diferenţe privind
distanţa minimă faţă de terenul vecin.
O reglementare specială, care consacră soluţiile
jurisprudenţei, priveşte fereastra de lumină (art. 616 N.C.civ.),
care face departajarea unor asemenea deschideri fără ca ele să
prilejuiască vederea asupra terenului vecin, faţă de ferestrele sau
deschiderile (balcoane) de vedere.
10.1.3. Dreptul de trecere
Dreptul de trecere, considerat în noul Cod civil ca o limită
legală a dreptului de proprietate, este reglementat de acesta de la
art. 617 la art. 620.
Dreptul de trecere reglementat în Codul civil, ca servitute
de trecere stabilită de lege, drept real, dezmembrământ al
167

dreptului de proprietate, cunoaşte în noul Cod civil o reglementare
care schimbă natura juridică a acestui drept ce nu se mai
regăseşte printre drepturile reale care puteau fi apărate prin
acţiunea confesorie. În literatura de specialitate 151 se
demonstrează, cu argumente juridice, distincţia dintre dreptul
legal de trecere (servitute lato sensu) şi servitutea legală de trecere
(stricto sensu), distincţie care, sub aspect practic, în opinia
noastră, apare cu adevărat importantă atunci când este vorba de
mijloacele juridice de apărare a acestui drept; în mod concret
dreptul sau servitutea de trecere, sub aspect practic, sunt identice,
dar diferite ca natură juridică.
Sub alte aspecte, în noul Cod civil dreptul legal de trecere
este imprescriptibil, iar în ceea ce priveşte exercitarea acestui
drept, sunt reglementate situaţii speciale în care, dacă lipsa
accesului la drumul public se datorează unor acte juridice de
partaj, vânzare etc., va trebui menţinută calea de acces anterioară;
de asemenea când lipsa accesului este imputabilă proprietarului
terenului înfundat, dreptul de trecere poate fi stabilit numai cu
consimţământul proprietarului care are acces la calea publică şi
cu plata dublului despăgubirii. Ne întrebăm care este
despăgubirea ce în acest caz se dublează.
Cât priveşte întinderea şi modul de stabilire a dreptului de
trecere, acestea sunt determinate prin înţelegerea părţilor, prin
hotărâre judecătorească sau printr-o folosinţă comună timp de 10
ani 152 .
10.1.4. Limite legale - dreptul de trecere pentru utilităţi
Alte limite legale prevăzute în noul Cod civil se referă la:
dreptul de trecere pentru utilităţi (art. 621) cum ar fi, de pildă,
reţelele edilitare de natura conductelor de apă sau gaz, cablurile
electrice subterane sau aeriene şi alte asemenea; dreptul de trecere
pentru efectuarea unor lucrări (art. 622), cum sunt lucrările
151 Vezi V. Stoica, op.cit., p. 119.
152 Termenul general de uzucapiune din noul Cod civil.
168

necesare unui fond învecinat ori dreptul de trecere pentru
reintrarea în posesie a unui bun ajuns întâmplător pe fondul
respectiv (art. 623).
O noutate o constituie reglementarea stării de necesitate
(art. 624 N.C.civ.), care permite folosirea sau chiar distrugerea
unui bun al altuia, pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un
pericol iminent.
În această situaţie, proprietarul bunului folosit sau distrus
are dreptul să ceară o despăgubire, numai de la cel care a fost
salvat. Credem că este o redactare incompletă deoarece
proprietarul bunului respectiv are dreptul să ceară o asemenea
despăgubire şi de la cel care „s-a salvat” apărându-se pe sine.
Noul Cod civil precizează că proprietarul care a provocat sau a
favorizat apariţia pericolului nu poate cere nicio despăgubire.
O precizare necesară cu privire la aceste din urmă limite
legale este făcută în noul Cod civil (art. 625), şi anume că aceste
îngrădiri legale se completează cu reglementările speciale
privind regimul juridic al anumitor bunuri cum ar fi, de pildă,
terenurile, construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din
patrimoniul naţional cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase,
precum şi altele asemenea.
10.2. Limite convenţionale
Sunt limitări aduse dreptului de proprietate prin acte
juridice în care titularul dreptului consimte la limitarea dreptului
său cu condiţia ca, în acest fel, să nu încalce ordinea publică şi
bunele moravuri (art. 626 N.C.civ.).
În cadrul limitelor convenţionale o noutate în
reglementarea noului Cod civil o constituie clauza de
inalienabilitate (art. 627). Astfel, prin convenţie sau testament
(act juridic unilateral), se poate interzice înstrăinarea unui bun,
însă pentru o durată de cel mult 49 de ani, cu condiţia să existe un
169

interes serios şi legitim. Precizăm că termenul începe să curgă din
momentul dobândirii bunului, iar dobânditorul poate să ceară
autorizarea instanţei pentru a putea dispune de bun în cazul în care
motivul care a determinat clauza de inalienabilitate nu mai există
ori un interes superior motivează anularea clauzei.
Cât priveşte nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulată
într-un contract, aceasta atrage nulitatea întregului contract dacă
această clauză a fost determinantă la încheierea contractului.
Clauza de inalienabilitate poate să nu fie expres
menţionată într-o convenţie în cazul în care se naşte obligaţia
pentru dobânditorul bunului de a-l transmite unei persoane
determinate sau determinabile, clauza de inalienabilitate fiind
subînţeleasă.
În mod special, alin. 5 al art. 627 din noul Cod civil
precizează că „transmiterea bunului pe cale de succesiune nu
poate fi oprită prin stipularea inalienabilităţii”.
Încercăm să clarificăm această prevedere. O primă
întrebare care se pune este aceea în ce mod ar putea fi „oprită”
transmiterea bunului către succesori dacă bunul respectiv, chiar cu
clauză de inalienabilitate, face parte din patrimoniul defunctului
În cazul în care bunul ar fi extras din acest patrimoniu, cui ar
reveni acest bun
Credem că reglementarea din acest alineat ar fi putut să
lipsească din noul Cod civil, neexistând impedimentele legale
imaginate de redactorii noului Cod civil.
Cât priveşte opozabilitatea clauzei de inalienabilitate,
această clauză poate fi invocată numai dacă este valabilă şi este
supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. În situaţia
în care clauza de inalienabilitate este prevăzută într-un contract
cu titlu gratuit, clauza este opozabilă şi creditorilor anteriori ai
dobânditorului – în sensul că aceştia nu-şi pot îndestula creanţele
prin vânzarea bunului respectiv.
Cu toate acestea, neîndeplinirea condiţiilor de
opozabilitate nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei de
170

inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese
proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii.
Noul Cod civil prevede sancţiuni pentru nerespectarea
clauzei de opozabilitate (art. 629) şi anume:
a) rezoluţiunea contractului cerută de înstrăinător în cazul
încălcării clauzei de către dobânditor;
b) anularea actului de înstrăinare la cererea înstrăinătorului
sau a terţului pentru nerespectarea clauzei;
c) imposibilitatea urmăririi bunului atâta timp cât clauza
produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.
10.3. Limite judiciare
Limitele judiciare sunt stabilite în interes privat şi privesc
în mod special relaţiile de vecinătate (art.630).
De fapt, limitele judiciare ale exercitării dreptului de
proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate,
aceasta însemnând aplicarea principiului egalităţii de tratament în
situaţii legale.
Atâta timp cât Codul civil, pe de o parte, sancţionează
denegarea de dreptate (nesoluţionarea unei cereri deduse judecăţii,
motivată de absenţa unor dispoziţii legale), iar pe de altă parte,
interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normativ (art. 3
C.civ.), în asemenea situaţii, judecătorul poate soluţiona o pricină,
chiar în absenţa unor dispoziţii legale exprese, făcând apel la
analogia legii şi la principiile generale de drept.
Aşadar, în aplicarea acestei concepţii, judecătorul poate
aprecia asupra limitelor intrinseci ale dreptului de proprietate,
asupra caracterului normal sau anormal al raporturilor de
vecinătate şi poate fixa limitele judiciare ale exercitării dreptului
de proprietate 153 .
Noul Cod civil precizează că, în situaţia în care
proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său,
153 A se vedea, mai pe larg, V. Stoica, op.cit., pag. 127.
171

inconveniente mai mari decât cele normale, în relaţiile de
vecinătate, instanţa de judecată poate să-l oblige la despăgubiri,
precum şi la restabilirea situaţiei anterioare. La fel, în cazul
iminenţei cauzării unui prejudiciu, instanţa, pe calea unei
ordonanţe preşedinţiale, poate dispune măsurile necesare pentru
prevenirea pagubei.
172

CAPITOLUL XI
DEZMEMBRĂMINTELE
DREPTULUI DE PROPRIETATE
Noul Cod civil dă expresie conceptului modern privind
dezmembrămintele dreptului de proprietate, potrivit căruia
drepturile reale asupra bunului altuia sunt consecinţa
dezmembrării atributelor care alcătuiesc conţinutul juridic al
dreptului de proprietate.
Astfel, asupra aceluiaşi bun se exercită mai multe drepturi
reale, cum sunt: dreptul de proprietate, drept complet, deplin, care
în conţinutul său include toate atributele (posesia, folosinţa şi
dispoziţia), dar şi alte drepturi reale constituite prin divizarea unor
atribute ale dreptului de proprietate, mai puţin dispoziţia juridică.
Proprietarul dreptului dezmembrat păstrează întotdeauna o
parte din atributele dreptului de proprietate, adeseori fiind un nud
proprietar.
În doctrină, dezmembrămintele dreptului de proprietate au
primit, sub aspectul definirii lor, cu unele nuanţe, caracterizarea ca
fiind, în esenţă, drepturi reale principale, derivate din dreptul de
proprietate privată asupra unui bun proprietatea altei persoane,
care se constituie sau se dobândesc prin transferarea unor
elemente ale conţinutului juridic al dreptului de proprietate asupra
bunului respectiv către o altă persoană sau prin exercitarea acestor
elemente de către proprietarul bunului şi o altă persoană 154 .
Aşadar, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt
limitate, ca număr, prin lege.
În enumerarea Codului civil, ele sunt:
a) dreptul de uzufruct;
154 A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed.
Humanitas, 2004, p. 167-468; C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Ed. Hamangiu, 2008, p. 266; E.Chelaru, Drept civil. Drepturile
reale principale, Ed. C.H.Beck, 2009, p. 289.
173

) dreptul de uz;
c) dreptul de abitaţie;
d) dreptul de servitute.
Cât priveşte dreptul de superficie, deşi recunoscut unanim
de doctrină şi jurisprudenţă, el nu se regăsea în enumerarea dată
de Codul civil. În noul Cod civil, dreptul de superficie este expres
reglementat, chiar primul, în enumerarea dezmembrămintelor (art.
699-701). Desigur, în reglementarea noului Cod civil se regăsesc,
cu unele completări faţă de Codul civil şi dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute.
După cum am mai menţionat, dezmembrămintele sunt
incompatibile cu dreptul de proprietate publică.
11.1. Superficia
Instituţie nou reglementată în noul Cod civil, superficia
reprezintă dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe
terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia
superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă (art. 693).
Cu alte cuvinte, dreptul de superficie este un drept real
principal imobiliar, al cărui conţinut juridic cuprinde dreptul de
proprietate asupra construcţiei, plantaţiei ori instalaţiei, precum şi
dezmembrământul dreptului de proprietate care presupune
folosinţa şi, într-o anumită limită, posesia şi dispoziţia asupra
terenului proprietatea altei persoane decât titularul dreptului de
superficie.
11.1.1. Temeiul legal al dreptului de superficie îl
constituie art. 492 C.civ., care consacră ideea că orice
„construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra
pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui
pământ, cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui până ce se dovedeşte din
contra”. Se consacră astfel dreptul de accesiune, dar şi
174

posibilitatea ca proprietarul terenului să nu fie şi proprietarul
construcţiei sau al plantaţiei.
Ulterior, superficia a fost recunoscută legislativ prin
Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privind
cărţile funciare 155 .
11.1.2. Caracterele juridice ale dreptului de superficie
Dreptul de superficie, ca drept real principal, se poate
constitui numai asupra bunurilor imobile. Iniţial obiectul său este
terenul şi apoi construcţia, plantaţia ori lucrarea (în proprietate).
Dreptul de superficie este rezultatul dezmembrării
dreptului de proprietate asupra terenului, aşadar, este un drept
derivat.
Această dezmembrare priveşte prerogativa folosinţei şi, în
mod limitat, cea a posesiei şi cea a folosinţei.
Superficiarul stăpâneşte terenul respectiv ca titular al
dreptului de superficie, fiind, astfel, posesor de drept în limitele
constituirii superficiei. Aceeaşi dezmembrare conferă titularului
dreptului de superficie folosinţa şi chiar dispoziţia conform
condiţiilor constituirii sale. Astfel, superficiarul poate înstrăina
construcţia, plantaţia sau să o greveze cu sarcini.
În funcţie de actul sau faptul juridic în urma căruia dreptul
de superficie a luat naştere, conţinutul său juridic este variabil.
Spre exemplu, superficiarul îşi poate exercita prerogativele numai
asupra unei părţi din teren, respectiv a solului sau a subsolului, sau
în mod complet asupra întregului teren.
Caracterele dreptului de superficie. Dreptul de
superficie este un drept perpetuu dedus din perpetuitatea
dreptului de proprietate asupra construcţiei sau plantaţiei, ceea ce
îl diferenţiază de dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie.
Desigur, această perpetuitate a dreptului de superficie, care
ţine de natura sa, nu poate fi susţinută atunci când el este constituit
155 Publicat în M.Of. partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938.
175

prin act juridic pe un anumit termen. De altfel, durata maximă a
termenului de superficie este de 99 de ani (art. 694 N.C.civ.).
Dreptul de superficie este imprescriptibil sub aspect
extinctiv, dat fiind că dreptul de proprietate asupra construcţiei,
plantaţiei sau lucrării este un drept perpetuu şi, pe cale de
consecinţă, imprescriptibil.
Însă noul Cod civil renunţă, prin reglementările sale, la
ideea perpetuităţii dreptului de superficie, îmbrăţişând, explicit,
caracterul temporar al acestui drept. Aceasta presupune că, în
cazul constituirii superficiei prin act juridic, este necesar să se
precizeze ce se întâmplă cu construcţia, plantaţia ori lucrarea la
încetarea superficiei prin ajungerea la termen. În caz contrar, se
vor aplica dispoziţiile privind accesiunea.
11.1.3. Dobândirea dreptului de superficie, potrivit
reglementării din noul Cod civil, se poate face prin act juridic,
precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. În
toate cazurile se aplică dispoziţiile privind Cartea funciară. Astfel,
în cazul construirii pe terenul altuia, superficia se poate înscrie în
Cartea funciară pe baza renunţării proprietarului terenului la
dreptul de a invoca accesiunea.
Menţionăm că dreptul de superficie poate fi dobândit şi
prin testament (act juridic unilateral), nu numai prin convenţie.
Naşterea dreptului de superficie prin fapt juridic are în
vedere dobândirea acestuia prin uzucapiune şi prin moştenire
legală. Uzucapiunea este posibilă în măsura în care posesorul
terenului se comportă ca un superficiar, iar nu ca un proprietar
cum ar fi în cazul posesiei ca stare de fapt.
Desigur, în condiţiile reglementate de noul Cod civil,
uzucapiunea este extratabulară, şi se realizează în termen de 10
ani, sau tabulară, pentru care termenul este de 5 ani.
11.1.4. Întinderea exercitării dreptului de superficie
este determinată de actul constitutiv. De regulă, în lipsa unor
stipulaţii contrare, exercitarea dreptului este delimitată de
176

suprafaţa de teren pe care urmează să se construiască şi de cea
necesară exploatării construcţiei edificate.
Prevederi speciale privesc interdicţia modificării
construcţiei de către titularul dreptului de superficie, acesta având
obligaţia, în cazul reconstruirii, să respecte forma iniţială. În cazul
nerespectării acestor dispoziţii, proprietarul terenului poate să
ceară, în termen de trei ani, încetarea superficiei sau repunerea în
situaţia anterioară.
Dreptul de superficie poate fi apărat prin acţiunea
confesorie de superficie, acţiune ce poate fi intentată împotriva
oricărei persoane chiar şi împotriva proprietarului terenului, dacă
ea împiedică exercitarea dreptului. Dreptul la acţiune este
imprescriptibil ca şi dreptul de apărat, în măsura în care acesta
există.
11.1.5. Încetarea superficiei
Dreptul de superficie se stinge prin radierea din Cartea
funciară din următoarele cauze:
a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin
proprietatea uneia şi aceleiaşi persoane;
c) prin pieirea construcţiei, dacă există o stipulaţie
expresă în acest sens;
d) în alte moduri prevăzute de lege.
Efectele încetării superficiei
În lipsa unei stipulaţii contrare, proprietarul terenului
devine proprietarul construcţiei edificate de superficiar, prin
accesiune, cu obligaţia de a plăti construcţia la valoarea de
circulaţie de la data expirării termenului. Există şi posibilitatea, în
cazul în care construcţia are o valoare mult mai mare decât
terenul, ca proprietarul terenului să-l oblige pe superficiar să
cumpere terenul la valoarea de piaţă.
177

11.2. Uzufructul
Conform Codului civil, la art. 517 „Uzufructul este dreptul
de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia,
întocmai ca însuşi proprietarul lor însă cu îndatorirea de a le
conserva substanţa”.
În noul Cod civil, la art. 703, definiţia uzufructului este, pe
fond, aceeaşi, dar poate mai concisă şi mai precisă în sensul că
„Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a
culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu
îndatorirea de a-i conserva substanţa”.
Reglementarea aproape identică, având unele diferenţe
pe care le vom semnala, în Codul civil şi în noul Cod civil, ne
permite să afirmăm că, sub aspectul principalelor caracteristici, nu
au survenit modificări importante.
Astfel, caracterele juridice ale uzufructului sunt aceleaşi şi
anume:
- uzufructul este un drept real care conferă titularului său
dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă 156 ;
- uzufructul este un drept esenţialmente temporar;
neputând fi constituit pe o perioadă nelimitată de timp,
el este, de regulă, viager;
- uzufructul este, în principiu, netransmisibil (intuitu
personae). De altfel, în noul Cod civil se menţionează
expres că nu poate fi constituit decât în favoarea unei
persoane existente.
Ceea ce poate transmite uzufructuarul este numai
beneficiul (emolumentul) uzufructului, respectiv avantajele
economice pe care acest drept le conferă. Un exemplu poate fi
dreptul uzufructuarului de a închiria bunul, dat fiind că prin
locaţiune se transmite doar dreptul de folosinţă temporară asupra
lucrului.
156 G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, p. 484.
178

Faţă de acest caracter, noul Cod civil face o breşă
importantă, aducând o noutate în materie şi anume posibilitatea
cesiunii uzufructului (art. 714).
În acest fel, în concepţia noului Cod civil s-a renunţat,
practic, la caracterul incesibil al dreptului de uzufruct, iar, pe
cale de consecinţă, acesta nu mai poate fi considerat că se mai
constituie intuitu personae.
În noua reglementare uzufructuarul poate ceda dreptul său
fără acordul proprietarului, precizându-se chiar că uzufructuarul
cedent va fi singurul ţinut faţă de nudul proprietar pentru
obligaţia sa născută înainte de cedare, iar uzufructuarul cesionar
va fi ţinut pentru obligaţiile născute după data notificării
cesiunii.
11.2.1. Obiectul dreptului de uzufruct
Din capul locului sunt excluse bunurile din domeniul
public.
Când este vorba de bunuri din domeniul dreptului de
proprietate privată, art. 520 C.civ. precizează că „uzufructul se
poate constitui pe tot felul de lucruri mobile şi imobile”, astfel
cum, în mod mai concret, prevede şi art. 706 N.C.civ., anume
„(...) orice bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale,
inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotăparte
din aceasta”.
Dar, mai mult decât atât, în noul Cod civil au fost
introduse şi reglementate, în mod expres, dispoziţii speciale
privind uzufructul asupra creanţelor, inclusiv asupra unei rente
viagere, asupra acţiunilor sau a părţilor sociale, precum şi
uzufructul asupra fondului de comerţ (art. 737-745 N.C.civ.).
Pentru fiecare asemenea caz, sunt reglementate drepturile
şi obligaţiile uzufructuarului.
Extinderea sferei bunurilor ce pot face obiectul dreptului
de uzufruct la bunuri necorporale este fundamentată pe ideea
dezmembrării dreptului de proprietate asupra oricărui bun ce
poate face obiectul acestui drept.
179

11.2.2. Dobândirea dreptului de uzufruct
În conformitate cu dispoziţiile art. 518 C.civ., „Uzufructul
se dobândeşte prin lege sau prin voinţa omului” 157 , iar în noul Cod
civil, dobândirea uzufructului se poate face prin act juridic şi prin
uzucapiune, aşadar, prin voinţa omului.
11.2.3. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale
nudului proprietar îşi au originea comună în actul de constituire
al uzufructului, iar conţinutul juridic al acestora este variabil.
a) Drepturile uzufructuarului sunt:
- dreptul uzufructuarului de a obţine posesia şi dreptul
de a folosi lucrul care face obiectul uzufructului;
- dreptul de a cere şi de a obţine predarea bunului;
- dreptul de a-şi apăra uzufructul prin acţiunea
confesorie sau acţiunile posesorii în cazul unui imobil;
el poate exercita şi acţiunea în grăniţuire;
- dreptul de a culege fructele naturale, industriale, civile
şi chiar productele.
b) Obligaţiile uzufructuarului
Acestea constau fie într-o obligaţie generală, la un loc cu
toţi cei care formează subiectul pasiv, de a respecta dreptul de
proprietate – aşadar dreptul la nuda proprietate, fie în anumite
obligaţii ale uzufructuarului, care dau expresie raporturilor
speciale dintre uzufructuar şi nudul proprietar (art. 541 C.civ. şi,
respectiv, art. 713 N.C.civ.).
În acest sens, menţionăm:
- obligaţia uzufructuarului de a conserva substanţa
bunului;
- obligaţia de a folosi lucrul ca un bun părinte de
familie;
157 În reglementarea Codului civil în vigoare, nu mai există uzufruct legal, ca
urmare a abrogării dispoziţiilor art. 285, art. 338, art. 684 şi art. 1242 C.civ.,
fiind desfiinţat dreptul de uzufruct al părinţilor asupra bunurilor copiilor.
180

- obligaţia întocmirii inventarului bunurilor mobile şi de
constatare a stării acestor bunuri (art. 540 C.civ. şi art.
723 N.C.civ.);
- obligaţia uzufructuarului de a da cauţiune (art. 541-544
C.civ. art. 726-728 N.C.civ.).
c) Drepturile nudului proprietar
Obligaţiile menţionate ale uzufructuarului devin, în
raporturile juridice, drepturi de creanţă ale nudului proprietar.
Astfel sunt, de exemplu, dreptul de a cere întocmirea inventarului,
conservarea lucrului, efectuarea reparaţiilor de întreţinere, dreptul
de a cere despăgubiri, dreptul de a cere restituirea lucrului şi altele
asemenea.
d) Obligaţiile nudului proprietar
În general, nudul proprietar are o obligaţie generală
negativă de a nu tulbura exercitarea dreptului de uzufruct. În acest
sens, art. 539 alin. 1 C.civ. precizează că „Proprietarul nu poate
prin faptul său nici cu orice chip vătăma drepturile
uzufructuarului”.
Un aspect special îl prezintă reglementarea atât din Codul
civil (art. 545, fraza a II-a, teza I), cât şi, corespunzător, în noul
Cod civil (art. 729 alin. 2), potrivit căreia „Reparaţiile mari rămân
în sarcina proprietarului”, reglementare care a fost interpretată ca
fiind o facultate a nudului proprietar, fără a-i crea însă o obligaţie.
11.2.4. Stingerea uzufructului
Modurile de stingere a uzufructului, prevăzute în art. 557-
564 C.civ. şi în art. 746-748 N.C.civ. sunt în număr de şapte, şi
anume:
- moartea sau, după caz, încetarea existenţei juridice a
uzufructuarului;
- expirarea termenului pentru care a fost constituit
uzufructul;
181

- consolidarea (când una şi aceeaşi persoană dobândeşte
atât calitatea de proprietar cât şi pe aceea de
uzufructuar);
- neuzul timp de 10 de ani, iar în cazul creanţelor, 2 ani;
- pieirea totală a lucrului supus uzufructului;
- abuzul de folosinţă;
- renunţarea uzufructuarului.
Desigur, în afară de aceste moduri specifice de stingere a
uzufructului, mai există şi alte moduri, nespecifice, cum ar fi, de
pildă, desfiinţarea cu caracter retroactiv a titlului de proprietate ori
desfiinţarea pe orice cale a actului juridic prin care s-a constituit
uzufructul.
11.3. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie
Aceste două dezmembrăminte ale dreptului de proprietate
se deosebesc de uzufruct deoarece, pe lângă faptul că ele nu sunt
cesibile, este interzisă şi cesiunea emolumentului (art. 565-574
C.civ. şi art. 749-754 N.C.civ.). Titularul dezmembrământului
respectiv nu îşi poate exercita dreptul decât pentru nevoile lui şi
ale familiei sale.
Diferenţa dintre dreptul de uz şi dreptul de abitaţie rezultă
din obiectul acestor dezmembrăminte. Astfel, dreptul de abitaţie
se constituie asupra unei locuinţe, iar dreptul de uz asupra unor
bunuri mobile sau imobile, cu excepţia locuinţei.
Ca manifestări particulare ale dreptului de uzufruct,
dreptul de uz şi dreptul de abitaţie se supun, cât priveşte
constituirea, exercitarea şi stingerea lor, regulilor din materia
uzufructului.
11.4. Dreptul de servitute (servituţile)
Faţă de soluţia aleasă de noul Cod civil, potrivit căreia
servitutea este sarcina care grevează un imobil pentru uzul sau
182

utilitatea imobilului unui alt proprietar şi că aceasta se poate
constitui numai pe temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune,
se pune problema în raport cu „fostele servituţi naturale sau
legale” (în prezent reglementate ca limite legale ale dreptului de
proprietate) dacă nu este vorba doar de delimitări doctrinare.
Astfel, unii autori 158 consideră că acestea pot fi privite ca
servituţi „în sens larg”, cum ar fi, de pildă, curgerea apelor,
dreptul de trecere şi, poate, chiar obligaţiile de protecţie a
mediului şi „servituţile în sens restrâns”, ca dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate, aşa cum rezultă din art. 576 C.civ. şi art.
755 alin. 1 N.C.civ.
De regulă, servitutea presupune două imobile aparţinând
unor proprietari diferiţi, dintre care unul (dintre imobile) este
fondul dominant, iar cel care „suportă servitutea” este fondul
aservit. Pot fi însă şi situaţii în care servituţile să aibă caracter
reciproc.
În art. 755 alin. 2 N.C.civ. se menţionează că fondul
dominant poate, prin constituirea servituţii, să-şi sporească
utilitatea economică sau confortul.
Dacă este, însă, să avem în vedere opinia doctrinară cu
privire la servitutea în sens larg şi servitutea în sens restrâns, în
primul caz titularul fondului dominant are un drept corelativ
restrângerii exercitării dreptului de proprietate a fondului aservit.
Acest drept potestativ nu este un drept real. De altfel, el nu se
regăseşte în enumerarea drepturilor reale de la art. 551 N.C.civ.,
ce are în vedere zece drepturi reale pe care le denumeşte, precum
şi alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Cea de a doua categorie, servituţile în sens restrâns,
adevărate dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, oferă
posibilitatea titularului dreptului de a exercita chiar unele
prerogative ale dreptului de proprietate ale titularului fondului
aservit, prerogative ce constituie conţinutul juridic al acestui
drept. Aşadar, numai dreptul de servitute în sens restrâns este un
drept real prevăzut în mod expres de art. 551 pct. 6 N.C.civ.
158 A se vedea V. Stoica, op.cit., p. 224.
183

Acest drept real poate fi apărat prin acţiunea confesorie de
servitute.
11.4.1. Constituirea servituţii, în general, îmbracă forma
contractuală, proprietarii fondurilor vecine putând să stabilească:
- servituţi care permit titularului fondului dominant să-şi
lărgească sfera de exercitare a dreptului său cu
limitarea corespunzătoare a titularului fondului aservit.
De exemplu, prin convenţie, proprietarul fondului
dominant poate avea dreptul de a planta la o distanţă
mai mică decât cea prevăzută de lege sau să deschidă o
fereastră de vedere în alte condiţii decât cele prevăzute
de lege;
- servituţi care permit titularului fondului dominant să
exercite parţial unele prerogative ale dreptului de
proprietate asupra fondului aservit, de pildă, să-şi
construiască streaşina astfel încât apele fluviale să se
scurgă pe terenul vecinului, sau un drept de trecere
exclusiv în favoarea fondului dominant.
11.4.2. Conţinutul juridic al dreptului de servitute este
variabil, în funcţie de actul de constituire, acesta putând să aibă în
vedere şi o utilitate viitoare a fondului dominant (art. 758
N.C.civ.).
Servituţile pot fi clasificate după cum urmează:
- servituţi aparente şi servituţi neaparente, după cum ele
sunt determinate printr-un semn vizibil (o uşă, o
fereastră etc.) sau nu (servitutea de a nu construi peste
o anumită înălţime);
- servituţi continue şi servituţi necontinue, în funcţie de
modul de exercitare, care poate fi continuu, fără fapta
omului (servitutea de vedere), sau necontinuu, unde
184

este necesar faptul actual al omului (servitutea de
trecere);
- servituţi pozitive şi servituţi negative, cele pozitive
implicând exercitarea parţială a unor prerogative ale
dreptului de proprietate asupra fondului aservit, iar
servituţile negative fiind acelea potrivit cărora
proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de
la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului său
de proprietate (de exemplu, servitutea de a nu
construi).
Regulile privind exercitarea şi conservarea servituţii sunt
determinate, în principal, de faptul că aceasta este constituită, de
regulă, prin act juridic, aşadar, prin contract. Aplicându-se
principiul libertăţii contractuale, pe cale de consecinţă, ne aflăm în
situaţia constituirii şi stabilirii libere a servituţilor (art. 620 C.civ.
şi, implicit, art. 756 din N.C.civ.).
Contractul prin care se constituie servituţile poate fi cu
titlu oneros sau cu titlul gratuit. Considerăm, de asemenea, că
forma trebuie să fie autentică, având în vedere că este vorba de un
dezmembrământ al dreptului de proprietate ce poate să poarte şi
asupra terenurilor 159 .
Cât priveşte dobândirea servituţii prin uzucapiune, ceea ce
nu reprezintă regula generală, aceasta poate fi numai cea de 30 de
ani prevăzută de Codul civil sau de 10 ani în condiţiile noului
Cod civil. În acest caz, servitutea se dobândeşte prin posesie ca
stare de fapt, dar nu asupra bunurilor altuia, ci a exercitării
servituţii, în fapt, asupra bunului altuia.
Obligaţiile în sarcina proprietarului fondului aservit sunt,
în principal, cele care privesc respectarea obligaţiilor asumate
pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant precum şi
notarea în cartea funciară, iar obligaţia se transmite, pe această
cale, dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit.
159 A se vedea art. 2 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr.267/2008.
185

Cât priveşte abţinerea proprietarului fondului aservit de a
împiedica exercitarea servituţii, aceasta nu-l poate împiedica pe
proprietarul fondului aservit de a schimba locul prin care se
exercită servitutea, în măsura în care exercitarea servituţii rămâne
la fel de comodă pentru proprietarul fondului dominant.
11.4.3. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului
dominant, sunt, în principal:
- dreptul de a lua toate măsurile şi de a face pe cheltuiala
sa toate lucrările pentru a exercita şi a conserva
servitutea;
- obligaţia de a nu agrava situaţia fondului aservit şi de a
nu cauza prejudicii prin exercitarea servituţii.
11.4.4. Stingerea servituţilor poate să fie determinată pe
cale principală prin radierea acestora din cartea funciară (art.
770 N.C.civ.), prin neuz timp de 10 ani (art. 771 N.C.civ.) ori
răscumpărarea servituţii de trecere de către proprietarul fondului
aservit (art. 772 N.C.civ.).
186

CAPITOLUL XII
NOI INSTITUŢII ŞI REGLEMENTĂRI
ÎN CUPRINSUL CODULUI CIVIL
12.1. Proprietatea periodică
Această varietate a proprietăţii, ce este reglementată în
noul Cod civil (de la art. 687 la art. 692) trebuie, credem, privită
ca o modalitate a dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate este un drept pur şi simplu în
situaţia în care are ca titular o singură persoană şi a fost dobândit
de aceasta în mod ireversibil.
Dreptul de proprietate care nu este pur şi simplu, în sensul
că dreptul aparţine mai multor persoane simultan şi concomitent
asupra unuia sau mai multor bunuri (cazul coproprietăţii) sau
existenţa acestuia depinde de un eveniment sau de o împrejurare
stabilită de lege ori prin voinţa omului (cum este în cazul
proprietăţii rezolubile ori al proprietăţii anulabile), este afectat de
modalităţi.
Proprietatea periodică se bucură de o reglementare
autonomă în capitolul consacrat modalităţilor dreptului de
proprietate din noul Cod civil şi în conformitate cu prevederile
exprese ale art. 687; aceasta se referă la situaţia în care mai multe
persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei specific
dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în
intervale de timp determinate, egale sau inegale.
Cu alte cuvinte, coproprietarii îşi exercită atributele nu în
acelaşi timp, ci pe anumite perioade determinate pentru fiecare
dintre ei, dar obiectul dreptului de proprietate este acelaşi 160 .
160 Această categorie de proprietate a luat naştere în staţiunile de vacanţă unde
investitorii care au construit, de regulă, imobile pe apartamente aveau dificultăţi
să le vândă din cauza preţului ridicat. Astfel investitorul – devenit promotor – a
împărţit în perioade de timp de 10-15-30 de zile aceeaşi unitate locativă, pe
187

Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate sunt
bunuri corporale şi trebuie să fie neconsumptibile, proprietarul
având obligaţia ca la sfârşitul fiecărei perioade să le pună la
dispoziţia următorului titular.
12.1.1. Temeiul proprietăţii periodice îl constituie un
act juridic. Aşadar, în principal, acesta este un contract, dar poate
fi şi un testament.
Această proprietate periodică este cunoscută şi sub numele
de multiproprietate (în Franţa) sau proprietate spaţio-temporală
sau pe timp împărţit (time sharing). De asemenea, în Belgia,
soluţia găsită de legiuitor este diferită de cea consacrată în dreptul
francez, consacrându-i-se un regim asemănător regimului juridic
al coproprietăţii, dobânditorul unui asemenea drept fiind titularul
unui adevărat drept real asupra bunului imobiliar, care, de regulă,
este un apartament.
Reglementarea din Quebec organizează regimul de
folosinţă pe timp parţial în cadrul coproprietăţii. Astfel, fiecare
coproprietar dobândeşte un drept real asupra imobilului şi un timp
parţial de folosinţă.
Credem că, în ceea ce priveşte reglementarea proprietăţii
periodice din noul Cod civil, aceasta este o formă distinctă,
autonomă, a dreptului de proprietate comună, care nu se
confundă cu proprietatea pe cote-părţi.
12.1.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
periodică sunt aceleaşi cu cele ale oricărui drept de proprietate,
fiind un drept absolut, exclusiv (în sensul că în perioada de timp
alocată titularul are plenitudinea atributelor ce intră în conţinutul
său juridic) şi perpetuu (în sensul că proprietatea periodică nu se
stinge prin neuz).
De asemenea, pe perioada de timp ce îi revine, orice
proprietar poate încheia valabil, în condiţiile legii, acte juridice
care a vândut-o tot atâtor persoane câte asemenea perioade erau cuprinse întrun
an calendaristic.
188

precum închirierea, vânzarea, ipotecarea şi altele asemenea (art.
689 N.C.civ.). Astfel, se confirmă dreptul de proprietate al
titularului, nemaiputându-se susţine opinia că ar fi vorba de un
drept de folosinţă.
12.1.3. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor
Obligaţiile şi drepturile se nasc din situaţia specială a
acestei categorii de proprietate care, neîndoielnic, presupune acte
de administrare şi de conservare care privesc pe toţi coproprietarii.
Aşadar, fiecare coproprietar este obligat să facă toate actele
necesare, în raport cu cota sa parte, în aşa fel încât să nu împiedice
sau să îngreuneze exercitarea drepturilor celorlalţi coproprietari.
În cazul reparaţiilor mari, coproprietarul care avansează
cheltuielile necesare are dreptul la despăgubiri în raport cu
întinderea dreptului celorlalţi coproprietari.
Actele prin care se aduce atingere substanţei bunului se pot
face numai cu acordul celorlalţi coproprietari, aşadar se impune
principiul unanimităţii.
La încetarea intervalului, fiecare coproprietar este dator să
predea bunul proprietarului următor, în starea de folosinţă iniţială,
fără a putea aduce modificări sau a-i schimba destinaţia.
Desigur, proprietarii pot încheia un act (contract) de
administrare, ceea ce se şi întâmplă de regulă, act ce se încheie,
desigur, cu acordul tuturor proprietarilor.
12.1.4. Obligaţia de despăgubire şi excluderea
Dispoziţiile cuprinse în art. 691 N.C.civ. am putea spune
că reprezintă sancţiuni civile în cazul nerespectării obligaţiilor
legale de către coproprietari.
Despăgubirile reprezintă repararea prejudiciilor cauzate şi
pot avea ca temei juridic fie răspunderea civilă contractuală, fie
răspunderea civilă delictuală.
Cât priveşte excluderea, aceasta este o sancţiune pe care o
poate pronunţa numai instanţa judecătorească şi poate fi dispusă
189

pentru tulburarea gravă a exercitării proprietăţii periodice de către
unul dintre coproprietari.
Excluderea poate fi cerută de coproprietarul vătămat.
Excluderea nu priveşte, desigur, strict persoana
coproprietarului turbulent, ci se referă de fapt la pierderea titlului
de proprietate. În acest sens, dispoziţiile legale prevăd reguli de
procedură. Instanţa sesizată pronunţă, mai întâi, o încheiere de
admitere în principiu a cererii de excludere prin care se stabileşte
că sunt îndeplinite condiţiile de excludere.
Încheierea poate fi atacată cu recurs pe cale separată şi
numai după rămânerea definitivă a acesteia se stabileşte preţul
vânzării silite, prin expertiză şi se pronunţă hotărârea care ţine loc
de contract de vânzare-cumpărare, iar preţul se va consemna la
banca stabilită de instanţă.
Numai după rămânerea definitivă a hotărârii dobânditorul
îşi poate înscrie titlul în cartea funciară, iar transmiţătorul poate
ridica suma respectivă.
12.1.5. Încetarea proprietăţii periodice are loc prin
radierea din Cartea funciară în cazul în care o singură persoană
dobândeşte toate cotele părţi din dreptul de proprietate periodică,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
12.2. Fiducia
Fiducia cunoaşte, pentru prima oară, o reglementare
relativ completă prin noul Cod civil (art. 773-791).
Credem că trebuie să precizăm că această primă
reglementare în legislaţia noastră civilă a avut în vedere şi alte
două entităţi juridice avute în vedere de noul Cod civil şi anume
masele patrimoniale şi patrimoniile de afectaţiune 161 , precum şi
administrarea bunurilor altuia 162 .
161 A se vedea art. 31-33, în special art. 31 pct. 3 N.C.civ.
162 Art. 792-857 N.C.civ.
190

Originea fiduciei se regăseşte în dreptul roman,
reprezentând o convenţie cu caracter real între un înstrăinător şi
un dobânditor al unui bun, cu obligaţia dobânditorului de a restitui
bunul înstrăinătorului sau unui terţ în anumite circumstanţe
predeterminate sau prin care se putea realiza o donaţie prin
persoană interpusă.
În dreptul modern, această instituţie specifică din
Common Law, respectiv, a trustului, creaţie a sistemului de
equity, care desemnează raportul juridic creat, prin acte între vii
sau pentru cauză de moarte, de o persoană numită fondator
(settlor), care transferă unul sau mai multe bunuri sub controlul
unui administrator (trustee), în beneficiul unei persoane sau pentru
un scop anume, a fost preluată sub diferite forme în sistemele de
drept romano-germanice.
Cât priveşte reglementarea românească, se poate afirma
că este o preluare a reglementărilor franceze 163 , cu unele
particularităţi.
Trustul este considerat în peisajul juridic internaţional
ca o instituţie unică, iar importanţa sa este subliniată de
Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă trusturilor.
Mai multe state din sistemele de drept romano-germanice
au ratificat acordul (de exemplu, Italia, Franţa, Principatul
Monaco, Elveţia, Luxemburg, Olanda), iar prin Acordul din 1993
de asociere între România şi Comunităţile Europene se precizează
că acordul părţilor nu prejudiciază dreptul părţilor de a adopta
măsurile necesare pentru raţiuni de prudenţă, cu scopul de a
asigura protecţia investitorilor, depunătorilor, deţinătorilor de
titluri şi a persoanelor cărora li se datorează drepturi cu caracter
fiduciar.
Fiducia, ca instituţie juridică adoptată (transferată 164 ), a
răspuns unor nevoi juridice cum ar fi, de pildă, utilitatea practică
163 Art. 2011-2030 din Codul civil francez.
164 Ne aflăm, de fapt, în faţa unui exemplu de transfer de instituţii juridice, una
din principalele căi de interconectare a sistemelor de drept. A se vedea Alan
191

a trustului, în special prin flexibilitatea şi sfera largă de aplicare a
acestuia în relaţiile civile şi comerciale, avându-se în vedere şi
interconectarea economică tot mai importantă la nivel mondial. În
ceea ce priveşte acest din urmă aspect, se poate observa o legătură
între competitivitatea economică a unui stat şi calitatea
reglementărilor naţionale de drept.
De lege lata, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod
civil existau, în legislaţia noastră, referiri la fiducie, în acte
internaţionale bilaterale sau multilaterale la care România este
parte, precum şi în acte normative interne, cum ar fi, de pildă, cele
privind organizarea profesiei de avocat 165 , în legislaţia pieţei de
capital, precum şi în alte materii.
12.2.1. Noţiunea
Noul Cod civil defineşte fiducia ca fiind operaţiunea
juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă
drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi
patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente şi
viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează
cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor
beneficiari.
Reglementarea precizează că aceste drepturi fiduciare
alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte
drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor. La o succintă
analiză putem pune în evidenţă faptul că părţile contractului de
fiducie sunt constituitorul (sau constituitorii) şi fiduciarul (sau
fiduciarii), iar beneficiarul (sau beneficiarii) nu sunt parte în
contract, astfel, la o primă vedere, s-ar putea desprinde o
asemănare cu stipulaţia pentru altul.
De asemenea, actuala reglementare din noul Cod civil ne
poate conduce spre o necesitate a distingerii unor elemente cât
priveşte raportul dintre fiducie şi administrarea bunurilor altuia.
Welson - Legal transplants; An aproach to Comparative Law, University of
Georgia Press, ed. a II-a, 1993.
165 Art. 3 alin. 1 litera g) din Legea nr. 51/1995.
192

Elementele de diferenţiere privesc izvoarele şi calitatea
administratorului celor două operaţiuni juridice. Asemănarea este
determinată de ideea administrării unor mase patrimoniale,
desigur, cu anumite nuanţări, mai ales cu privire la posibilitatea
transmiterii inter vivos a unei universalităţi juridice, doctrina
opinând pentru posibilitatea unei atari transmiteri doar mortis
causa 166 .
În acelaşi timp, ni se pare insuficient de clar conţinutul
noţiunii de transfer despre care face vorbire art. 773, deoarece
transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în
alta nu constituie o înstrăinare. Termenul relativ imprecis
presupune o clarificare în perspectiva identificării corecte a
mijloacelor juridice ale fiecărei părţi în vederea protejării
intereselor sale.
Dat fiind caracterul calificat al fiduciarilor, credem că este
relevantă determinarea cât mai exactă a naturii drepturilor ce pot
forma masa patrimonială fiduciară, enumerarea din cuprinsul art.
773 nefiind aplicabilă telle quelle 167 .
12.2.2. Izvoarele fiduciei
Noul Cod civil precizează că aceste izvoare sunt legea şi
contractul, care trebuie încheiate în formă autentică.
Referirile la lege din art. 774 N.C.civ. ni se par a nu fi
suficient de clare, putând să fie interpretate într-un dublu sens, fie
ca o reglementare specială ulterioară, care să prevadă
obligativitatea sau posibilitatea unei astfel de operaţiuni juridice,
fie adoptarea unui act normativ care să reglementeze suplimentar
fiducia. Faptul că alternativa este contractul ne face să ne gândim
că este vorba de prima ipoteză.
166 A se vedea L.Pop, M.Harosa, op.cit., p.31.
167 De exemplu, în cazul instituţiilor de credit sunt relevante mai multe texte din
OUG nr. 99/2006, care prevăd anumite interdicţii pentru orice persoană juridică
ce nu este instituţie de credit.
193

12.2.3. Subiectele fiduciei, respectiv constituitor şi
fiduciar, în principiu, pot fi orice persoană fizică sau juridică, dar
soluţia aleasă are în vedere un fiduciar cu caracter calificat; astfel,
art. 776 alin. 2 şi 3 are în vedere ca posibili fiduciari instituţiile de
credit, societăţile de investiţii şi de administrare a investiţiilor,
societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de
asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate şi avocaţii şi notarii
publici.
În ceea ce îi priveşte pe avocaţi şi pe notarii publici, ni se
pare că, potrivit reglementărilor actuale privind fiecare din
categoriile profesionale sus menţionate, aceştia nu au încă o
legitimitate legală satisfăcătoare.
În ceea ce îi priveşte pe avocaţi, aparent există la acest
moment un cadru normativ, în Statutul profesiei de avocat; acesta
nu corespunde, însă, caracteristicilor principale ale fiduciei şi
anume aceea de a se implica în administrarea unei mase
patrimoniale distincte 168 .
În cazul notarilor publici, credem că este cu atât mai
necesar cu cât singura referire normativă actuală care ar permite
derularea activităţilor fiduciare are un caracter pur teoretic, anume
cea cuprinsă în art. 8 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a
activităţii notariale, cu modificările ulterioare, şi care precizează
că „notarul public îndeplineşte următoarele acte notariale”: (...)
„orice alte operaţiuni prevăzute de lege”. Or, în raport de
importanţa fiduciei, coroborată cu lipsa unor garanţii de
funcţionare la nivelul celor prevăzute de art. 776 alin. 2, se
impune, credem, reglementarea corespunzătoare a modului în care
168 Art. 98 alin. 2 din Statut se referă la bunuri şi sume de bani privite ut singuli,
nu ca o masă patrimonială.
194

notarul public poate intra în raporturi fiduciare în această
calitate 169 .
Beneficiarul contractului de fiducie poate fi constituitorul,
fiduciarul sau o terţă persoană.
12.2.4. Conţinutul contractului de fiducie, sub
sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să cuprindă toate drepturile
transferate, durata transferului (care nu poate depăşi 30 de ani),
identitatea constituitorului, a fiduciarului şi a beneficiarului,
precum şi scopul fiduciei şi întinderea puterilor administrative şi
de dispoziţie ale fiduciarului.
Relativ la sancţiunea nulităţii absolute prevăzute pentru
încălcarea unor reglementări sau a unor limitări, se poate
presupune că aceasta va prilejui apelarea frecventă la instanţă
(cum ar fi, de exemplu, nulitatea absolută a contractului de fiducie
în cazul unei liberalităţi indirecte în favoarea beneficiarului).
12.2.5. Înregistrarea fiscală, registrul naţional al
fiduciilor
Tot sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de fiducie
trebuie să fie înregistrat la cererea fiduciarului, în termen de o
lună de la data încheierii, la organul fiscal competent să
administreze sumele datorate de fiduciari la bugetul general
consolidat.
De asemenea, desemnarea ulterioară a beneficiarului,
trebuie să fie făcută printr-un act scris şi supus aceleiaşi
înregistrări, neîndeplinirea acestei condiţii legale atrăgând tot
sancţiunea nulităţii absolute. Ne întrebăm dacă actul scris nu ar
trebui să fie încheiat tot în formă solemnă, ca şi contractul.
Registrul naţional al fiduciilor 170 asigură cerinţa de
opozabilitate faţă de terţi, iar intabularea drepturilor reale
169 A se vedea Horia Marius Tacu, Aspecte privind reglementarea fiduciară în
noul Cod civil, în volumul Perspectivele dreptului românesc în Europa
Tratatului de la Lisabona, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 183 şi urm.
195

imobiliare care fac obiectul contractului de fiducie se poate face
numai după înscrierea în registrul naţional al fiduciarilor, precum
şi la compartimentul de specialitate al administraţiei publice
locale.
Deducem că este vorba de intabularea în cartea funciară.
12.2.6. Obligaţia fiduciarului de a da socoteală
constituitorului trebuie stipulată în contract şi are în vedere
îndeplinirea obligaţiilor acestuia. Aceeaşi obligaţie revine
fiduciarului ca, la intervalele prevăzute în contractul de fiducie, să
dea socoteală beneficiarului şi reprezentantului constituitorului
sau la cererea acestora.
12.2.7. Puterile fiduciarului în raporturile cu terţii sunt
socotite cele mai largi asupra masei patrimoniale fiduciare, cu
excepţia cazului în care se dovedeşte că terţii aveau cunoştinţă de
limitarea acestor puteri.
Titularii creanţelor născute în legătură cu bunurile din
masa patrimonială fiduciară, precum şi creditorii constituitorului
care au o garanţie reală asupra bunurilor acestuia şi a cărei
opozabilitate este dobândită, potrivit legii, anterior fiduciei, au
dreptul de urmărire, însă numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti.
12.2.8. Răspunderea fiduciarului pentru prejudiciile
cauzate prin actele de conservare sau administrare este angajată
numai cu privire la drepturile cuprinse în patrimoniul său.
Dacă fiduciarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile sau pune în
pericol interesele ce i-au fost încredinţate, constituitorul,
reprezentantul său sau beneficiarul pot cere în justiţie înlocuirea
sa.
Numirea noului fiduciar şi a administratorului provizoriu
se dispune de către instanţa judecătorească. În această situaţie,
170 Modalităţile de înscriere în acest registru vor fi reglementate prin hotărâre a
Guvernului, conform art. 781 N.C.civ.
196

noul fiduciar va avea toate drepturile şi obligaţiile prevăzute iniţial
în contractul de fiducie. Aceasta ne conduce la concluzia că acest
contract de fiducie nu este un contract intuitu personae.
12.2.9. Denunţarea, modificarea şi revocarea
contractului de fiducie
Contractul poate fi denunţat de constituitor cât timp nu a
fost acceptat de beneficiar.
După acceptarea de către beneficiar, contractul nu poate fi
modificat sau revocat de către părţi ori denunţat unilateral de către
constituitor decât cu acordul beneficiarului sau, în lipsă, cu
autorizarea instanţei.
Încetarea contractului de fiducie are loc prin împlinirea
termenului sau prin realizarea scopului urmărit, când aceasta
intervine înainte; de asemenea, poate înceta prin renunţarea
beneficiarului sau în momentul deschiderii procedurii de
insolvenţă împotriva fiduciarului.
Efectele încetării contractului de fiducie. La încetarea
contractului, masa patrimonială se transferă la beneficiar sau, în
lipsa acestuia, la constituitor.
12.3. Administrarea bunurilor altuia
Noul Cod civil consacră acestei operaţiuni juridice întregul
Titlu al V-lea din Cartea a III-a, reglementarea fiind cuprinsă de la
art. 792 la art. 858.
După întinderea reglementării, de altfel detaliată, se poate
înţelege importanţa care se acordă în economia Codului civil
acestor operaţiuni.
Noul Cod civil nu dă o definiţie acestei operaţiuni
juridice, aşa cum a făcut-o în cazul fiduciei.
Reglementarea, care credem că s-a dorit a fi completă, a
acestei instituţii, are în vedere multiple aspecte, printre care
menţionăm:
197

- persoana care poate dobândi calitatea de administrator şi
care nu poate să fie decât persoana fizică cu capacitate deplină de
exerciţiu;
- calitatea de administrator se dobândeşte prin
împuternicire instituită prin convenţie sau legal în vederea
administrării unuia sau mai multor bunuri, a unei mase
patrimoniale sau a unui patrimoniu;
- în general, administrarea se realizează cu titlu gratuit, dar
pot fi şi excepţii determinate de lege, de actul constitutiv sau prin
înţelegerea ulterioară a părţilor.
12.3.1. Formele de administrare prevăzute de noul Cod
civil sunt de două tipuri: forma simplă şi administrarea deplină.
Regulile distincte stabilite pentru aceste două forme
credem că au doar rolul de model, deoarece părţile, prin actul
constitutiv, nu sunt ţinute să se încadreze strict într-unul din aceste
tipuri. Ele pot stabili, în baza principiului libertăţii contractuale,
întinderea împuternicirii administratorului. În funcţie de
complexitatea actelor pe care administratorul este ţinut să le
efectueze, se pot aplica dispoziţiile de la administrarea simplă sau
de la administrarea deplină – nefiind imposibil să apară, în acest
fel, şi forme „mixte de administrare”.
Credem, aşadar, cu privire la majoritatea normelor în
materie, că este vorba de norme dispozitive.
De altfel, reglementarea din noul Cod civil este o
reglementare generală, aşa cum precizează şi art. 794 privind
domeniul de aplicare, anume că în absenţa unor norme legale
speciale, prevederile titlului la care am făcut referire (Titlul V –
Cartea a III-a) se aplică în toate cazurile de administrare a
bunurilor acestuia.
198

12.3.2. Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar
sunt aceleaşi, indiferent de tipul de administrare.
În principal, administratorul este ţinut, în limitele legii şi
ale împuternicirii, să-şi exercite atribuţiile cu diligenţa pe care „un
bun proprietar” o depune în administrarea bunurilor sale.
Administratorul are obligaţia ca, în cazul unui conflict de
interese, să anunţe de îndată pe beneficiar despre orice interese ar
avea într-o anumită activitate de natură să-l pună într-o asemenea
situaţie, cu excepţia intereselor şi drepturilor născute din actul
constitutiv.
Administratorului îi este interzis de a dobândi orice
drepturi în timpul exercitării calităţii sale, prin orice fel de
contract, ci doar prin succesiune. În mod excepţional,
administratorul ar putea încheia asemenea acte cu împuternicirea
expresă a beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia, a
instanţei judecătoreşti.
O altă interdicţie priveşte folosirea bunurilor administrate
în interes propriu fără acordul beneficiarului.
Tot o interdicţie priveşte încheierea actelor de dispoziţie
cu titlu gratuit referitoare la drepturile sau bunurile care i-au fost
încredinţate, cu excepţia cazului în care interesul unei bune
administrări o impune.
Administratorul trebuie să fie imparţial cu beneficiarii
concomitenţi sau succesivi ţinând cont de drepturile şi interesele
fiecăruia.
Credem că această obligaţie nu are numai o valoare
morală, ci că nerespectarea ei, în cazul în care ar cauza prejudicii
unor beneficiari, ar putea conduce la obligaţia administratorului
de a le repara. În acelaşi context se înscrie şi obligaţia de
imparţialitate a administratorului.
12.3.3. Răspunderea administratorului nu poate fi
angajată pentru pieirea bunurilor pricinuită de forţa majoră, de
199

vechimea sau de natura perisabilă a bunurilor ori de folosirea
obişnuită şi autorizată a acestora.
La art. 812 N.C.civ. se reglementează şi o anume atenuare
a răspunderii administratorului şi a despăgubirilor datorate de
acesta, instanţa judecătorească putând reduce întinderea
acestora, ţinând seama de circumstanţele asumării sau de
caracterul gratuit al serviciilor administrării.
12.3.4. Obligaţiile administratorului şi ale
beneficiarului faţă de terţi
Administratorul răspunde personal în cazul în care, în
limitele puterilor conferite, îşi asumă obligaţii în numele
beneficiarului sau al fiduciarului 171 .
Răspunderea personală a administratorului este angajată,
de asemenea, şi în cazul depăşirii puterilor conferite, faţă de terţii
cu care a contractat, în măsura în care aceştia nu au cunoscut
faptul depăşirii puterilor ori beneficiarul nu a notificat contractele
astfel încheiate.
Beneficiarul răspunde faţă de terţi pentru prejudiciile
cauzate în mod culpabil de administrator în exercitarea
atribuţiilor sale numai până la concurenţa câştigului obţinut.
Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător în cazul
masei fiduciare. Această reglementare specială privind
răspunderea beneficiarului pentru fapta altei persoane, în special
a administratorului, o socotim a fi o răspundere civilă delictuală.
În primul rând, credem că este o răspundere pentru fapta
altuia şi anume răspunderea comitentului pentru fapta prepusului,
dar cu o limitare legală şi anume numai până la concurenţa
câştigului realizat de către beneficiar. Iar dacă ar fi să avem în
vedere prevederile art. 16 N.C.civ., referitoare la vinovăţie, ar
urma să-şi facă aplicarea alin. 4 al acestui articol, potrivit căruia
„Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte
171
Această precizare legislativă induce ideea că şi fiduciarul poate să
administreze masa fiduciară prin această operaţiune juridică, anume a actului de
administrare.
200

de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a
fost săvârşită cu intenţie”.
Aşadar, beneficiarul răspunde faţă de terţi în condiţiile art.
816 alin. 1 şi dacă prejudiciul cauzat este consecinţa unei fapte
săvârşite cu intenţie de către administrator.
Teoria aparenţei în drept, cât priveşte actele încheiate de
un administrator aparent, îşi găseşte aplicabilitatea cu privire la
actele încheiate de acesta cu terţii de bună credinţă (art. 816
N.C.civ.).
12.3.5. Obligaţiile privind inventarul, garanţiile şi
asigurarea
Administratorul este obligat să facă inventarul, să subscrie
o poliţă de asigurare sau să furnizeze o altă garanţie pentru buna
exercitare a îndatoririlor sale, cu excepţia existenţei unei clauze în
actul constitutiv, a unei înţelegeri ulterioare a părţilor, a unei
dispoziţii legale contrare sau a unei hotărâri judecătoreşti.
În situaţia în care o asemenea obligaţie în sarcina
administratorului a fost stabilită prin lege sau hotărâre
judecătorească, pentru motive temeinice instanţa îl poate dispensa
de îndeplinirea acesteia, nu însă şi pentru obligaţia de întocmire a
inventarului ori privind garanţia sau asigurarea, dacă acestea au
fost prevăzute în actul de constituire. Cu alte cuvinte, instanţa nu
poate modifica sau ignora clauzele stabilite de părţi, dacă acestea
sunt legale.
12.3.6. Administrarea colectivă şi delegarea
În cazul în care sunt desemnaţi mai mulţi administratori, în
lipsa unor dispoziţii contrare, hotărârile se iau prin voinţa
majorităţii acestora.
Dacă hotărârile nu pot fi luate din pricina opunerii
constante a unora dintre administratori, se poate apela la instanţa
judecătorească, mai ales în caz de urgenţă; aceasta poate dispune
anumite măsuri cum ar fi, de pildă, stabilirea unui mecanism
simplificat de adoptare a hotărârilor, repartizarea atribuţiilor între
201

administratori sau chiar înlocuirea celui sau celor cărora le poate
fi imputată situaţia respectivă.
Răspunderea pentru hotărârile luate de administratori şi
pentru modul de exercitare a atribuţiilor lor este solidară.
Delegarea este operaţiunea juridică prin care
administratorul deleagă parţial atribuţiile sale sau împuterniceşte
un terţ să-l reprezinte la încheierea unui act determinat.
Administratorul nu poate însă delega administrarea generală, cu
excepţia cazului când aceasta se face către un coadministrator. În
această situaţie, administratorul răspunde pentru faptele celui
substituit, în măsura în care beneficiarul nu a autorizat în mod
expres substituirea, iar în cazul în care aceasta există, răspunde
numai pentru lipsa de diligenţă în alegerea şi îndrumarea
înlocuitorului.
Ne întrebăm care este diferenţa între răspunderea
administratorului pentru faptele înlocuitorului, dacă nu are
autorizarea beneficiarului, şi răspunderea beneficiarului care are
autorizarea beneficiarului, dar poate răspunde pentru lipsa de
diligenţă în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului. Ni se pare că nu
ar fi nicio diferenţă.
Terminologia art. 829 N.C.civ. privind delegarea nu este
unitară pentru acelaşi actor şi cu acelaşi înţeles. Se foloseşte
termenul delegat, înlocuitor sau reprezentanţă. Toţi termenii
folosiţi, aşa cum rezultă din context, au acelaşi înţeles, desemnând
persoana delegată de administrator, situaţia fiind reglementată de
art. 829 N.C.civ.
12.3.7. Darea de seamă anuală
Este în obligaţia administratorului de a prezenta
beneficiarului anual darea de seamă cu privire la gestionarea
bunului, bunurilor ori masei patrimoniale încredinţate.
Darea de seamă trebuie să cuprindă toate informaţiile
necesare, care să permită verificarea exactităţii sale. De asemenea,
202

la cererea oricărei persoane interesate se poate realiza auditul de
către un expert independent.
În cazul unei opoziţii din partea administratorului, instanţa
judecătorească poate, dacă este solicitată, să desemneze un expert
independent pentru verificarea dării de seamă.
Totodată, administratorul este obligat să permită
beneficiarului, în orice moment, examinarea registrelor şi a
documentelor justificative în legătură cu gestiunea.
12.3.8. Încetarea administrării
Cauzele de încetare pot fi, în principal:
- încetarea dreptului beneficiarului asupra bunurilor
administrate;
- expirarea termenului sau a condiţiei prevăzute în actul
constitutiv;
- îndeplinirea scopului administrării sau a cauzei care a
dat naştere acesteia;
- denunţarea de către beneficiar, după comunicarea către
administrator prin scrisoare recomandată cu confirmare
de primire în vederea restituirii bunurilor;
- prin înlocuirea administratorului de către beneficiar
sau de către instanţa judecătorească, la cererea altei
persoane interesate;
- prin punerea sub interdicţie judecătorească sau
supunerea la procedura insolvenţei, atât în cazul
administratorului cât şi al beneficiarului; desigur este
vorba de oricare dintre aceştia.
Obligaţiile asumate faţă de terţi, ulterior încetării
administrării, de un administrator de bună credinţă, îl obligă pe
beneficiar şi respectiv pe fiduciar.
203

CAPITOLUL XIII
RĂSPUNDEREA CIVILĂ
ÎN CADRUL NOULUI COD CIVIL
13.1. Dispoziţii generale privind răspunderea pentru fapta
proprie
În mod tradiţional, răspunderea civilă este fie o răspundere
contractuală, fie una delictuală. Ambele forme ale răspunderii sunt
dominate de ideea reparării unui prejudiciu cauzat altuia printr-o
faptă ilicită şi, de regulă, culpabilă. Deşi între cele două forme de
răspundere nu există deosebiri fundamentale, Codul civil în
vigoare le supune unor regimuri sensibil deosebite. În doctrina
juridică actuală este aproape unanim susţinută teoria unităţii
răspunderii civile, excluzând ideea că fiecare dintre cele două
feluri de răspundere ar reprezenta o instituţie juridică distinctă.
Noul Cod civil păstrează viziunea dualistă asupra formelor
răspunderii civile contractuale şi delictuale, definind fiecare formă
şi reglementând, ulterior, în chip unitar clauzele exoneratoare de
răspundere.
Astfel, art. 1349 din noul Cod civil se referă la
răspunderea delictuală, prevăzând că orice persoană are
îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile
sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane (alin. 1). Textul adaugă că cel care, având discernământ,
încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate,
fiind obligat să le repare integral. Este de menţionat că prevederile
menţionate nu disting, cât priveşte obligaţia de reparare, între
prejudiciile patrimoniale şi cele nepatrimoniale (morale).
Obligaţia de reparare a prejudiciilor fără caracter patrimonial este
consacrată prin alte prevederi exprese ale Codului (de pildă, art.
253 alin. 4).
204

Revenind la prevederile art. 1139 alin. 1 şi 2, vom observa
că acestea leagă angajarea răspunderii delictuale nu numai de
nerespectarea legii, ci şi de încălcarea „obiceiului locului”, ceea
ce poate duce la dificultăţi în stabilirea culpei autorului faptei şi
nu pare a răspunde cerinţelor unei societăţi cu adevărat moderne.
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că textul consacră expres
potenţialul cauzator de prejudicii al inacţiunii şi, de aici,
posibilitatea angajării răspunderii şi în această ipoteză.
Alte cazuri, în care răspunderea delictuală are în vedere nu
fapta proprie a celui chemat să răspundă, ci fapta altei persoane,
sau răspunderea pentru pagube cauzate de lucruri ori de animale
sunt enunţate în alin. 3 al art. 1349 din N.C.civ.
Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil nu se aplică în
cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu
defecte, aceasta stabilindu-se prin legi speciale (art.1349 alin. 4).
Cât priveşte răspunderea contractuală, art. 1350 alin. 1
N.C.civ. enunţă principiul potrivit căruia orice persoană trebuie
să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără
justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată
să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii (alin. 2).
Şi, în fine, punând capăt discuţiilor purtate îndelung în
doctrină cu privire la dreptul de opţiune între temeiul contractual
şi cel delictual ale răspunderii civile şi la cumulul celor două
forme ale răspunderii, art. 1350 alin. 3 din N.C.civ. stabileşte că,
dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate
înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a
opta în favoarea altor reguli, care i-ar fi mai favorabile.
13.2. Cauzele exoneratoare de răspundere
Potrivit art.1351 alin. 1 din N.C.civ., răspunderea este
înlăturată dacă prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz
205

fortuit. Prevederile textului sunt, însă, dispozitive, astfel încât
părţile pot conveni contrariul; este vorba, desigur, în acest caz,
despre răspunderea contractuală, deoarece în cazul răspunderii
delictuale părţile n-au cum să convină asupra agravării
răspunderii. În alţi termeni, în acest din urmă caz prevederile art.
1351 N.C.civ. au caracter imperativ.
Art. 1351 alin. 1 şi 2 cuprinde definiţii sintetice şi cu mare
aplicabilitate practică ale forţei majore şi cazului fortuit. Astfel,
forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut
invincibil şi inevitabil.
La rândul său, cazul fortuit este definit ca un eveniment ce
nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost
chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs (art. 1351
alin. 3).
O consecinţă logică a valorii exoneratoare a fiecăreia
dintre cele două cauze menţionate face obiectul alineatului final al
art. 1351, potrivit căruia dacă, potrivit legii, debitorul este
exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el
este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră; această
dispoziţie are, însă, în vedere numai răspunderea contractuală,
astfel cum rezultă chiar din text.
Fapta victimei (sau a creditorului) poate exclude, în
întregime ori numai parţial, răspunderea civilă a pârâtului; potrivit
art. 1352 N.C.civ., nu numai fapta victimei, ci şi fapta terţului
înlătură răspunderea, chiar dacă nu au trăsături similare forţei
majore, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau
convenţiei părţilor (răspunderea contractuală), cazul fortuit este
exonerator de răspundere.
Această din urmă condiţie nu este prevăzută de lege. În
prezent, spre a se apăra de răspundere, pârâtul poate invoca fapta
ilicită şi culpabilă a victimei. Pentru această situaţie, doctrina şi
jurisprudenţa disting după cum culpa sau răspunderea pârâtului nu
este prezumată sau când o asemenea prezumţie legală există.
206

În prima ipoteză, victima este obligată să dovedească
existenţa tuturor condiţiilor răspunderii, inclusiv a faptei ilicite şi
a culpei autorului. Răspunderea pârâtului va fi diminuată, în
situaţia respectivă, dacă şi în măsura în care el va proba că
prejudiciul a fost cauzat nu numai de fapta sa, ci şi de fapta ilicită
şi culpabilă a victimei. Prin urmare, despăgubirea datorată de
pârât va fi proporţională cu contribuţia sa la producerea pagubei;
suportarea reparaţiei urmează a fi împărţită între pârât şi victimă.
Victima are, însă, o situaţie mai favorabilă în ipoteza în care culpa
ori răspunderea pârâtului sau existenţa raportului de cauzalitate,
sunt prezumate. Pârâtul va trebui să se apere înlăturând prezumţia
respectivă şi dovedind că paguba în întregime ori numai o parte
din ea a fost provocată prin fapta victimei. În materie contractuală,
aceasta va însemna dovedirea, de către debitor, a faptului că
executarea obligaţiilor sale a fost cu neputinţă din cauza faptei
culpabile a creditorului. Sub imperiului noului Cod civil, fapta
victimei ori fapta unui terţ va avea efect exonerator numai cu
observarea condiţiei prevăzute de art. 1352.
Mai precizăm că, în prezent ca şi în viitor, dacă alături de
fapta pârâtului, fapta terţului a contribuit la cauzarea pagubei,
terţul va avea poziţie de coautor; drept urmare, cei doi vor
răspunde solidar faţă de victimă.
Revenind la forţa majoră şi la cazul fortuit, vom remarca
faptul că, după părerea noastră, definirea prin lege a acestor cauze
de exonerare nu este de natură să pună cu totul capăt
controverselor existente în doctrină.
În ambele cazuri, în reglementarea legală este vorba despre
evenimente imprevizibile şi invincibile: forţa majoră este absolut
invincibilă şi inevitabilă – ceea ce ar însemna nu numai că
evenimentul este invincibil, ci şi că nici măcar nu poate fi ocolit,
că este, aşadar, insurmontabil.
Cât priveşte forţa majoră, reglementarea dată de noul Cod
civil, dorindu-se a fi fermă şi categorică, devine tautologică,
deoarece adjectivul „invincibil” nu suportă grade de comparaţie şi
207

nici caracterizări ca aceea de „absolut”. În schimb, în definirea
cazului fortuit, deşi formulările se vor mai puţin categorice, este
vorba, de fapt, despre aceleaşi caractere ale evenimentului
exonerator – care, neputând fi prevăzut, este imprevizibil şi
neputând fi împiedicat, este invincibil. Mai mult decât atât,
credem – în sensul unei părţi a doctrinei – că, de fapt, ceea ce
contează decisiv în caracterizarea unui eveniment ca fiind forţă
majoră sau caz fortuit este caracterul său invincibil, insurmontabil
şi mai puţin faptul că nu a putut fi prevăzut. Textul adaugă, în
cazul forţei majore, că este vorba despre un eveniment extern, fără
a preciza ce anume se are în vedere în comparaţie cu cazul fortuit.
O reglementare expresă are în vedere cazul în care forţa
majoră ori cazul fortuit au contribuit la cauzarea unui prejudiciu,
alături de fapta săvârşită, cu intenţie ori din culpă, de către autor,
caz în care autorul va fi ţinut doar pentru partea de prejudiciu ce i
se datorează (art. 1371 N.C.civ.).
În general, potrivit prevederii aceluiaşi articol, culpa
comună atrage răspunderea civilă numai pentru partea de
prejudiciu cauzată de autor (restul urmând a fi suportat de
victimă). Consacrarea principiului răspunderii proporţionale cu
contribuţia efectivă la producerea prejudiciului va pune capăt, în
viitor, controverselor doctrinare privind suportarea prejudiciului în
ipoteza culpei comune.
Exercitarea normală a unui drept subiectiv exclude
caracterul ilicit al faptei şi, deci, înlătură răspunderea (neminem
laedit qui suo jure utitur), dar numai dacă fapta a fost săvârşită cu
intenţia de a vătăma pe altul (art. 1353 N.C.civ.).
Un progres în reglementarea cauzelor exoneratoare de
răspundere se referă la precizarea expresă a faptului că nu poate fi
obţinută, de către victimă, repararea pagubei provocată de
persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat ori de
lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit în mod gratuit,
dar numai dacă nu s-ar dovedi intenţia sau culpa gravă a celui
care, potrivit legii, ar fi chemat să răspundă (art. 1354 N.C.civ.).
208

Excluderea sau limitarea răspunderii contractuale pe calea
unui anunţ, adus sau nu la cunoştinţa publicului, poate produce
efecte doar dacă cel care îl invocă face dovada că victima
cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului;
răspunderea delictuală nu poate fi, la rândul ei, limitată sau
exclusă printr-un anunţ, dar un asemenea anunţ poate avea ca
efect, în sensul art. 1356 alin. 2, aplicarea regulilor legale privind
culpa comună.
Deşi noul Cod civil nu o spune expres, părţile pot conveni
ca răspunderea să existe şi în cazul în care paguba este cauzată de
forţa majoră sau de cazul fortuit; este ceea ce rezultă din art. 1351
alin. 1 din N.C.civ. Sunt, tot astfel, valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru pagube cauzate printr-o simplă imprudenţă sau
neglijenţă bunurilor victimei; dar nu se poate exclude sau limita
prin convenţie sau act unilateral răspunderea pentru prejudiciul
material cauzat altuia cu intenţie sau din culpă gravă.
Dispoziţii legale cu deosebire importante pentru domeniul
asistenţei medicale sunt cele cuprinse în art. 1355 alin. 3 şi 4
N.C.civ. Potrivit acestora, răspunderea pentru prejudiciile cauzate
integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori
diminuată decât în condiţiile legii; pe de altă parte, declaraţia de
acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu reprezintă,
prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine
despăgubiri.
Art. 1357 N.C.civ. cuprinde reglementarea unui principiu
consacrat în prezent de art. 998-999 C.civ. În redactarea actuală,
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă
pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” (art. 998);
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin
fapta sa, dar şi acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”
(art. 999).
Noua reglementare, mai sistematică şi mai clară,
exprimă aceleaşi principii. Potrivit art. 1357 N.C.civ., „Cel care
209

cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu
intenţie sau din culpă, este obligat să îl repare” (alin. 1); tot astfel,
„autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”
(alin. 2).
Întreaga reglementare a răspunderii civile delictuale are la
bază, în noua reglementare consacrată prin noul Cod civil, ideea
de culpă. Cazurile în care răspunderea poate fi angajată în lipsa
culpei, astfel cum ele se înfăţişează în cadrul noii reglementări,
vor fi semnalate mai târziu.
Ni se pare importantă, însă, soluţia aleasă de legiuitor
pentru ipoteza în care fapta prejudiciabilă a fost săvârşită fără
discernământ. Remarcăm, mai întâi, că noul Cod civil păstrează
principiile stabilirii discernământului, aşa cum s-au conturat ele
în lumina reglementării legale în doctrină şi jurisprudenţă. Astfel,
minorul sub 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie judecătorească
sunt prezumaţi relativ a nu avea discernământ, în timp ce minorul
ce a împlinit 14 ani poate fi exonerat de răspundere doar dacă
dovedeşte că nu a avut discernământ la săvârşirea faptei.
O stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii poate, de
asemenea, să exonereze de obligaţia de despăgubire pe autorul
faptei, dar numai dacă această stare nu îi este imputabilă.
Pornind de la unele hotărâri judecătoreşti şi de la o serie de
propuneri ale doctrinei, noul Cod consacră, sub imperiul
principiilor echităţii, obligaţia subsidiară de indemnizare a
victimei, ori de câte ori, autorul faptei fiind lipsit de
discernământ, nu poate fi angajată nici răspunderea persoanei
ce avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. Într-o
asemenea ipoteză, autorul faptei nu va fi scutit de plata unei
indemnizaţii către victimă; indemnizaţia va fi stabilită într-un
cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a
părţilor. Pare evident, în cadrul consacrării legislative a acestei
soluţii, că nu ne mai aflăm pe tărâmul răspunderii civile propriuzise,
lucru dovedit şi de faptul că legea nu mai vorbeşte despre
obligaţia autorului de a despăgubi victima, ci de a-i plăti o
210

indemnizaţie care, cel mai adesea, va fi mai mică decât prejudiciul
efectiv suferit; este, însă, neîndoielnic, după părerea noastră, că
indemnizaţia nu va putea depăşi cuantumul pagubei suferite de
victimă.
Noua reglementare obligă, pe de altă parte, la repararea
pagubei constând în lezarea unui interes legitim, serios şi care
creează, prin felul în care se manifestă, aparenţa unui drept
subiectiv. Literatura juridică şi jurisprudenţa au admis şi până în
prezent, repararea pagubei create prin vătămarea unui interes, cu
condiţia ca acesta să fi avut un caracter de stabilitate, o
permanenţă suficientă spre a justifica presupunerea că ar fi
continuat şi în viitor; pe de altă parte, se cere – condiţie însuşită de
textul menţionat al noului Cod civil (art. 1359) – ca interesul a
cărui reparare se pretinde să fi fost licit şi moral. Această ultimă
caracterizare nu este reprodusă de text, dar putem presupune că ea
a fost absorbită în cerinţa ca interesul să fi fost licit.
Legitima apărare (art. 1360) nu exclude, pentru cazul în
care autorul a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor
apărării legitime, obligaţia de a plăti agresorului o indemnizaţie
adecvată şi echitabilă; trebuie observat că, şi de data aceasta, legea
nu vorbeşte despre o despăgubire, aşadar nu are în vedere
repararea prejudiciului; caracterul adecvat şi echitabil al
indemnizaţiei urmează, desigur, să fie stabilit de instanţa de
judecată.
Pe de altă parte, starea de necesitate (art. 1361 N.C.civ.)
nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru acela
care a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra
pe sine ori bunurile proprii de la un prejudiciu ori pericol
iminent. Numai că în acest caz repararea prejudiciului cauzat
victimei nu urmează regulile răspunderii civile obişnuite, ci
regulile aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
În toate cazurile în care fapta păgubitoare a fost săvârşită
sub imperiul legitimei apărări sau al stării de necesitate, în
211

interesul unei terţe persoane, terţul va putea fi acţionat de victimă
în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză; este vorba, şi aici, despre
o noutate reprezentând consacrarea unei soluţii de jurisprudenţă
(art. 1362 N.C.civ.).
Potrivit art. 1363 N.C.civ., o persoană se poate exonera
de răspunderea pentru paguba cauzată prin divulgarea
secretului comercial dovedind că fapta a fost impusă de
împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică. În
schimb, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege,
ca şi ordinul superiorului nu exonerează de răspundere pe acela
care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale (art.
1364).
Vom semnala, în fine, textul art. 1370 N.C.civ., care,
pentru ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea
simultană sau succesivă a mai multor persoane şi nu se poate
stabili cine l-a cauzat, toate persoanele vor răspunde solidar faţă
de victimă (art.1370).
13.3. Răspunderea pentru fapta altuia
Răspunderea pentru fapta altuia este simplificată în noua
reglementare. Ea se referă, potrivit art. 1372-1374, la răspunderea
pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie şi la
răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. În primul caz, cel care,
în virtutea legii, a unui contract ori a unei hotărâri judecătoreşti
este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altora de aceste din
urmă persoane. Răspunderea revine, în principal, părinţilor
minorului ori tutorelui acestuia sau al interzisului (art. 104 şi urm.
N.C.civ.).
Cât priveşte răspunderea celor obligaţi să supravegheze pe
minor sau pe interzis, noul Cod civil precizează – într-o manieră
superfluă, după părerea noastră – că aceasta subzistă chiar şi în
cazul în care făptuitorul nu răspunde pentru fapta proprie, fiind
212

lipsit de discernământ. Cât priveşte limitele acestei răspunderi şi,
de fapt, temeiul ei, alin. final al art.1372 N.C.civ. prevede că
persoana obligată la supraveghere va fi exonerată de răspundere
numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.
Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil va determina,
neîndoielnic, schimbarea jurisprudenţei în materie, dar, după
părerea noastră, ea este pe deplin compatibilă cu ideea prezumţiei
de culpă a părinţilor (ori, în noile prevederi, a altor persoane
chemate să răspundă). Este o prezumţie ce poate fi înlăturată de
cei în cauză, prin dovada faptului că nu au putut împiedica fapta
prejudiciabilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât părinţii vor fi
exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că sunt îndeplinite
cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de
supraveghere a minorului (art. 1374 alin. 1).
Ar rezulta, aşadar, că, în cazul la care ne referim, nu este
vorba despre o răspundere obiectivă, ci despre o răspundere
bazată pe culpa prezumată a persoanelor responsabile.
Art. 1373 N.C.civ. reglementează răspunderea comitenţilor
pentru prepuşi. Textul prevede obligaţia comitentului de a repara
prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de
aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate. Potrivit textului, comitent este acela care, în virtutea
unui contract ori în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea
şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau
însărcinări în interesul său ori al altuia. Alin. 3 al articolului
menţionat nu stabileşte, de fapt, o cauză de exonerare a
comitentului, ci reia una din condiţiile esenţiale ale răspunderii,
anume aceea că fapta prepusului să fie săvârşită în legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate de comitent. Textul
precizează că nu va răspunde comitentul dacă dovedeşte că
victima cunoştea ori putea să cunoască, la data săvârşirii faptei, că
prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiilor încredinţate. Cu alte cuvinte, lipsa legăturii între
faptă şi atribuţiile încredinţate prepusului nu este suficientă spre a
213

exonera de răspundere pe comitent, ci este nevoie ca aceasta să fi
fost cunoscută sau să fi putut fi cunoscută de victimă la momentul
săvârşirii faptei. O asemenea condiţie, firească în cadrul
contractului de mandat, nu pare a avea o explicaţie în cadrul
răspunderii civile; aceasta cu toate că textul nu face decât să
consacre opinia exprimată deja în literatura de specialitate.
Este de observat că reglementarea privind răspunderea
comitentului pentru prepus nu prevede posibilitatea exonerării
comitentului în anumite condiţii, aşa cum s-a prevăzut în cazul
răspunderii pentru fapta minorului ori a celui pus sub interdicţie.
Putem conchide, în aceste condiţii, că legiuitorul a avut în vedere
stabilirea unei răspunderi obiective a comitentului, întemeiată, de
pildă, pe ideea de risc, oricum a unei răspunderi fără culpă.
În prezenţa unor caractere diferite ale celor două cazuri de
răspundere pentru fapta altuia, apare a fi deosebit de însemnată
precizarea din alin. 2 al art. 1374 N.C.civ., în sensul că nicio altă
persoană în afara comitentului nu răspunde pentru fapta
minorului care avea calitatea de prepus; în cazul în care, însă,
comitentul este părintele minorului care a comis fapta ilicită,
victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.
Este de subliniat că reglementarea dată, prin dispoziţiile
noului Cod civil, răspunderii pentru fapta altuia, nu se mai referă
la răspunderea institutorilor sau ucenicilor, după caz, ce se află
sub a lor supraveghere, actualmente prevăzută de art. 1000 alin. 4
C.civ. Dispoziţiile legale respective vor fi abrogate odată cu
intrarea în vigoare a noului Cod civil; ele erau, practic, căzute în
desuetudine.
13.4. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau
de lucruri
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat atât de animale, cât
şi de lucruri este, în redactarea expresă a noului Cod civil (art.
214

1375 şi art. 1376), independentă de orice culpă, aşadar o
răspundere obiectivă.
În ambele cazuri, răspunderea este condiţionată de
exercitarea pazei animalului sau, după caz, a lucrului.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animal revine
proprietarului acestuia sau celui care se serveşte de el, chiar dacă
animalul a scăpat de sub paza sa.
Tot astfel, pentru prejudiciile cauzate de lucruri
răspunderea revine proprietarului sau celui care, în temeiul legii
ori al unui contract, sau chiar numai în fapt exercită controlul şi
supravegherea asupra lucrului şi se serveşte de acesta în interes
propriu. Astfel definită noţiunea de pază, ea se aplică şi în cazul
prejudiciilor cauzate de animale (art. 1377 din N.C.civ.).
Prin reglementarea legală a răspunderii pentru lucruri va
înceta caracterul jurisprudenţial al răspunderii, pornite de la
formularea neutră a alin. 1 al art. 1000 din C.civ.; cele mai multe
dintre demersurile teoretice şi dintre soluţiile practicii
judecătoreşti vor fi, după părerea noastră, păstrate.
Noutăţile noii reglementări – ele însele consacrări
legislative ale unor soluţii existente în doctrină şi în jurisprudenţă
– se referă, de pildă, la aplicarea principiilor răspunderii pentru
lucruri în ipoteza coliziunii unor vehicule ori în cazuri similare,
în asemenea situaţii, potrivit art. 1376 alin. 2, sarcina reparării
tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă
întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore. Iată, aşadar,
în plin domeniu al răspunderii obiective, o reglementare în care
răspunderea celui în a cărui pază se află lucrul depinde de o
anume caracterizare a culpei celui care urmează să repare
pagubele.
Noul cod civil păstrează răspunderea pentru ruina
edificiului (art. 1378); aceasta revine proprietarului şi este
condiţionată de faptul că pagubele au fost cauzate de lipsa
întreţinerii ori de un viciu de construcţie.
Un text nou, care consacră o nouă formă de răspundere,
alternativă faţă de cea pentru lucruri, este acela al art. 1379 alin. 1
215

N.C.civ., potrivit căruia cel care ocupă un imobil, chiar fără
niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea
sau aruncarea din imobil a unui lucru. Dacă, în acest caz, sunt
îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru lucruri, victima are un
drept de opţiune spre a obţine repararea pagubei (alin. 2).
În ipoteza avută în vedere de art. 1379 nu este nevoie să se
dovedească faptul că lucrul ce a pricinuit paguba era în paza celui
chemat să răspundă şi nici existenţa culpei acestuia; această din
urmă opinie porneşte de la constatarea că cele două forme
răspundere sunt echivalente, de vreme ce legiuitorul îngăduie
victimei o opţiune între ele.
13.5. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale
Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale
reprezintă pentru victimă un drept ce se naşte din ziua în care
acesta este cauzat (art. 1381 alin. 1 N.C.civ.), chiar dacă dreptul
nu poate fi valorificat imediat. Principiul răspunderii solidare a
celor ţinuţi la reparaţie faţă de victimă a fost păstrat în noul Cod
civil (art. 1382). Cel care a plătit integral despăgubirea are un
drept de regres împotriva celorlalţi pentru ceea ce depăşeşte partea
din despăgubire ce corespunde propriei sale contribuţii la
producerea pagubei (art. 1384).
La rândul său, va beneficia de dreptul de regres şi cel care
răspunde pentru fapta altuia; acest drept nu va putea, totuşi, să fie
exercitat când cel care a cauzat prejudiciul nu este răspunzător
pentru acesta. Dacă cel răspunzător pentru fapta altuia este statul,
Ministerul Finanţelor se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale
judiciară, împotriva celui ce a cauzat paguba, dacă acesta
răspunde, potrivit legii, pentru producerea pagubei (art. 1384 alin.
1 şi 2 N.C.civ.).
Orice prejudiciu dă drept reparaţie (art. 1381 alin. 1
N.C.civ.).
Prejudiciul se acoperă integral, dacă legea nu prevede
altfel (art. 1385 N.C.civ.). Despăgubirea trebuie să acopere atât
216

pierderea suferită de victimă (damnum emergens), cât şi câştigul
pe care l-ar fi putut realiza în condiţii obişnuite (lucrum cessans).
În ce priveşte pierderea şansei de a obţine un avantaj, aceasta
prilejuieşte o reparaţie proporţională cu probabilitatea obţinerii
avantajului (art. 1385 alin. final).
Noul Cod civil prevede (art. 1385 alin. 2) că pot fi
acordate despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor, dacă
producerea lui este neîndoielnică.
Repararea prejudiciului se face (de regulă) în natură, prin
restabilirea situaţiei anterioare (art. 1386 alin. 1 N.C.civ.); dacă
acest lucru nu este posibil sau dacă victima nu este interesată întro
asemenea reparaţie, se va plăti o despăgubire stabilită prin
acordul părţilor sau, după caz, de instanţă. În stabilirea
cuantumului despăgubirii se va avea în vedere, dacă legea nu
prevede altfel, data producerii pagubei (art. 1386 alin. 2
N.C.civ.). În cazul prejudiciului viitor despăgubirea va putea fi
modificată ori chiar suprimată, în funcţie de mărimea ulterioară a
pagubei (art. 1386 alin. final).
Vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii produce, în
primul rând, un prejudiciu patrimonial reglementat prin art. 1387-
1389 N.C.civ., în timp ce, pentru aceleaşi vătămări poate fi
acordată, în condiţiile art. 1391 o despăgubire. Cât priveşte
repararea pagubei cu caracter patrimonial, despăgubirea pentru
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii va cuprinde
echivalentul câştigului din muncă de care victima a fost lipsită
sau nu îl mai poate dobândi, precum şi cheltuielile de îngrijire
medicală şi, dacă este cazul, orice alte prejudicii materiale, ca de
pildă cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale
victimei.
Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin moartea
unei persoane va fi acordată numai celor îndreptăţiţi la
întreţinere din partea celui decedat şi numai în mod excepţional şi
217

celui căruia victima îi presta în mod curent întreţinere fără să fi
fost legal obligată (art. 1390 N.C.civ.). Este îndreptăţit la
restituirea cheltuielilor făcute pentru îngrijirea sănătăţii victimei
sau, după caz, pentru înmormântarea acesteia, cel care a făcut
aceste cheltuieli (art. 1392 N.C.civ.).
Repararea prejudiciilor fără caracter patrimonial produse
prin vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale (art. 1391
N.C.civ.) va putea avea în vedere, în principiu, restrângerea
posibilităţilor de viaţă familială şi socială, suferită de victimă.
Mai pot fi acordate despăgubiri şi ascendenţilor, descendenţilor,
fraţilor, surorilor şi soţului supravieţuitor pentru durerea
încercată prin moartea victimei, prin aplicarea unei prezumţii
legale privind existenţa unor asemenea suferinţe. Art. 1391
îngăduie, totuşi, acordarea unor despăgubiri şi altor persoane care
ar dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.
Amintim că, prevederile art. 253-256 N.C.civ. rămânând
aplicabile, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au
fost lezate sau ameninţate poate cere despăgubiri ori, după caz, o
reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, care
i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei
prejudiciabile (art. 253 alin. 1). Textul precizează că, în aceste
cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.
În fine, precizăm că în cazul în care despăgubirea decurge
dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât
cea civilă, termenul respectiv se aplică şi dreptului la acţiune în
răspundere civilă.
218

14.1. Consideraţii generale
CAPITOLUL XIV
CONTRACTELE SPECIALE
Noul Cod civil defineşte contractul ca fiind acordul de
voinţă dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a
constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic (art.
1166). Prevăzând, în art. 1167 alin. 1, că toate contractele se
supun regulilor generale stabilite prin noul Cod civil, noua
reglementare înţelege să unifice totalitatea dispoziţiilor de drept
privat în această materie, renunţându-se la existenţa unor
prevederi diferite în cazul obligaţiilor civile şi în acela al
obligaţiilor comerciale. Reguli particulare privind anumite
contracte sunt prevăzute fie în noul Cod civil, fie în legi speciale
(art. 1167 alin. 2).
Potrivit doctrinei actuale, în cazul contractelor nenumite,
dacă părţile nu au prevăzut alte reguli, sunt aplicabile normele din
partea generală a dreptului obligaţional, dat fiind că reglementarea
prevăzută pentru contractul numit cel mai înrudit este o
reglementare specială, aplicabilă numai în cazurile anume
prevăzute de lege.
Noul Cod civil prevede, însă, cu titlu de reglementare
generală, că în cazul contractelor nereglementate prin lege se
aplică prevederile generale în materia contractului, iar dacă
acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la
contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168). Este
expres prevăzută obligaţia părţilor de a acţiona cu bună credinţă
atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul
executării sale (art. 1170); aceasta este o obligaţie ce nu poate fi
înlăturată sau limitată de părţi.
219

Este interesant că obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă
este reluată în noul Cod cu privire la negocierile prealabile
încheierii contractului, prevăzându-se că este contrară exigenţelor
bunei credinţe conduita părţii care iniţiază sau continuă
negocieri fără intenţia de a încheia contractul (art. 1183 alin. 3);
partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei
credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi (alin.
4). Într-o asemenea ipoteză, întrucât nu suntem pe tărâm
contractual, se vor aplica, în opinia noastră, regulile răspunderii
civile delictuale.
O reglementare modernă este aceea care obligă părţile să
păstreze, în negocierile precontractuale, confidenţialitatea,
indiferent dacă se încheie sau nu contractul (art. 1184); încălcarea
acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă.
În enumerarea principalelor categorii de contracte, noul
Cod civil include, într-o reglementare expresă, contractul de
adeziune, contractul-cadru şi contractul încheiat cu consumatorii
(art. 1175-1177).
Oferta este obiectul unor multiple prevederi din noul Cod
civil. O dispoziţie nouă consideră că este suficient ca părţile să se
pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului,
chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite
ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.
În lipsa altor posibilităţi, oricare dintre părţi va putea cere
instanţei să dispună completarea contractului, ţinând seama,
după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor (art.
1182 alin. 3).
Credem că intervenţia instanţelor ar putea avea loc numai
în ipoteza în care părţile au acceptat această soluţie în mod expres,
la încheierea contractului, altfel putându-se ajunge la violarea
libertăţii contractuale a acestora.
220

O serie de prevederi ale noului Cod civil urmăresc, în chip
manifest, asigurarea egalităţii părţilor, protecţia partenerilor
mai slabi economic, eliminarea unor clauze leonine din
cuprinsul contractului. Este, de pildă, cazul prevederilor din art.
1203 N.C.civ., asupra clauzelor neuzuale, care condiţionează
includerea valabilă în contract a anumitor clauze standard de
acceptarea expresă, în scris, a acestora, de către cealaltă parte.
Asemenea clauze sunt acelea care prevăd, în folosul celui care le
propune, limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral
contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor, sau care prevăd,
în detrimentul celeilalte părţi, decăderea din drepturi ori din
beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii,
restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea
tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau
prin care se derogă de la competenţa instanţelor judecătoreşti.
Cât priveşte valabilitatea consimţământului exprimat la
încheierea contractului, art. 1205 alin. 1 N.C.civ. prevede că este
anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul
încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care
o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale; este
neîndoielnic că dovada lipsei discernământului este în sarcina
celui care cere anularea contractului. Mai mult decât atât, potrivit
alineatului 2 al aceluiaşi articol, contractul încheiat de o
persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la
momentul facerii actului, cauzele punerii sub interdicţie existau şi
erau îndeobşte cunoscute. Şi de astădată proba revine celui care
cere anularea, dar ea este evident, mai complexă, incluzând şi
caracterul notoriu al lipsei discernământului.
Reglementarea viciilor de consimţământ aduce, în noul
Cod civil, inovaţii notabile. Astfel, art. 1208, care reglementează
eroarea nescuzabilă, prevede în alin. 2 că eroarea de drept nu
poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi
previzibile. Aceasta înseamnă că, principial, aşa cum a decis
221

jurisprudenţa şi până în prezent, invocarea erorii de drept ca viciu
de consimţământ este admisă în dreptul românesc, în pofida
principiului nemo censetur ignorare legem. Consacrând soluţia
jurisprudenţei, împărtăşită şi de o parte a doctrinei, noul Cod civil
stabileşte, totuşi, condiţii în care invocarea necunoaşterii legii nu
este îngăduită. Dar, chiar şi aşa este de lămurit ce ar însemna, în
redactarea art. 1208 alin. 2 din N.C.civ., dispoziţii legale,
„inaccesibile” şi „imprevizibile”. Este sigur că termenul
imprevizibil are aici un înţeles cu totul altul decât cel ce
caracterizează forţa majoră.
În aceeaşi materie, a viciilor de consimţământ, mai
semnalăm o soluţie originală, cuprinsă în art. 1217 N.C.civ., care,
în domeniul violenţei, prevede că temerea insuflată prin
ameninţarea cu exerciţiul unui drept constituie violenţă dacă a
fost făcută cu scopul de a obţine avantaje materiale; aici este
vorba despre a nu da efecte adagiului potrivit căruia „nemine
laedit qui suo iure utitur”. În realitate, soluţia la care s-a oprit
legiuitorul ar putea avea temei în invocarea abuzului de drept, de
vreme ce este vorba despre o ameninţare având scopul de a obţine
avantaje nejustificate.
Vom adăuga, în fine, că prin art. 1221, noul Cod civil
extinde leziunea peste limitele reglementării actuale, în al căror
cadru erau cuprinse numai acte prejudiciabile încheiate de minorul
cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Noua reglementare nu leagă
existenţa leziunii de lipsa deplinei capacităţi de exerciţiu, ea
fiind valabilă şi în cazul minorilor, dar şi al persoanelor având
deplină capacitate de exerciţiu. Sunt, însă, prevăzute alte condiţii
în prezenţa cărora există acest viciu de consimţământ (de pildă ca
leziunea să depăşească o jumătate din valoarea prestaţiei
promise sau executate de partea lezată), şi, în parte, alte efecte
pentru leziune; astfel, victima leziunii poate să ceară, la alegerea
sa, fie anularea contractului, fie reducerea obligaţiilor sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită. Nu pot, totuşi,
să fie atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia
precum şi alte contracte anume prevăzute de lege.
222

Cât priveşte forma contractului, vom menţiona doar
prevederea cuprinsă în art. 1245 N.C.civ., potrivit căreia
contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse
condiţiilor de formă prevăzute de legea specială.
Interpretarea contractului se face după regulile cunoscute.
Cu toate acestea, potrivit art. 1269 alin. 2 N.C.civ., stipulaţiile
înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva
celui care le-a propus; reamintim că, de regulă, dacă un contract
rămâne neclar după aplicarea regulilor de interpretare, el va fi
interpretat în favoarea celui care se obligă (art. 1269 alin. 1).
Actualul Cod civil nu cuprinde dispoziţii legate de ceea ce,
în doctrină, se constituie în teoria impreviziunii. În schimb, noul
Cod civil conţine dispoziţii legate de ipoteza în care, din cauza
schimbării împrejurărilor, după încheierea contractului,
executarea obligaţiilor devine, pentru una dintre părţi, excesiv
de oneroasă.
Reglementarea consecinţelor impreviziunii porneşte,
desigur, de la statornicirea principiului forţei obligatorii a
contractului (art. 1270), prin care se reia formularea din actualul
Cod civil, în sensul că un contract valabil încheiat are putere de
lege între părţile contractante. Principiul este întărit prin
precizarea că „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar
dacă executarea lor a devenit mai oneroasă” (art. 1271 alin. 1
N.C.civ.). Cu toate acestea, dacă executarea obligaţiilor unei părţi
a devenit excesiv de oneroasă (alin. 2), instanţa judecătorească
poate dispune fie adaptarea contractului pentru a distribui în mod
echitabil între părţi pierderile şi beneficiile decurgând din
schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului în condiţii
pe care le stabileşte. Pentru aplicarea acestor prevederi este, însă,
necesar ca schimbarea circumstanţelor să nu fi putut să fie avută
în vedere în mod rezonabil la încheierea contractului şi cu privire
la această schimbare partea lezată să trebuiască să suporte riscul
producerii.
223

Titlul IX al reglementării date prin noul Cod civil priveşte
diferite contracte speciale. Sunt avute în vedere o serie de
contracte reglementate pentru prima oară în noul Cod civil, ca,
de pildă, contractul de furnizare, contractul de report, contractul
de transport, contractul de agenţie, cel de intermediere,
contractul de cont curent, de asigurare, de rentă viageră, de
întreţinere, jocul şi pariul etc.
Reglementarea contractelor speciale este, însă, fragmentată
prin plasarea contractului de donaţie într-un cu totul alt capitol al
reglementării, modalitate în care este frântă şi reglementarea
materiei succesiunilor; despre această neîndemânare legislativă
am mai vorbit însă, astfel că nu stăruim.
14.2. Contractul de vânzare
Beneficiază de o reglementare amplă (art. 1650-1762),
care, însă, nu schimbă nimic fundamental în materie. Trebuie
semnalat de la început că din noua reglementare lipsesc
prohibirea vânzării între soţi – ceea ce, însă, nu a atras şi
renunţarea la revocarea donaţiilor între aceştia, pe timpul
căsătoriei – , precum şi retractul litigios (deşi actuala
reglementare a acestuia a fost declarată ca fiind constituţională).
Printre formele vânzării a fost reglementată vânzarea după
mostră sau model, cu precizarea că, în cazul acesteia,
strămutarea proprietăţii are loc la data predării bunului.
Se păstrează reglementarea, în noul Cod civil, a unor
forme „inedite” de vânzare, anume vânzarea pe încercate şi, mai
ales, vânzarea pe gustate (art. 1681-1682).
Una dintre problemele cele mai controversate în materia
contractelor speciale este, în prezent, aceea a vânzării bunului
altuia. Principial, întrucât nemo plus iuris ad alium tranfere potest
quam ipse habet, vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului
vândut. Fără a distinge dacă părţile ştiau sau nu, la încheierea
contractului, că bunul vândut nu aparţinea vânzătorului, noul Cod
224

civil consacră, într-o reglementare sincretică, validitatea
contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul altuia
(art. 1683 şi urm.), prevăzând că, dacă vânzătorul nu asigură
transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din
urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului şi,
dacă este cazul, daune-interese (art. 1683 alin. 4).
O reglementare cuprinzătoare (art. 1730-1740) este
consacrată de noul Cod civil dreptului de preempţiune. Este
prima reglementare amplă dată în această materie după
abrogarea textelor Legii fondului funciar (nr.18/1991), care
reglementa dreptul de preempţiune la vânzarea terenurilor agricole
situate în afara perimetrului localităţilor. Sancţiunea nerespectării
de către vânzător a dreptului de preempţiune nu se limitează, în
reglementarea dată de noul Cod civil, la posibilitatea anulării
contractului încheiat cu terţul; art. 1733 consacră o soluţie
ingenioasă, prevăzând că „prin exercitarea preempţiunii,
contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor şi
vânzător în condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul,
iar acest din urmă contract se desfiinţează retroactiv”. Sunt, tot
astfel, stabilite regulile aplicabile în cazul concursului de
preemptori (art. 1734), exercitarea dreptului în cadrul executării
silite şi stingerea dreptului convenţional de preempţiune (art. 1738
şi art. 1740). Art. 1737 alin. 1 N.C.civ. stabileşte că dacă dreptul
convenţional la preempţiune poartă asupra unui imobil, el se
notează în cartea funciară.
Este reluată obligativitatea respectării dreptului de
preempţiune la vânzarea unor terenuri (prevăzută anterior în
Legea nr.18/1991), numai că, de această dată, ea se aplică
terenurilor forestiere şi are ca beneficiar pe coproprietari sau pe
vecini (art. 1746).
În ce priveşte vânzarea unei moşteniri, aceasta nu se
poate face, sub sancţiunea nulităţii absolute, decât în formă
autentică (art. 1747 alin. 2). Potrivit art. 1750 şi art. 1751,
225

vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii vândute
dar, dacă nu s-a stabilit altfel, cumpărătorul va rambursa
vânzătorului sumele plătite de acesta pentru datoriile şi sarcinile
succesiunii, inclusiv sumele pe care moştenirea i le datorează.
În cazul contractului de schimb, art. 1764 N.C.civ.
trimite, în mod corespunzător, la regulile privind vânzarea; art.
1765 prevede, de asemenea, că în lipsă de stipulaţie contrară,
cheltuielile pentru încheierea contractului vor fi suportate în
mod egal de părţi.
14.3. Contractul de furnizare
Contractul de furnizare este, în noua reglementare, acela
prin care o parte – furnizorul – se obligă să transmită
proprietatea asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le
predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii
contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite
servicii, la termene ulterioare sau în mod continuu, iar cealaltă
parte – beneficiarul – se obligă să preia bunurile sau să
primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor.
Dispoziţiile privind contractul de furnizare se întregesc, în mod
corespunzător, cu cele privind contractul de vânzare.
14.4. Contractul de report
Contractul de report este acela prin care reportatorul
cumpără cu plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare
circulând în comerţ şi se obligă, totodată, să revândă
reportatului titluri sau valori imobiliare de aceeaşi specie la o
anumită scadenţă, în schimbul unei sume determinate.
Contractul de report se perfectează prin predarea titlurilor sau
valorilor mobiliare, iar în cazul când acestea sunt nominative, prin
îndeplinirea formalităţilor necesare pentru transmiterea lor.
226

14.5. Contractul de locaţiune
Contractul de locaţiune este definit ca fiind contractul prin
care o parte – locatorul – se obligă să asigure celeilalte părţi –
locatarul – folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în
schimbul unui preţ numit chirie. Locaţiunea se prezintă fie sub
forma închirierii, având ca obiect bunuri imobile sau bunuri
mobile, fie, atunci când se referă la bunuri agricole, sub forma
arendării. În principiu, orice bun, mobil sau imobil, poate fi obiect
al locaţiunii.
Contractul se consideră încheiat odată ce părţile convin
asupra bunului şi a preţului (art. 1781); chiria poate consta nu
numai într-o sumă de bani, ci şi în orice alte bunuri ori prestaţii
(art. 1780). Noul Cod civil stabileşte, în art. 1783, durata maximă
a locaţiunii, anume 30 de ani; dacă părţile au stipulat un termen
mai lung, acesta se reduce de drept la 30 de ani.
Observăm că, deşi reglementarea cuprinde reguli
particulare cu privire la închirierea locuinţelor şi cu privire la
arendă, nu se prevăd alte termene minime sau maxime privind
încheierea contractului. În schimb, potrivit art. 1784 alin. 3
N.C.civ., dacă legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de
persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de
administrare nu vor depăşi 5 ani, ceea ce are înţelesul că, la fel ca
şi în prezent, contractele de locaţiune pe o perioadă mai mare
reprezintă acte de dispoziţie. Sunt prevăzute moduri de
determinare a duratei locaţiunii, în cazul în care părţile nu au
arătat aceasta şi nici nu au dorit să contracteze pe durată
nedeterminată (art. 1785).
Spre deosebire de garanţia împotriva evicţiunii,
reglementată în cazul contractului de vânzare, locatorul este ţinut
să îl garanteze pe locatar şi împotriva tulburărilor de fapt venind
din partea unui terţ (art. 1793).
Remarcăm că, potrivit art. 1798 N.C.civ., contractele de
locaţiune încheiate în formă autentică, la fel cu cele încheiate prin
227

înscris sub semnătură privată şi înregistrate la organele fiscale,
reprezintă, în condiţiile legii, titluri executorii pentru plata chiriei.
În ipoteza în care locatorul înstrăinează bunul dat în
locaţiune, dreptul locatarului va fi opozabil dobânditorului: a) în
cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea era
notată în această carte; b) în cazul altor imobile, dacă data certă a
locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul
mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a
îndeplinit acele formalităţi; d) în cazul celorlalte mobile, dacă, la
data înstrăinării, bunul se afla în folosinţa locatarului (art. 1811).
Reguli speciale sunt stabilite în cazul închirierii de
locuinţe. Acestea se referă la denunţarea închirierii în ipoteza în
care contractul era încheiat cu sau fără determinarea duratei
(art. 1824 şi art. 1825). Legea consacră un drept de preferinţă al
chiriaşului la încheierea unui nou contract de închiriere, cu
condiţia să-şi fi executat obligaţiile născute în baza închirierii
anterioare (art. 1828).
În toate cazurile, dacă prin lege nu se prevede altfel,
evacuarea chiriaşului din locuinţă nu se poate face decât în
baza unei hotărâri judecătoreşti (art. 1831).
În fine, o serie de reguli importante sunt stabilite pentru
contractul de arendare. Astfel, se prevede că pot fi arendate
terenurile agricole (cu sau fără construcţii), inclusiv cele
neproductive (care pot fi amenajate şi folosite în producţia
agricolă), precum şi animalele, construcţiile de orice fel, maşinile,
utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole (art.
1836). Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de arendare
se încheie în formă scrisă; el se depune într-un exemplar, spre a fi
înregistrat într-un registru special, la secretarul consiliului local
(art. 1838).
O dispoziţie imperativă obligă pe arendaş, chiar în lipsă
de stipulaţie expresă, să asigure bunurile agricole pentru riscul
pierderii recoltei ori al pieirii animalelor din cauza unor
228

calamităţi naturale (art. 1839). Nu se prevede, însă, nicio
sancţiune pentru neexecutarea acestei obligaţii şi, de altfel, lipsa
asigurării sau încheierea acesteia nu par să mai aibă vreo
importanţă în cadrul prevederilor art. 1841, care se referă la
reducerea arendei stabilite în bani în cazul pieirii recoltei. Oricum,
precizăm că, în cazul în care arendarea se face pe mai mulţi ani,
reducerea nu se stabileşte decât la finele arendării, când are loc
o compensare a recoltelor tuturor anilor de arendare.
Foarte importantă este, în opinia noastră, dispoziţia art.
1839 N.C.civ., care îngăduie arendaşului să schimbe categoria
de folosinţă a terenului arendat numai cu acordul scris, dat în
prealabil, de către proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor de
drept funciar corespunzătoare. Această condiţie trebuie avută în
vedere, după părerea noastră, chiar şi în ipoteza în care s-ar
schimba categoria de folosinţă într-una superioară. Asemenea
condiţie nu trebuie, desigur, să fie îndeplinită în cazul în care
arendaşul amenajează terenuri neproductive arendate, în scopul
folosirii lor pentru producţia agricolă.
Precizăm, în fine, că, potrivit art. 1849 N.C.civ., arendaşul
are drept de preempţiune cu privire la bunurile agricole arendate,
aşadar şi referitor la terenul ce face obiectul arendării.
14.6. Contractul de antrepriză
Prin acest contract antreprenorul se obligă să execute, pe
riscul său, o anumită lucrare, materială sau intelectuală, ori să
presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui
preţ (art. 1851 alin. 1). Preţul poate consta, în concepţia noului
Cod civil, într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii.
Contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză, atunci
când, potrivit intenţiei părţilor, executarea nu constituie scopul
principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea
bunurilor furnizate; este ceea ce prevede art. 1855 N.C.civ., care
nu oferă, totuşi, o delimitare clară între cele două contracte. Se
229

mai poate adăuga, în acest sens, faptul că la contractul de vânzare
preţul se exprimă întotdeauna în bani.
Faptul că antreprenorul procedează la îndeplinirea
obligaţiilor ce-i revin pe riscul său îi conferă, juridic vorbind,
independenţa ce nu îi permite să fie caracterizat ca prepus al
beneficiarului. Cu toate acestea, beneficiarul are dreptul ca, pe
propria sa cheltuială, să controleze lucrarea pe parcursul executării
ei, fără, însă, a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor,
precum şi să îi comunice acestuia observaţiile sale (art. 1861
N.C.civ.). Dintre dispoziţiile legale noi în această materie vom
menţiona, tot astfel, faptul că, pentru garantarea preţului datorat,
antreprenorul beneficiază, potrivit art. 1869, de o ipotecă legală
asupra lucrării, constituită şi consemnată în condiţiile legii.
În mod distinct sunt reglementate (art. 1874-1880)
raporturile ce se nasc din contractul de antrepriză pentru lucrări
de construcţii. Lucrările la care se obligă antreprenorul sunt dintre
acelea care, potrivit legii, necesită obţinerea autorizaţiei de
construire. Beneficiarul este obligat să permită antreprenorului, în
măsura necesară, folosirea căilor de acces, a instalaţiilor proprii de
alimentare cu apă şi a altor asemenea utilităţi.
La finalizarea unei părţi de lucrare ce urmează a fi
acoperită prin executarea ulterioară a altor lucrări ori prin
montarea unor elemente de construcţii, antreprenorul şi
beneficiarul au obligaţia să constate împreună existenţa părţii
finalizate şi conformitatea acesteia cu dispoziţiile legale şi cu
clauzele contractului.
Riscul contractului de antrepriză trece asupra
beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrării
(art. 1878 alin. 2 N.C.civ.). Termenele de garanţie contra viciilor
lucrării sunt prevăzute de legea specială (art. 1879).
230

14.7. Contractul de societate
Este contractul prin care două sau mai multe persoane se
obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi
şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în
cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta (art.
1881 alin. 1 N.C.civ.). Fiecare asociat contribuie la suportarea
pierderilor proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului,
dacă prin contract nu s-a stabilit altfel (art. 1881 alin. 2).
Societatea se constituie cu sau fără personalitate juridică (alin. 3).
Contractul de societate se încheie în formă scrisă; această formă
este necesară doar pentru dovada contractului. Când este, însă,
vorba despre crearea unei societăţi cu personalitate juridică,
contractul se încheie în formă scrisă şi trebuie să prevadă
asociaţii, aporturile, forma juridică, denumirea, obiectul şi sediul
societăţii, toate acestea sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1884
alin. 2).
Dacă prin contractul de societate nu se prevede altfel,
durata societăţii este nedeterminată. Înainte de expirarea duratei
societăţii, asociaţii o pot prelungi; reglementarea dată prin noul
Cod civil nu mai precizează nimic în legătură cu limitarea duratei
societăţii la durata vieţii asociaţilor.
Cât priveşte regimul aporturilor în societate, art. 1883
N.C.civ. prevede că, în cazul societăţilor cu personalitate juridică,
aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi
fără personalitate juridică, ele devin coproprietatea asociaţilor,
afară de cazul în care aceştia au convenit în mod expres că ele trec
în folosinţa lor comună. Dacă aportul constă în bunuri imobile
sau în alte drepturi reale imobiliare, legea dispune încheierea
contractului în formă autentică.
231

Potrivit art. 1888 N.C.civ., după forma lor, societăţile pot fi:
a) simple;
b) în participaţie;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acţiuni;
g) în comandită pe acţiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate reglementat de lege.
În legătură cu prevederea de la litera i), astfel cum
precizează art. 1887 alin. 2 din N.C.civ., “legea poate reglementa
diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau
obiectului de activitate”.
Observăm că reglementarea (dată prin Capitolul II din
Titlul VIII al Codului civil actual) privind diverse feluri de
societăţi, în care sunt înfăţişate societăţile universale şi cele
particulare, nu a fost preluată în noul Cod civil. Nu au fost
preluate nici dispoziţiile (art. 1512 alin. 1 şi 2) privind
posibilitatea asociaţilor de a apela la arbitrarea disputelor privind
contribuţia la câştiguri şi la pierderi, fie că era vorba despre un alt
asociat care arbitra neînţelegerea sau de un terţ. Societăţile de fapt
sunt asimilate societăţilor simple (art. 1893).
În reglementarea elementelor contractului de societate,
noul Cod civil stabileşte modul de formare a capitalului social;
capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de
interes, care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile
fiecăruia, dacă prin lege ori prin contractul de societate nu se
prevede altfel (art. 1894 alin. 2). Drepturile conferite de părţile de
interes sunt suspendate până la vărsarea aporturilor la capitalul
social (art. 1895 alin. 2).
Părţile de interes sunt indivizibile; cele plătite ori vărsate
în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor (art. 1900).
232

Două schimbări de concepţie trebuie observate cu privire
la participarea la profit şi la pierderi. Mai întâi, participarea
asociaţilor nu mai este legată nemijlocit de suma de bani
reprezentând contribuţia. În al doilea rând, s-a renunţat la
proporţionalitatea între pierderea la capitalul social şi
contribuţia la pierderi; asociaţii sunt, aşadar, liberi să stabilească
alte proporţii.
Reglementarea privind distribuţia plăţii datoriilor
debitorului comun (art. 1906) consacră egalitatea între societate
şi creditorul personal, renunţând la protejarea predilectă a
intereselor societăţii. Nu se mai acordă preferinţă societăţii
creditoare (ca în reglementarea precedentă), chiar când în chitanţă
se prevedea expres că plata s-a făcut pentru asociatul creditor;
prezumţia era că plata s-a făcut şi pentru societatea creditoare,
astfel încât cota trebuia calculată proporţional pentru ambele
credite.
Asociaţii au dreptul să participe la luarea hotărârilor
colective ale adunării asociaţilor, chiar şi atunci când sunt lipsiţi
de dreptul de administrare (art. 1910 alin. 2). Asociatul
nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta, în
termen de 15 zile, la instanţa judecătorească.
Cât priveşte administrarea societăţii (art. 1913 şi urm.),
noul Cod civil cuprinde norme preluate în general din Legea nr.
31/1990. Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane
fizice ori persoane juridice, române sau străine; dacă prin contract
nu se prevede altfel, societatea este administrată de asociaţi, care
au mandat reciproc de a administra unul pentru altul în interesul
societăţii. Administratorii răspund personal faţă de societate
pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului
primit sau prin culpă în administrarea societăţii.
Pierderea calităţii de asociat poate avea loc prin cesiunea
părţilor în societate (benevolă ori silită), moarte, faliment,
punerea sub interdicţie judecătorească, retragere şi excludere.
233

Cât priveşte retragerea, noul Cod civil distinge între
societăţile cu durată nedeterminată unde, în principiu,
retragerea se poate face după notificarea societăţii, cu un
preaviz rezonabil – şi societăţile cu durată determinată, unde
retragerea poate avea loc pentru motive temeinice, cu acordul
celorlalţi asociaţi (art. 1926-1927).
Excluderea din societate poate fi hotărâtă, pentru motive
temeinice, de instanţa judecătorească, la cererea unui asociat
(art. 1928).
Art. 1930 din noul Cod civil stabileşte cauzele generale de
încetare a contractului de societate şi, implicit, de dizolvare a
societăţii. Faţă de reglementările anterioare au fost adăugate
următoarele cauze: consimţământul asociaţilor; împlinirea
duratei societăţii (cu excepţia art. 1931); nulitatea societăţii.
Acestora li se pot adăuga şi alte cauze, stipulate în contractul de
societate. Celor stabilite prin aplicarea art. 1930 li se adaugă şi
următoarele cauze enumerate de art. 1938, cu condiţia ca în
contractul de societate să nu se fi prevăzut altfel: moartea sau
punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate,
încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele
juridice, falimentul unui asociat.
Cât priveşte lichidarea societăţii, aceasta urmează, în
general, reglementarea din Legea societăţilor comerciale. Potrivit
art. 1941 N.C.civ., lichidarea se face, dacă nu s-a prevăzut altfel
în contractul de societate ori, ulterior, prin convenţie, de toţi
asociaţii sau de un lichidator numit de ei cu unanimitate; dacă
aceştia nu se înţeleg, lichidatorul va fi numit de instanţa
judecătorească, la cererea oricărui asociat.
După plata datoriilor sociale, activul rămas este destinat
rambursării aporturilor subscrise şi vărsate de asociaţi, iar
eventualul excedent constituie profit net, care va fi repartizat
între asociaţi proporţional cu partea fiecăruia la beneficii, dacă nu
s-a prevăzut altfel prin actul constitutiv sau prin hotărâre a
asociaţilor (art. 1946 alin. 1). În cazul în care activul net este
234

neîndestulător pentru înapoierea în întregime a aporturilor şi
pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportă de asociaţi
potrivit cu contribuţia acestora, stabilită prin contract.
Asocierea în participaţiune era reglementată prin art. 251
şi art. 256 din Codul comercial. În această reglementare,
iniţiatorul era obligatoriu un comerciant, persoană fizică sau
persoană juridică. Noul Cod civil nu precizează nimic în această
privinţă. Art. 1953 din N.C.civ. cuprinde dispoziţii noi, referitoare
la raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi. Potrivit art. 1949,
contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o
persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la
beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care
le întreprinde.
14.8. Contractul de transport
Contractul de transport beneficia de reglementări speciale,
iar nu de prevederi nemijlocite ale noului Cod civil. Prin acest
contract o parte – transportatorul – se obligă, cu titlu principal,
să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în
schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau
destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite
(art. 1955).
Contractul de transport se dovedeşte prin documente de
transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de
parcurs, conosament, tichet, legitimaţie de călătorie sau altele
asemenea, de la caz la caz.
Dispoziţiile noului Codul civil privind contractul de
transport se aplică tuturor modurilor de transport, în măsura în
care nu se dispune altfel prin legi speciale ori – ceea ce se
întâmplă foarte rar, sunt aplicabile uzanţe sau practici stabilite
între părţi. Nu sunt aplicabile dispoziţiile codului în cazul
transportului cu titlu gratuit; în acest caz transportatorul este
ţinut doar de o obligaţie de prudenţă şi de diligenţă.
235

Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil se referă distinct
la contractul de transport de bunuri şi la contractul de transport de
persoane şi bagaje.
14.9. Contractul de mandat
Potrivit concepţiei clasice, mandatul este contractul prin
care o parte – mandatarul – se obligă să încheie unul sau mai
multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.
Reglementarea contractului, prin textele noului Cod civil, nu
cuprinde elemente noi sub aspectele generale ale încheierii şi
executării contractului şi nici cât priveşte răspunderea părţilor.
Codul reglementează, însă, distinct, două varietăţi ale
mandatului, anume contractul de comision şi contractul de
consignaţie.
Contractul de comision este mandatul ce are ca obiect
achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe
seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează
cu titlu profesional în schimbul unei remuneraţii numite comision
(art. 2043). Contractul se încheie în scris. Terţul contractant este
ţinut direct faţă de comisionar pentru obligaţiile sale.
Comisionarul este obligat să respecte întocmai
instrucţiunile exprese primite de la comitent (art. 2048).
Comisionarul nu răspunde faţă de comitent în cazul în care terţul
nu-şi execută obligaţiile decurgând din act. Pentru creanţele sale
asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra
bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa; comisionarul va avea
preferinţă faţă de vânzătorul neplătit (art. 2053).
Contractul de consignaţie este o varietate a contractului
de comision, care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe
care consignantul le-a predat în acest scop consignatarului (art.
2054). Preţul de vânzare a bunului este cel stabilit de părţile
contractului de consignaţie sau, în lipsă, preţul curent al
236

mărfurilor de pe piaţa relevantă, de la momentul vânzării. Dacă
consignantul modifică preţul, consignatarul va fi ţinut de aceasta
din momentul în care i-a fost adusă la cunoştinţă în scris.
Contractul de consignaţie este prezumat a fi oneros, iar
remuneraţia la care are dreptul consignatarul se stabileşte prin
contract sau, în lipsă, ca diferenţă între preţul de vânzare stabilit
de consignant şi preţul efectiv al vânzării (art. 2058).
O varietate a contractului de comision este contractul de
expediţie; prin acesta, expeditorul se obligă să încheie, în nume
propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să
îndeplinească obligaţiile accesorii (art. 2064). Expeditorul care ia
asupra sa obligaţia executării transportului, cu mijloace proprii sau
ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile
transportatorului.
14.10. Contractul de agenţie
Prin acest contract comitentul îl împuterniceşte în chip
statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să
încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în una
sau mai multe regiuni determinate (art. 2072).
Agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fără
consimţământul comitentului, în regiunea determinată prin
contractul de agenţie, contracte privind bunuri şi servicii similare
celor ce fac obiectul contractului de agenţie. În lipsă de stipulaţie
contrară, agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi, iar
comitentul poate să contracteze cu mai mulţi agenţi, în aceeaşi
regiune şi pentru acelaşi tip de contracte. Numai dacă se
stipulează expres în acest sens, agentul poate reprezenta mai mulţi
comitenţi concurenţi în aceeaşi regiune.
Trebuie precizat că acest contract nu se regăseşte
actualmente nici în Codul civil şi nici în Codul comercial,
reglementarea sa fiind, în principal, în Legea nr. 509/2002 privind
agenţii comerciali permanenţi.
237

Dar, în timp ce Legea nr. 509/2002 prevede că ea se
completează numai cu dispoziţiile contractului de mandat
comercial, noul Cod civil (art. 2095 alin. 1) prevede că dispoziţiile
Codului se completează cu prevederile referitoare la comision, în
măsura în care acestea din urmă sunt compatibile.
Agentul este îndreptăţit la comision pentru contractele
încheiate pe durata contractului de agenţie, în condiţiile prevăzute
de art. 2083 N.C.civ.
14.11. Contractul de intermediere
Intermedierea este contractul prin care intermediarul se
obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea
încheierii unui contract.
Intermediarul nu este prepusul părţilor intermediate; el este
independent faţă de acestea în executarea obligaţiilor sale. El are
dreptul la o remuneraţie din partea clientului numai în cazul în
care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii
sale (art. 2096 şi urm.). Amintim că mijlocirea ca operaţiune
poartă denumiri precum sămsărie, misiţie, brokeraj; în contractul
internaţional se utilizează noţiunea de curtaj.
14.12. Contractul de depozit
Contractul de depozit este acela prin care depozitarul
primeşte de la deponent un bun mobil cu obligaţia de a-l păstra
pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură (art. 2103
alin. 1). Depozitul este cu titlu gratuit dacă din convenţia părţilor,
din uzanţe ori din alte împrejurări (precum profesia depozitarului)
nu rezultă obligaţia de a plăti o indemnizaţie.
Elementele esenţiale ale contractului de depozit sunt cele
reglementate de actualul Cod civil, îndeosebi în ce priveşte
obligaţiile celor două părţi. Potrivit art. 2107 N.C.civ., dacă nu s-a
convenit altfel, depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a
238

depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor bunuri (art.
2107 alin. 1).
Ca varietăţi ale contractului, noul Cod civil reglementează
depozitul necesar (art. 2124-2126) şi depozitul hotelier.
Depozitul necesar poate fi dovedit, oricare ar fi valoarea
lui, prin orice mijloc de probă (art. 2124 alin. 2). Depozitarul nu
poate refuza primirea bunului decât dacă are un motiv serios
pentru aceasta.
Cât priveşte depozitul hotelier, art. 2127 N.C.civ. prevede
că hotelierul este răspunzător potrivit regulilor privind
răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul adus prin furtul,
distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel.
Este importantă prevederea potrivit căreia hotelierul răspunde şi
pentru vehiculele clienţilor lăsate în garajul sau parcarea
hotelului. Sunt asimilate hotelurilor localurile destinate
spectacolelor publice, sanatoriile, spitalele, restaurantele,
pensiunile, vagoanele de dormit etc.
Noul Cod civil se mărgineşte să definească sechestrul
judiciar, trimiţând la prevederile Codului de procedură civilă. În
schimb, sechestrul convenţional este reglementat în elementele
sale principale, prevăzându-se obligaţiile, drepturile şi puterile
administratorului-sechestru, conservarea şi înstrăinarea obiectului
sechestrului, liberarea administratorului-sechestru, remuneraţia,
cheltuielile şi despăgubirile datorate administratorului-sechestru.
14.13. Contractul de împrumut
Reglementarea (art. 2144-2170) este diferenţiată pe cele
două feluri de împrumut: împrumutul de folosinţă (comodat) şi
împrumutul de consumaţie.
A. Orice persoană poate fi comodant, dacă nu i s-a interzis
prin lege sau prin contract. Comodatarul trebuie să păzească şi să
conserve bunul cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar; el
239

ăspunde pentru pieirea bunului împrumutat când aceasta este
cauzată de forţa majoră de care comodatarul l-ar fi putut feri
întrebuinţând un bun propriu sau când, neputând salva decât unul
dintre cele două bunuri, l-a preferat pe al său. În niciun caz –
prevede art. 2153 – comodatarul nu poate invoca dreptul de
retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului.
În anumite condiţii, prevăzute de art. 2157 din noul Cod
civil, contractul de comodat constituie titlu executoriu.
B. Împrumutul de consumaţie poartă în mod obişnuit
asupra unei sume de bani (caz în care este prezumat a fi cu titlu
oneros) sau a altor bunuri fungibile şi consumptibile prin natura
lor (caz în care, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se
prezumă a fi cu titlu gratuit). Termenul de restituire se presupune
a fi stipulat în favoarea ambelor părţi, iar dacă împrumutul este
gratuit, numai în favoarea împrumutatului.
Dacă nu a fost stabilit un termen de restituire, acesta va fi
stabilit de instanţă (art. 2162).
Potrivit art. 2167 N.C.civ., dispoziţiile referitoare la
împrumutul cu dobândă se aplică, în mod corespunzător în toate
cazurile în care, în temeiul unui contract se naşte şi o obligaţie de
plată, cu termen, a unei sume de bani sau a altor bunuri de gen.
Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestaţii sub
orice titlu sau denumire, la care împrumutatul se obligă ca
echivalent al folosirii capitalului (art. 2168).
Plata anticipată a dobânzii nu se poate efectua decât pe cel
mult 6 luni.
14.14. Contractul de cont curent
Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil este radical
modificată faţă de configurarea acestui contract din Codul
comercial. Acest din urmă Cod nu cuprindea, de altfel, definiţia
contractului.
240

Potrivit art. 2171 N.C.civ., contractul de cont curent este
acela prin care părţile, denumite curentişti, se obligă să înscrie
într-un cont creanţele decurgând din remiteri reciproce,
considerându-le neexigibile şi indisponibile până la încheierea
contului. Soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o
creanţă exigibilă. Dacă plata acestuia nu este cerută, soldul
constituie prima remitere dintr-un nou cont şi contractul este
reînnoit pe durată nedeterminată.
Creanţele ce nu pot face obiectul compensaţiei nu pot face
nici obiectul unui cont curent (art. 2172).
Din reglementarea cuprinsă în Codul comercial s-a
eliminat prevederea finală a art. 372, potrivit căreia încheierea
contului curent şi lichidarea diferenţei vor avea loc la scadenţa
termenelor stabilite prin convenţii şi, în lipsă, la data de 31
decembrie a fiecărui an.
Prin art. 2180 se instituie prezumţia de aprobare a
extrasului sau raportului de cont trimis de un curentist celuilalt,
dacă nu este contestat de acesta din urmă în termenul prevăzut în
contract sau stabilit în mod rezonabil după uzanţele locului sau
practicile dintre părţi.
14.15. Contractul de cont bancar şi alte contracte bancare
În ipoteza existenţei unui contract de cont bancar, dacă
depozitul bancar, creditul sau orice altă operaţiune se realizează
prin contul curent, titularul contului poate să dispună în orice
moment de soldul creditor al contului, eventual cu respectarea
termenului de preaviz stabilit (art. 2184).
Instituţia de credit este ţinută, potrivit regulilor de la
mandat, pentru executarea împuternicirilor primite de la client
(art. 2189).
Dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat
la închiderea contului curent se prescrie în 5 ani de la data
închiderii contului curent.
241

Sunt, tot astfel, reglementate: depozitul bancar (art. 2191),
cu forma depozitului de fonduri şi a depozitului de titluri;
facilitatea de credit şi închirierea casetelor de valori (art. 2193-art.
2198).
14.16. Contractul de asigurare
Prin acest contract, contractantul asigurării sau
asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar
acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului
asigurat, să plătească o indemnizaţie asiguratului,
beneficiarului asigurării ori, după caz, terţului păgubit (art.
2199 N.C.civ.). Reglementarea din noul Cod civil a contractului
de asigurare este aproape integral preluată din Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România. Poliţa de asigurare
poate fi, după caz, nominativă, la ordin sau la purtător.
În sensul art. 2203, persoana care contractează asigurarea
este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de
asigurător, precum şi să declare, la data încheierii contractului,
orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de
asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului. Contractul de
asigurare este nul în caz de declaraţie inexactă sau reticenţă cu
rea-credinţă din partea celui asigurat, ori de contractantul
asigurării, cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute
de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu-şi dea
consimţământul ori să nu-l dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă
declaraţia sau reticenţa nu au avut influenţă asupra producerii
riscului asigurat (art. 2204).
Noul Cod civil reglementează distinct asigurarea de
bunuri, asigurările de credite şi garanţii şi asigurările de pierderi
financiare, asigurarea de răspundere civilă, asigurarea de
persoane, precum şi coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea
(art. 2214-art. 2241 N.C.civ.).
242

14.17. Contractul de întreţinere
Reglementarea consacră regulile izvorâte din practică, din
doctrină şi din jurisprudenţă, prevăzând că prin acest contract o
parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţi sau al unui
anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o
anumită durată (art. 2254 alin. 1 N.C.civ.). În cazul în care prin
contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai
caracterul viager al acesteia, întreţinerea se datorează pentru toată
durata vieţii creditorului întreţinerii (alin. 2).
Contractul de întreţinere se încheie în formă autentică,
sub sancţiunea nulităţii absolute.
Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai
poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii
decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa
judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre
părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de
bani corespunzătoare. În toate cazurile în care întreţinerea a fost
înlocuită cu o rentă, devin aplicabile dispoziţiile legale privind
contractul de rentă viageră (art. 2261-2262).
14.18. Jocul şi pariul
Din reglementarea dată de noul Cod civil în capitolul
Jocul şi pariul (art. 2264-art. 2266) vom sublinia, în primul rând,
că pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau
de pariu nu există drept la acţiune. Dar, potrivit art. 2264 alin. 2,
cel care pierde nu poate cere restituirea plăţii făcute de
bunăvoie, afară de cazul în care a fost victima unei fraude, ori
nu avea deplină capacitate de exerciţiu. Pe cale de consecinţă,
potrivit alin. 3 al art. 2264, datoriile născute din contractul de joc
sau pariu nu pot constitui obiect de tranzacţie, recunoaştere de
datorie, compensaţie, novaţie, remitere de datorie cu sarcină ori
alte asemenea acte juridice.
243

14.19. Tranzacţia
Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting
un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau
renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de
la una la alta (art. 2267 N.C.civ.).
244

CAPITOLUL XV
DREPT SUCCESORAL
MOŞTENIREA LEGALĂ ŞI TESTAMENTARĂ
15.1. Generalităţi
Noul Cod civil consacră Cartea a IV-a (art. 953-1063)
reglementării moştenirii şi liberalităţilor, prevederile Codului
urmând să înlocuiască textele Codului din 1865 şi reglementările
completatoare în materia succesorală şi, în principal, în domeniul
contractului de donaţie. În treacăt fie vorba, socotim că alăturarea,
în reglementarea dată de noul Cod civil, a moştenirii legale cu
liberalităţile în general şi cu donaţia în special este discutabilă, în
condiţiile în care un întreg titlu din Cartea a V-a este consacrat
contractelor speciale, din care a fost extras contractul de donaţie.
Este de remarcat, însă, că în domeniul succesiunilor
inovaţiile aduse de noul Cod civil sunt relativ puţine, legiuitorul
mulţumindu-se să păstreze, în liniile sale esenţiale, reglementarea
anterioară. Unele dintre soluţiile actuale ale doctrinei şi ale
jurisprudenţei şi-au găsit consacrarea expresă în noul Cod.
15.1.1. Moştenirea este definită ca fiind transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai
multe persoane în fiinţă (art. 953 N.C.civ.). Data şi locul
deschiderii moştenirii – respectiv momentul morţii şi ultimul
domiciliu al celui care o lasă – sunt elemente asemănător
reglementate şi în prezent, noul Cod civil făcând şi unele precizări
cu caracter practic privind dovada ultimului domiciliu al
defunctului (cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea
judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă).
15.1.2. Moştenirea poate fi legală sau testamentară
Noul Cod civil menţine, neîndoielnic, principiul potrivit
căruia în dreptul nostru moştenirea legală este regula, iar cea
245

testamentară reprezintă excepţia (vezi, de pildă, art. 955). Textul
precizează, firesc, că o parte din patrimoniul defunctului se poate
transmite prin moştenire legală, iar cealaltă parte prin moştenire
testamentară.
15.1.3. Se păstrează soluţiile existente în materia
prohibirii, sub sancţiunea nulităţii absolute, a pactelor asupra
unei moşteniri nedeschise. Asemenea acte au în vedere, potrivit
art. 956, „drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise
încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă
la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se
înstrăinează sau se permite înstrăinarea unor drepturi care s-ar
putea dobândi la deschiderea moştenirii”.
15.1.4. O importantă inovaţie aduce noul Cod civil în ce
priveşte reglementarea nedemnităţii succesorale.
În prezent, nedemnitatea, ca sancţiune civilă, priveşte
exclusiv moştenirea legală şi se aplică în cazul (1)
„condamnatului pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe
defunct”, (2) al autorului unei „acuzaţii capitale calomnioase
împotriva celui care lasă moştenirea” – reglementarea fiind
inaplicabilă după abolirea pedepsei cu moartea – şi (3) în cazul
moştenitorului care, având cunoştinţă de uciderea celui care lasă
moştenirea, nu denunţă omorul (nu şi ucigaşul) organelor
competente.
Cât priveşte succesiunea testamentară, motivele revocării
judecătoreşti a legatelor, care corespunde nedemnităţii succesorale
din materia devoluţiunii legale, sunt, pe de o parte, neîndeplinirea
sarcinilor ce însoţesc legatul şi, pe de alta, ingratitudinea
legatarului constând în atentatul la viaţa testatorului, delicte,
cruzimi sau injurii grave la adresa acestuia.
Reglementarea adusă de noul Cod civil rezolvă, în chip
unitar, chestiunea nedemnităţii în ambele sisteme ale
devoluţiunii succesorale, distingând între nedemnitatea de drept
246

şi nedemnitatea judiciară, ambele privind atât moştenirea legală
cât şi cea testamentară.
Nedemnitatea de drept (art. 958 N.C.civ.) sancţionează
persoana condamnată penal pentru o infracţiune săvârşită cu
intenţia de a-l ucide (1) pe cel care lasă moştenirea sau (2) pe un
alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data
faptei, ar fi înlăturat ori ar fi restrâns vocaţia la moştenire a
făptuitorului. Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând,
la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către
instanţa de judecată ori de către notarul public.
În cazul nedemnităţii judiciare (art. 959) poate fi declarat
nedemn de a moşteni cel care a fost condamnat penal pentru
săvârşirea, împotriva celui ce lasă moştenirea, cu intenţie, a unor
fapte grave de violenţă, fizică sau morală ori, după caz, a unor
fapte ce au avut ca urmare moartea victimei. Tot astfel, poate fi
declarat nedemn cel care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a
distrus ori a falsificat testamentul defunctului, ca şi persoana
care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă
moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce
testamentul. Noul Cod civil prevede un termen de decădere de
un an, de la deschiderea moştenirii, în care orice succesibil poate
cere instanţei declararea nedemnităţii.
Dat fiind că moştenirea vacantă se transmite comunei,
oraşului ori municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile
la data deschiderii moştenirii, aceste unităţi vor putea cere
declararea nedemnităţii dacă nu există alţi moştenitori decât cel a
cărui nedemnitate se cere a fi declarată (art. 960). O altă inovaţie
cuprinsă în noua reglementare se referă la posibilitatea înlăturării
efectelor nedemnităţii prin voinţa expresă a celui care lasă
moştenirea.
În fine, noua reglementare înlătură vechea injustiţie
consacrată de legea civilă prin care, în cazul reprezentării
succesorale, nedemnitatea celui reprezentat făcea imposibilă
venirea la succesiune a reprezentanţilor. Potrivit noii reglementări
247

(art. 967 alin. 1) „poate fi reprezentată persoana lipsită de
capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă
la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă renunţă la moştenire”.
Mai mult decât atât, reprezentarea operează chiar dacă
reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la
moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el (art. 967
alin. 3).
15.2. Moştenirea legală
Moştenirea legală păstrează, cu puţine excepţii, regulile
actuale.
Ea se cuvine rudelor şi soţului supravieţuitor, păstrându-se
împărţirea rudelor în patru clase de moştenitori: a) descendenţii;
b) ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi; c) ascendenţii
ordinari; d) colateralii ordinari. Descendenţii şi ascendenţii au
vocaţie succesorală indiferent de gradul de rudenie cu defunctul,
în timp ce colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv.
Noul Cod civil consacră expres (art. 964 alin. 2) regula
potrivit căreia, dacă în urma exheredării rudele defunctului din
clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, partea
rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care
îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire. Înăuntrul
fiecărei clase se aplică principiul proximităţii gradului de rudenie,
rudele cu grad mai apropiat înlăturând de la moştenire pe cele cu
un grad mai îndepărtat, cu excepţiile prevăzute de lege. În fine,
dacă legea nu prevede altfel, între rudele din aceeaşi clasă şi cu
acelaşi grad de rudenie moştenirea se împarte în mod egal.
Noul Cod civil păstrează şi soluţia reprezentării
succesorale, pentru înlăturarea inechităţilor ce pot fi provocate, în
anumite ipoteze, de aplicarea regulii proximităţii gradului de
rudenie. Potrivit art. 965, prin reprezentare succesorală un
moştenitor legal cu un grad de rudenie mai îndepărtat, numit
248

eprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului
său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-
ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct,
sau decedat la data deschiderii moştenirii.
Rezultă că reprezentarea succesorală, aplicabilă în
prezent doar pentru cazul în care cel reprezentat era decedat la
data deschiderii succesiunii, a fost extinsă şi la ipoteza în care
reprezentatul nu poate veni la moştenire din cauză că este
nedemn. Este, neîndoielnic, o soluţie ingenioasă, ca şi aceea
consacrată prin art. 967 alin. 3, potrivit căreia reprezentarea
operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de
reprezentat, ori a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a
fost dezmoştenit de el. Remarcăm, totuşi, că poate fi discutată
reglementarea care priveşte nedemnitatea reprezentantului şi care
pare a împinge excesiv de mult caracterul relativ al sancţiunii
nedemnităţii.
15.2.1. Reprezentarea succesorală
Ca şi în prezent, pot veni la moştenire prin reprezentare
succesorală numai descendenţii copiilor defunctului şi
descendenţii fraţilor sau surorilor acestuia. Împărţirea moştenirii,
în cazul în care operează reprezentarea succesorală, se face pe
tulpină, în modul stabilit prin art. 968 alin. 2 N.C.civ..
În fine, noua reglementare stabileşte, ca o inovaţie, efectul
particular al reprezentării, prevăzând obligaţia copiilor
nedemnului, concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la
care acesta a fost exclus, de a raporta, la moştenirea acestuia
din urmă, bunurile moştenite prin reprezentarea nedemnului,
dacă vin la moştenirea acestuia în concurs cu alţi copii ai săi,
concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat
nedemnul; aceasta, însă, numai în cazul şi în măsura în care
valoarea bunurilor moştenite prin reprezentare a depăşit
valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit
să-l suporte ca urmare a reprezentării.
249

Ca şi în prezent:
- soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu
moştenitorii legali din oricare clasă; noul Cod civil
prevede, totuşi că, dacă vine în concurs cu moştenitorii ce
aparţin unor clase diferite, cota acestuia se stabileşte ca şi
când ar veni în concurs numai cu cea mai apropiată dintre
ele;
- cota soţului supravieţuitor este de: un sfert din moştenire
în concurs cu descendenţii defunctului; o treime din
moştenire dacă vine în concurs concomitent cu ascendenţi
privilegiaţi şi cu colaterali privilegiaţi; o jumătate din
moştenire dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi
privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai
defunctului; trei sferturi din moştenire dacă vine în
concurs fie cu ascendenţi ordinari, fie cu colaterali
ordinari.
Ca şi în reglementarea actuală, în ipoteza în care nu vine în
concurs cu descendenţii defunctului, soţul supravieţuitor are un
drept special la moştenire, pe lângă cota ce i se cuvine potrivit
legii, având dreptul să primească mobilierul şi obiectele de uz
casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor. Noua
reglementare nu mai include, printre drepturile succesorale
speciale ale soţului supravieţuitor, darurile de nuntă.
Se păstrează, însă, dreptul de abitaţie al soţului
supravieţuitor asupra casei în care a locuit până la data
deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile
moştenirii. Acest drept este recunoscut dacă cel în cauză nu este
titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale şi se stinge la partaj, dar nu mai
devreme de un an de la deschiderea succesiunii. Dreptul de
abitaţie se stinge şi în cazul în care beneficiarul său se
recăsătoreşte.
250

15.2.2. Descendenţii defunctului au, în noul Cod civil,
aceleaşi drepturi succesorale ca şi în prezent. În concurs cu soţul
supravieţuitor aceştia au dreptul la trei sferturi din moştenire,
indiferent de numărul lor. Când vin la succesiune în nume propriu
au dreptul la părţi egale.
15.2.3. Regulile actuale privind împărţirea moştenirii sau a
părţii din moştenire între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi se păstrează de noul Cod civil.
Astfel: în cazul în care la moştenire vine un singur părinte,
acesta va culege un sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de
numărul lor, au dreptul la trei sferturi; în cazul în care la moştenire
vin doi părinţi, aceştia vor culege împreună o jumătate, iar
colateralii privilegiaţi vor culege cealaltă jumătate.
În cazul venirii la moştenire a colateralilor privilegiaţi,
noul Cod civil păstrează şi regulile împărţirii pe linii, pentru
ipoteza în care au vocaţie succesorală fraţi şi surori ai defunctului
care nu provin din aceiaşi părinţi; prin urmare, alături de fraţii
buni pot veni la moştenire şi fraţii consangvini şi cei uterini.
În această ipoteză, moştenirea (sau partea de moştenire)
cuvenită colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi (linii) –
linia paternă şi linia maternă; în mod corespunzător, jumătatea
paternă se împarte între fraţii defunctului pe linie paternă, iar
jumătatea maternă între fraţii defunctului pe linie maternă.
Fraţii buni ai defunctului vor lua cota corespunzătoare din
ambele jumătăţi, ei beneficiind de privilegiul dublei legături. În
ipoteza în care toţi fraţii şi surorile sunt din aceeaşi categorie,
moştenirea (sau partea de moştenire) se împarte în mod egal între
ei.
15.2.4. Ascendenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptă
ascendentă ale defunctului, cu excepţia părinţilor lui. Ascendenţii
ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu
defunctul.
251

15.2.5. Colateralii ordinari sunt rude colaterale ale
defunctului până la gradul patru inclusiv (cu excepţia, desigur, a
colateralilor privilegiaţi). Ei vin la moştenire în ordinea gradelor
de rudenie cu defunctul. Moştenirea (sau partea de moştenire) ce
se cuvine celor de acelaşi grad se împarte între ei în mod egal.
Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu,
iar nu şi prin reprezentare. Astfel cum se poate constata, regulile
privind chemarea la moştenire a colateralilor ordinari n-au suferit
modificări în reglementarea noului Cod civil.
15.3. Moştenirea testamentară. Testamentul
Potrivit art. 1034 N.C.civ., testamentul este actul
unilateral, personal şi revocabil prin care testatorul dispune, întruna
dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi
în viaţă. Testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimoniul
succesoral ori la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la
desemnarea directă sau indirectă a legatarului.
Testamentul mai poate conţine dispoziţii referitoare la
partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare, exheredare,
numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau
moştenitorilor legali, alte dispoziţii ce produc efecte după moartea
testatorului.
În enumerarea dispoziţiilor ce pot fi cuprinse într-un
testament, noul Cod civil nu a prevăzut şi recunoaşterea unui
copil, dat fiind că acesta este un act special, cu caracter
irevocabil şi care produce efecte, nu la moartea testatorului, ci
imediat. Aceasta nu opreşte testatorul, în opinia noastră, să
recunoască, prin testament, un copil (a se vedea şi art. 1048 alin.
2).
Ca şi în reglementarea actuală, este interzis, sub sancţiunea
nulităţii, testamentul reciproc (art. 1036 N.C.civ.), denumit şi
conjunctiv.
252

Oricine pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament
este obligat, potrivit art. 1037 alin. 1 N.C.civ., să dovedească
existenţa şi conţinutul lui într-una din formele prevăzute de
lege. Validitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi
dovedite prin orice mijloc de probă, în cazul în care testamentul a
dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră, ori prin fapte
ale unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii
acestuia, dar fără ca el să-i fi cunoscut dispariţia.
Bineînţeles că testamentul, ca act juridic, este valabil
numai dacă testatorul a avut discernământ, iar consimţământul său
nu a fost viciat. Cât priveşte viciile de consimţământ,
reglementarea aplicabilă este cea generală, însă o reglementare
specială priveşte, în noul Cod civil (art. 1038 alin. 2), dolul, acesta
putând atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele
dolozive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor
testamentare şi nici nu au fost cunoscute de acesta.
Interpretarea testamentului se face potrivit regulilor de
interpretare a contractelor, dacă ele sunt compatibile cu
caracterele juridice ale acestuia (art. 1039).
15.3.1. Formele testamentului
Noul Cod civil se referă la următoarele forme ale
testamentului, reglementarea fiind, desigur, exhaustivă:
testamentul ordinar, care poate fi olograf sau autentic,
testamentul privilegiat şi testamentul sumelor şi valorilor
depozitate. Pe fond, reglementarea formelor testamentului
coincide, în bună măsură, cu cea actuală. A fost eliminat, însă,
testamentul mistic sau secret. Astfel, testamentul ordinar poate fi
olograf sau autentic.
Testamentul olograf trebuie, sub sancţiunea nulităţii, să
fie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului. Noua
reglementare prevede că, înainte de a fi executat, testamentul
olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre
neschimbare; în cadrul procedurii succesorale testamentul
253

urmează a fi validat, iar deschiderea şi starea în care se găseşte se
constată prin proces-verbal (art. 1042).
Testamentul autentic este, potrivit art. 1043 N.C.civ., cel
autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu
autoritate publică de către stat, potrivit legii. Testatorul poate fi
asistat de unul sau doi martori, cu ocazia autentificării. În scopul
informării persoanelor ce justifică un interes legitim, notarul care
autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în
registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii.
Informaţii cu privire la existenţa unui testament nu se pot da
decât după decesul testatorului (art. 1046).
Testamentele privilegiate au în vedere situaţiile speciale
în care asemenea testamente se întocmesc şi în prezent, desigur,
însă, cu adaptările corespunzătoare.
Asemenea testamente se întocmesc:
- în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile
locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie ori alte
asemenea situaţii excepţionale;
- în faţa comandantului vasului ori a înlocuitorului acestuia,
dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilion
românesc, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale.
Aceleaşi condiţii sunt stabilite pentru testamentul întocmit
la bordul unei aeronave;
- în faţa comandantului unităţii militare ori a înlocuitorului
acestuia, dacă testatorul este militar, este salariat sau
prestează servicii în cadrul forţelor armate şi nu se poate
adresa unui notar public;
- în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare
sau al serviciului, ori, în lipsa acestora, a medicului de
gardă, cât timp testatorul este internat într-o instituţie
sanitară în care notarul public nu are acces.
254

În toate cazurile este obligatoriu ca testamentul să se
întocmească în prezenţa a doi martori.
Încheiat în condiţiile arătate, testamentul privilegiat
devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut
să întocmească un testament ordinar. Se exceptează dispoziţiile
testamentare privind recunoaşterea unui copil. Termenul de 15
zile se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi
este cu putinţă să testeze.
Testamentul sumelor şi valorilor depozitate este
prevăzut de noul Cod civil sub forma unui simplu enunţ; acesta
presupune aplicarea condiţiilor de formă prevăzute de legi
speciale referitoare la sumele de bani, valorile sau titlurile de
valoare depuse la instituţii specializate, sume şi valori ce fac
obiectul unor dispoziţii testamentare.
Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil, referitoare la
revocarea voluntară a testamentului, nu aduce inovaţii importante
faţă de prevederile ce se aplică în prezent. Trebuie, totuşi,
semnalată necesitatea ca revocarea expresă a testamentului făcută
prin act autentic, ca şi retractarea unei dispoziţii revocatorii, să fie
înscrisă, de îndată, de către notar, în registrul naţional notarial
reglementat prin art. 1046 al N.C.civ.
Revocarea voluntară a testamentului (art. 1051 N.C.civ.)
poate fi expresă sau tacită. În materia revocării testamentului noua
reglementare nu aduce noutăţi esenţiale. Revocarea voluntară
expresă nu poate fi făcută decât prin act autentic, sau printr-un
testament ulterior; testamentul revocator poate avea o formă
diferită faţă de cel revocat. Revocarea voluntară tacită a unui
testament olograf poate fi făcută şi prin distrugerea, ruperea sau
ştergerea sa.
Dispoziţia revocatorie poate fi retractată expres, prin act
autentic ori prin testament.
15.3.2. Legatul poate fi universal, cu titlu universal ori cu
titlu particular; cât priveşte legatul cu titlu universal, noul Cod
255

civil precizează că acesta conferă vocaţie la o fracţiune a
moştenirii; prin această fracţiune se înţelege: a) fie proprietatea
unei cote-părţi din moştenire; b) fie un dezmembrământ al
proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire; c)
fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori
asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate
după natura sau provenienţa lor.
Aceste precizări, cuprinse în art. 1056 N.C.civ., sunt de
natură să pună capăt unor controverse teoretice şi unor
dificultăţi de ordin practic în domeniul moştenirii testamentare.
Cât priveşte efectele legatelor, art. 1060 N.C.civ. prevede
că, în cazul în care legatarul nu poate îndeplini sarcina care
grevează legatul său, fără a depăşi valoarea bunurilor primite,
se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile sau
valoarea lor.
Noul Cod civil stabileşte şi soluţii pentru ipoteza în care
legatul are ca obiect bunul altuia şi nu se află în patrimoniul
succesoral la data deschiderii moştenirii. În ipoteza în care, la
data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu-i
aparţine, legatul este lovit de nulitate absolută. Dacă, însă,
testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu
executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în
natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moştenirii (art.
1064). Soluţia este cea consacrată prin art. 906 C.civ.
Noul Cod civil consacră (art. 1067) un drept de preferinţă
al creditorilor moştenirii faţă de legatari, prevăzând că dacă
legatele cu titlu particular depăşesc activul net al moştenirii, ele
vor fi reduse în măsura depăşirii. Iar în ipoteza în care un legat a
fost executat fără a se cunoaşte anumite datorii ori sarcini ale
moştenirii, moştenitorul, creditorii sau orice persoană interesată
poate solicita restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care
legatul urmează a fi redus.
256

Revocarea judecătorească a legatului a fost păstrată în
noua reglementare şi poate fi solicitată pentru neîndeplinirea
culpabilă a sarcinii, ca şi pentru ingratitudine, în cazurile
enumerate de art. 1069 alin. 2 N.C.civ, anume:
a) dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei
persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să
atenteze, nu l-a înştiinţat. Este de observat că, în această ipoteză,
spre deosebire de cazul nedemnităţii, nu se cere ca legatarul să fi
fost condamnat penal pentru fapta respectivă;
b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi
sau injurii grave faţă de testator ori la adresa memoriei acestuia.
Legatele sunt supuse dispoziţiilor legale privind revocarea
voluntară a testamentului. Potrivit art. 1068 alin. 2 N.C.civ., orice
înstrăinare a bunului ce face obiectul unui legat, cu titlu particular,
consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de
modalităţi, revocă implicit legatul pentru tot ce s-a înstrăinat.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului
se prescrie în termen de un an de la data când moştenitorul a
cunoscut fapta de ingratitudine ori, după caz, de la data când
sarcina trebuia executată.
Noua reglementare succesorală păstrează cazurile de
caducitate a legatului (art. 1071): la data deschiderii succesiunii,
legatarul nu mai este în viaţă ori este incapabil; legatarul este
nedemn sau renunţă la legat; legatarul decedează înaintea
împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta
avea caracter pur personal; bunul ce face obiectul legatului cu titlu
particular a pierit în totalitate, din motive ce nu ţin de voinţa
testatorului, în timpul vieţii acestuia sau înainte de împlinirea
condiţiei suspensive ce afectează legatul.
Art. 1073 N.C.civ. consacră expres soluţia aplicată şi în
prezent cât priveşte regimul juridic al legatului-sarcină, în sensul
că acesta nu va deveni ineficace în cazul în care legatul grevat
devine ineficace ori este revocat judecătoreşte; într-o asemenea
257

situaţie moştenitorii ce beneficiază de dreptul de acrescământ au
obligaţia executării legatului-sarcină.
Dezmoştenirea (art.1074 N.C.civ.) reprezintă dispoziţia
cuprinsă în testament prin care testatorul înlătură de la moştenire,
în tot sau în parte, unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali.
Dezmoştenirea poate fi directă, atunci când testatorul
dispune înlăturarea unuia sau mai multor moştenitori de la
succesiune şi indirectă, când testatorul instituie unul sau mai
mulţi legatari.
Cât priveşte dezmoştenirea-sancţiune, recunoscută, în
literatura de specialitate şi în jurisprudenţa actuală, ca putând fi
valabilă, considerăm că aceasta dispare din dreptul nostru
succesoral prin aplicarea art. 1009 N.C.civ., potrivit căruia
clauzele testamentare prin care s-ar institui o asemenea sancţiune
sunt considerate nescrise.
Socotind că dezmoştenirea reprezintă, ea însăşi, ca
manifestare unilaterală de voinţă, un act juridic, apare firesc ca
dispoziţia testamentară ce o conţine să fie supusă cauzelor de
nulitate, absolută ori relativă, prevăzute de lege. Este ceea ce
prevede art. 1076 N.C.civ..
15.3.3. Execuţiunea testamentară
Testatorul poate numi una sau mai multe persoane,
conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor
testamentare. Executorul testamentar trebuie să aibă capacitate
deplină de exerciţiu şi să accepte misiunea prin declaraţie
autentică notarială. Executorul testamentar administrează
patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult doi ani de la
deschiderea moştenirii. Puterile executorului nu pot fi transmise
altei persoane.
Executorul testamentar administrează patrimoniul
succesoral, putând cere punerea sigiliilor, inventarierea bunurilor
moştenirii; va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor
pentru obţinerea de sume necesare executării legatelor; va încasa
258

creanţele moştenirii şi, dacă este împuternicit prin testament, va
plăti datoriile acesteia; va depune diligenţe pentru executarea
testamentului şi va apăra validitatea acestuia în caz de contestaţie.
Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă prin
testament nu s-a prevăzut o remuneraţie care să se plătească din
moştenire. Executorul răspunde ca un mandatar pentru executarea
misiunii sale. La finele fiecărui an şi la încetarea misiunii sale
executorul testamentar este obligat să dea socoteală pentru
gestiunea sa.
15.3.4. Capacitatea de a dispune prin testament
Noul Cod civil reglementează în general capacitatea de a
dispune prin liberalităţi, fără a distinge după cum acestea s-ar face
prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
Amintim, cât priveşte capacitatea de a dispune prin
testament, că în prezent această capacitate este refuzată minorului
care nu a împlinit 16 ani şi, bineînţeles, persoanei puse sub
interdicţie judecătorească. Minorul care a împlinit 16 ani poate
dispune prin testament, dar numai de o jumătate din ceea ce ar
putea dispune dacă ar fi major (art. 807 C.civ.).
Noul Cod civil (art. 968) prevede că cel lipsit de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă
nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi. Amintim,
totuşi, că minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de
exerciţiu (art. 39), iar, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.
272 alin. 2, minorul se poate căsători şi la vârsta de 16 ani.
Precizăm, de asemenea că, potrivit art. 40 din N.C.civ., pentru
motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani, capacitate deplină de exerciţiu.
15.3.5. Incapacităţile speciale sunt sancţionate cu nulitate
relativă. Ele privesc liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor şi
altor persoane în perioada în care, direct sau indirect, acordau
îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză
259

a decesului; incapacitatea se aplică şi cât priveşte preoţii sau alte
persoane ce acordau asistenţă religioasă.
Sunt, tot astfel, lovite de nulitate relativă legatele în
favoarea notarului public care a autentificat testamentul,
interpretului şi martorilor ce au luat parte la procedura de
autentificare, agenţilor instrumentatori în cadrul testamentelor
privilegiate, persoanelor ce au acordat în mod legal asistenţă la
redactarea testamentului. Aceste incapacităţi speciale, prevăzute
de art. 991 N.C.civ., sunt reglementate în premieră de noul Cod
civil.
15.3.6. Substituţiile fideicomisare sunt, în prezent,
interzise sub sancţiunea nulităţii absolute şi integrale.
Noul Cod civil prevede că „o liberalitate poate fi grevată
de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau
legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul
liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului
desemnat de dispunător” (art. 994).
Sub denumirea de liberalităţi reziduale, noul Cod civil
îngăduie dispunătorului să stipuleze ca substituitul să fie gratificat
cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau
legatele făcute în favoarea acestuia din urmă (art. 1001).
Aşa fiind, noua reglementare civilă nu numai că îngăduie
substituţia fideicomisară în materia legatului, dar o
reglementează şi pentru donaţii. Trebuie să precizăm, totuşi, că
substituţia funcţionează numai la „prima generaţie”, dat fiind
că, potrivit art. 996 alin. 3, substituitul nu poate fi supus obligaţiei
de conservare şi transmitere a bunurilor.
15.3.7. O inovaţie în domeniul liberalităţilor sub condiţie
sau cu sarcină priveşte (art. 1006) posibilitatea revizuirii
condiţiilor şi a sarcinilor, care poate fi cerută instanţei de
judecată dacă, din motive imprevizibile şi care nu-i pot fi
imputate, condiţiile sau sarcinile au devenit extrem de dificile sau
excesiv de oneroase pentru beneficiar.
260

Este consacrată expres (art.1010) posibilitatea confirmării
unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu
universal ai dispunătorului, aceştia renunţând la dreptul de a
opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate.
Confirmarea nu poate, desigur, să prejudicieze drepturile terţilor.
15.3.8. Revocarea voluntară a testamentului (art. 1051 şi
urm.) se poate face, în tot sau în parte, printr-un act autentic
notarial sau printr-un testament ulterior (revocare expresă) ori prin
distrugerea sau ştergerea testamentului olograf (revocarea tacită).
Dispoziţia revocatorie poate, la rândul ei, să fie retractată expres,
prin act autentic sau prin testament.
15.4. Rezerva succesorală
Rezerva succesorală urmează, în principal, regulile
actuale. Rezerva este partea din bunurile moştenirii la care
moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva
voinţei lui de cujus manifestată prin liberalităţi sau dezmoşteniri.
Sunt moştenitori rezervatari, ca şi în prezent, soţul supravieţuitor,
descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului.
O inovaţie importantă priveşte reglementarea întinderii
rezervei succesorale, renunţându-se la actualul mod de stabilire
a întinderii rezervei descendenţilor (în funcţie de numărul lor).
Aşa fiind, potrivit art. 1088 N.C.civ., rezerva succesorală a
fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota
succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-
ar fi cuvenit ca moştenitor legal. Art. 1089 N.C.civ. defineşte
cotitatea disponibilă ca fiind partea din bunurile moştenirii care nu
este rezervată prin lege şi de care defunctul poate dispune în mod
neîngrădit, inclusiv prin liberalităţi.
Este consacrată, de asemenea, cotitatea disponibilă
specială a soţului supravieţuitor (art. 1090 N.C.civ). Potrivit
textului (alin.1), liberalităţile neraportabile făcute soţului
261

supravieţuitor, care vine la moştenire cu descendenţi ce nu provin
din căsătoria sa cu defunctul, nu pot depăşi un sfert din moştenire
şi nici partea descendentului care a primit cel mai puţin. Noua
redactare a textului are avantajul de a elimina unele neclarităţi ale
prevederilor actuale (art. 939 C.civ.), printre altele cele legate de
referirea la copiii din altă căsătorie cu o formulă ce poate include
şi copiii din afara căsătoriei defunctului. Textul cel nou nu mai
vorbeşte, de altfel, despre copii, ci are în vedere, cum era şi firesc,
pe descendenţii lui de cujus.
Reglementarea reducţiunii liberalităţilor excesive (art.
1091 şi urm. N.C.civ.) urmează reglementarea actuală.
Valoarea masei succesorale în funcţie de care se determină
rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă se stabileşte prin:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea
valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data
deschiderii moştenirii;
b) determinarea activului net al moştenirii prin scăderea
pasivului succesoral din activul brut;
c) reunirea fictivă, exclusiv pentru calcul, la activul net, a
valorii donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea.
După deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă
rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere. Art. 1095
N.C.civ. prevede un termen de prescripţie de trei ani pentru
acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive; acest termen
curge de la deschiderea moştenirii ori, după caz, de la data când
moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor ce formează
obiectul liberalităţilor. Pentru liberalităţile excesive necunoscute
de moştenitorii rezervatari, prescripţia curge de la data când
aceştia au aflat de existenţa şi de caracterul lor excesiv.
Ordinea reducţiunii, stabilită prin art. 1096 N.C.civ., este
neschimbată faţă de reglementarea actuală. Principalul efect al
reducţiunii constă în ineficacitatea legatelor sau, după caz, în
262

desfiinţarea donaţiilor, în măsura necesară întregirii rezervei
succesorale (art. 1097 alin. 1).
15.5. Opţiunea succesorală
Succesibilul – persoană care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege spre a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat
încă dreptul de opţiune succesorală – poate accepta moştenirea sau
poate renunţa la ea.
Opţiunea succesorală este, sub sancţiunea nulităţii
absolute, indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate
(art. 1101 N.C.civ.). Moştenitorul care, în temeiul legii ori al
testamentului, cumulează mai multe vocaţii la moştenire are,
pentru fiecare din ele, un drept de opţiune distinct (art. 1102).
Principala inovaţie adusă de noul Cod civil în această
materie este stabilirea unui termen de opţiune succesorală de un
an de la deschiderea moştenirii (art.1103) faţă de termenul de 6
luni existent în prezent. Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil
nu elimină posibilitatea continuării unor discuţii privind natura
termenului de opţiune, deşi se prevede expres că termenului astfel
stabilit i se aplică prevederile legale referitoare la suspendarea şi
repunerea în termenul de prescripţie (art. 1103 alin. final).
Noua reglementare este completată cu prevederi ce
îngăduie prorogarea termenului de opţiune, anume în ipoteza în
care succesibilul a cerut, înainte de exercitarea dreptului de
opţiune, întocmirea inventarului; în acest caz, termenul de opţiune
nu se va împlini mai curând de două luni de la comunicarea
procesului-verbal de inventariere (art. 1104).
Este prevăzută posibilitatea acceptării succesiunii, de
către creditorii succesibilului, pe cale oblică, dar numai în limita
îndestulării creanţei lor (art. 1107); consacrarea expresă a acestui
drept al creditorilor se face în sensul părerii dominante în doctrină
şi pune capăt discuţiilor existente până în prezent în această
privinţă.
263

Este reglementat dreptul creditorilor de a cere instanţei
revocarea renunţării frauduloase, dar numai în ce îi priveşte şi
numai în trei luni de la data când au cunoscut renunţarea (art.
1122 N.C.civ.). Este vorba, aşadar, despre acţiunea pauliană.
Noua reglementare nu mai distinge între acceptarea pură
şi simplă şi acceptarea sub beneficiu de inventar a succesiunii,
prevăzând doar că moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu
titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii
numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota
fiecăruia (art. 1114 alin. 2). Dimpotrivă, potrivit alin. 3, legatarul
cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile
moştenirii; cazurile în care, prin excepţie, acesta răspunde pentru
pasivul moştenirii, dar numai cu bunul sau cu bunurile ce
formează obiectul legatului, sunt aceleaşi ca în actuala
reglementare, unul dintre ele fiind acela când celelalte bunuri ale
moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor
moştenirii.
Răspunderea ultra vires hereditatis a fost păstrată, totuşi,
cu titlu de sancţiune, pentru succesibilul care, cu rea-credinţă, a
sustras bunuri din patrimoniul succesoral, ori a ascuns o donaţie
supusă raportului ori reducţiunii. Acesta este socotit a fi acceptat
moştenirea chiar dacă anterior renunţase la ea; el nu va avea
niciun drept la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi
obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa
la distribuirea bunului donat. În fine, moştenitorul vinovat este
ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu
cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
Revocarea renunţării la succesiune poate avea loc, ca şi în
prezent, în tot cursul termenului de opţiune, dar numai dacă
moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi moştenitori care au
vocaţie la partea ce i-ar reveni renunţătorului (art. 1123 N.C.civ.).
Un termen de prescripţie de 6 luni a fost reglementat pentru
264

dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării; termenul
curge din momentul în care titularul dreptului la acţiune a
cunoscut cauza de nulitate relativă, iar în caz de violenţă, de la
încetarea acesteia (art. 1124 N.C.civ.).
Sezina este definită ca fiind stăpânirea de fapt exercitată
asupra patrimoniului succesoral şi care conferă moştenitorilor şi
dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile
şi acţiunile lui de cujus (art. 1125). În prezent (art. 653 alin. 1
C.civ.), sunt moştenitori sezinari numai descendenţii şi
ascendenţii defunctului. Acestora li se adaugă, potrivit noului Cod
civil, soţul supravieţuitor; beneficiază de sezină numai
ascendenţii privilegiaţi, iar în lipsa acestora colateralii
privilegiaţi (art. 1126 alin. 1).
15.6. Raportul donaţiilor
Reprezintă obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii,
descendenţii şi soţul supravieţuitor ai defunctului care vin efectiv
şi împreună la moştenirea legală, de a readuce la moştenire
bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de la de cujus, cu
excepţia cazului când acesta a dispus scutirea de raport a donaţiei.
În ipoteza scutirii de raport a donaţiei, prin voinţa
donatorului, donaţia nu va mai avea caracterul unui simplu avans
asupra moştenirii, ci va fi definitivă. În dreptul succesoral
românesc nu sunt raportabile în temeiul legii decât donaţiile, iar
nu şi legatele. Raportul ţine de moştenirea legală. Sunt, în prezent,
aplicabile prevederile art. 751 C.civ. şi art. 3 din Legea nr.
319/1944.
Reglementarea raportului donaţiilor este păstrată de
noul Cod civil (art. 1146-1154).
În cazul renunţării la moştenirea legală, succesorul nu are
obligaţia de raport, putând păstra donaţia primită în limitele
cotităţii disponibile.
265

În afara descendenţilor şi a soţului supravieţuitor, dreptul
de a cere raportul îl au doar creditorii personali ai acestora, pe cale
oblică.
Raportul se face prin echivalent; donatarul nu poate fi
obligat să facă raportul în natură (art. 1151).
Dreptul de a solicita raportul se prescrie în trei ani de la
data când cel îndreptăţit să-l ceară a cunoscut donaţia, dar nu
înainte de deschiderea moştenirii, sau de la data la care bunul a
fost predat donatarului.
15.7. Partajul de ascendent
Este un act juridic mixt; pe de o parte, reprezintă o
donaţie sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte, un act
de împărţeală.
Împărţeala nu are, însă, ca scop, lichidarea unei
indiviziuni, ci prevenirea naşterii unei asemenea stări între
descendenţii dispunătorului la deschiderea moştenirii. Împărţeala
de ascendent se poate face numai de părinţi sau de ceilalţi
ascendenţi, în favoarea descendenţilor lor. Sub sancţiunea nulităţii
absolute, această împărţeală trebuie să respecte regulile prevăzute
de lege pentru donaţii şi testamente, inclusiv acelea referitoare la
capacitate, consimţământ, obiect etc. Descendenţii între care se
face împărţeala trebuie să aibă vocaţie succesorală utilă, în nume
propriu sau prin reprezentare.
Art. 1160-1163 N.C.civ. menţine reglementarea actuală a
partajului de ascendent. Noua reglementare prevede (art. 1162)
că, dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile
moştenirii, bunurile necuprinse se vor împărţi potrivit legii; tot
astfel, dacă prin partajul de ascendent se încalcă rezerva
succesorală a vreunui descendent ori a soţului supravieţuitor, sunt
aplicabile prevederile referitoare la reducţiunea liberalităţilor
excesive.
266