2008, decembrie (PDF) - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

FAMILIA ROMÂNÃ ACTUALITATEA ROMÂNEASCÃ 77
fapt, ºi nu vînãtoreascã, aventuroasã ori no madã. Esenþa a -
gricolã a culturii. De aceea ºi printre altele, reflexul tipic al
gîndirii filosofice este sã exileze exilul, sã trimitã emigraþia la
loc de emigrat (ºi poate de imigrat, dar asta nu o intereseazã),
ori sã-i dea miºcãrii un rol secund, impur, cãci e trecãtor.
Excepþiile sînt numãrabile pe degetele de la o mînã ce pi ano -
teazã pe apele timpului: Heraclit, Spinoza, Nietz sche, Benjamin
ºi Deleuze. Al ºaselea deget pare prea mic pentru a simþi.
Statismul acesta, pe lîngã care voi trece repede, dîndu-i
ceea ce, fãrã s-o vrea, o meritã, devine cronic în cazul ºtiinþelor
sociale: a antropologiei culturale, a sociologiei, a psihologiei
sociale, a geografiei economice, a demografiei ºi a miriadelor
de sub-încrengãturi: ale, deci, spiritului alunecat pe patinoarul
subþire al ºtiinþelor. Sfîntã ºtiinþã! Fetiº al dezastrelor mo -
dernitãþii! Sta tis ticã prin care adevãrul se întrupeazã într-un alt
fals ce se ascunde, dar e neputincios cînd vine vremea sã iasã
din ascunziº! Numere – piedestal al anxietãþilor noastre!
Literatura a rãmas sã poatã povesti istoriile mo bile ale
oamenilor fãrã loc – fie fãrã loc deloc deloc, fie ale celor cu
mai multe locuri, ca mai multe trupuri, dar nici unul în care sã
poatã sãlãºlui pentru toatã ardoarea vieþii. Cine poate povesti
mobilitatea unei vieþi care nu se poate opri în sensul ei decît
prin moarte; ori sensul vieþii care are nevoie de o anume
cursivitate pentru a nu se dispersa excesiv în ceea ce este ac ci -
den tal Poate cã, doar, literatura. Cu siguranþã – mitul.
Figura oc ci den talã a exilului îºi gãseºte originea ur -
gentã în povestea alungãrii Evei ºi a lui Adam din rai. Aceasta
e civilizaþia vinovãþiei, cum ar numi-o urmaºii lui Dodds: o
civilizaþie nu platnicã, ci una care e rea-platnicã. Cel puþin aºa
o crede Nietz sche, criticul dintîi al raiului. Sufletul biblic,
creºtinesc, dacã vreþi, e creat spre-a fi nemuritor – cã înainte,
cã dupã moartea trupului – pentru a îndura vinovãþia cea dintîi,
pentru a avea infinitul ca termen de platã a datoriei celei mari a
bizarei noastre specii. Infinitul face pledoaria datoriei noastre
tradiþionale ºi viitoare. Ea dã cursului timpului o coerenþã care
este ºi cea a timpului plat prin identitatea momentelor sale.
Exilul dramatizeazã imposibilitatea întoarcerii, în ex -
presiile triste ale lui Ovidiu trimise de la Pontul Euxin, ori în
eminescianul „Astãzi, chiar de m-aº întoarce / A-nþelege n-o
mai pot:/ Unde eºti, copilãrie,/ Cu pãdurea ta, cu tot”
Întoarcerea melancolicã, poate obsesivã, îl dedubleazã pe e -
xilat, dupã chipul ºi asemãnarea dublei întrebãri „unde sînt”:
pe de o parte, unde sînt zãpezile de altãdatã, sau ubi sunt; ºi,
pe de alta, „unde sînt eu, cel care întreabã”, sau ubi sum
Accentul cade pe spaþiu, în al doilea înþeles al întrebãrii, dar în
primul el cade pe timp, mai pre cis spus pe deºertul pe care
timpul ni-l lasã în urmã ºi ca urmã. Exilul, s-a spus, nu are loc
în spaþiu, ci în timp. Sîntem rupþi de trecutul nostru, pe care
încercãm sã-l stãpînim prin violenþa memoriei, dar cãruia îi
sîntem supuºi prin melancolie. Freud definea melancolia ca pe
un doliu neîncheiat – o figurã care face pereche cu teoria
nietzscheeanã a vinovãþiei ca datorie infinitã. Dar, dincolo de
aceastã distincþie ab stractã între spaþiu ºi timp, s-ar spune cã
exilul e o condiþie in te gralã a experienþei în care ºi solidaritatea
ºi suspiciunea mu tualã a spaþiului ºi timpului se agraveazã ºi
dramatizeazã. Trecutul exilatului e inaccesibil ºi prezent în
inaccesibilitatea sa. Temporalitatea exilicã e trau maticã, iar
gîndirea lui Freud e impregnatã de tipare rabinice. Viaþa exi -
latului e una de rãtãciri, rãtãciri prin spaþii mai mult sau mai
puþin goale. Acolo unde Ulise îºi putea calcula inginereºte
întoarcerea – nostos-ul, acasã, Moise, figura biblicã a rãtãcirii,
se întoarce pe Pãmîntul Fãgãduinþei acuma preschimbat, supus
legilor trans formãrii care fac întoarcerea imposibilã. Exilatul
biblic se întoarce în viitor, doar e preot ºi profet; eroului grec,
însã, trecutul ºi viitorul i se întorc cãtre sine in ter sectîndu-se
într-un prezent calculabil.
Faþã de cele douã moduri clasice ale întoarcerii de pe
drumuri în culturile iudeo-eline, istoria celui pe care l-am
numit „român” se raporteazã diferit. România nu e nici Ithaca,
nici Pãmîntul Fãgãduinþei. Nici la nord, nici la sud, nici în Ori -
ent, nici chiar în Occident, e, parcã, un centru, poate centrul ab -
sent al unei structuri geo-istorice ºi, cu siguranþã, simbolice.
La mijloc de rãu ºi bun, e un loc de interferenþe, un bazar de
culturi ºi personalitãþi mul ti ple. Nouã, românilor, Facerea ne e
Ieºirea, ºi Ieºirea – Facerea. Un spirit mai dedat la jocuri
vetuste, atît de serioase în ordinea culturii noastre, de la
E minescu, Hasdeu ºi Iorga pînã la spiritul noician al fiinþei, ar
spune cã, a fi român înseamnã a face naveta între Genezã ºi
Exod, ori, altfel spus, între Facere ºi Ieºire. Eu pre fer sã spun
cã, în condiþiile (e)migraþiei, structurile exilice devin se cun -
dare. Pentru (e)mi grant, naveta e mai apropiatã ca fel de a-þi
petrece timpul, în timp ce tãieturile drastice ale exilului devin
butaforia narcisicã a teatrului psihic.
Pendulãm între provinciile imperiilor cãrora nu le-am
aparþinut, încã, niciodatã destul. Din Maramureºul izolat în
Calabria ori în satele andaluze, migraþia ori naveta se fac din
provincie în provincie. Dacã România simbolicã este un centru
„la mijloc de rãu ºi bun”, atunci pendularea (e)migrantului este
între marginalii reale ºi un centru ab sent. România-i Roma
micã, ºi dacã toate drumurile ar duce la ea, ele s-ar pierde în
ceaþa ce stãpîneºte între real ºi in exist ent.
Nu „unde sînt” e întrebarea, ci „de unde pînã unde sînt”