2008, decembrie (PDF) - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

70 AN 9, NR. 4 (31), DECEMBRIE 2008 FAMILIA ROMÂNÃ
„La Syd ney inima-mi bate,
scrie ºi gândeºte tot româneºte”
Dialoguri privilegiate: GEORGE ROCA
Maria-Di ana POPESCU
Maria Di ana Popescu: Stimate domnule George Roca,
îmi repugnã, nu mai sunt la modã, întrebãrile ce se deschid pe
complementele circumstanþiale. Aºadar, primul pas îl facem
prin Saint-John Perse. El spunea „cã nu existã istorie mai
adevãratã decît cea individualã”. Istoria dumneavoastrã ce
„teritorii” a cucerit
George ROCA: Stimatã doamnã, m-aþi luat brusc de
tot! Noroc cu „monsieurul Perse” pe care ºtiam cã îl cheamã de
fapt Alexis Léger… nume care mã obligã sã fiu ºi eu cât mai
leger cu rãspunsurile la acest interviu! Deci aºa spunea acest
domn, care pare-mi-se a luat un premiu No bel pentru literaturã
prin anii ’60, cã... istoria in di vid ualã este cea mai adevãratã
Depinde dacã individul este cinstit! De obicei întâlnim pe toate
drumurile o mulþime de tromboniºti, de falsificatori, de roleri
istorici... Am sã încerc sã fiu totuºi cât mai sincer. Per se!
Depinde de cine mã va crede. „Per se” din latinã, precum zic
juriºtii.
Teritorii Doamne prin câte am trecut... ºi ce puþine am
cucerit! Dar am rãmas totuºi op ti mist. Sã vã prezint doar
itinerariu: nãscut la Huedin, un oraºel mititel, în judeþul Cluj.
Când te dai jos din tren spui precum faimosul conchistador
spaniol Juan de Garay: „Oh, un qué Bue nos Ai res!”. Cred cã
cel mai pur aer din þarã este la Huedin. Trage de la Muntele
Vlãdeasa. Acolo locuiau bunicii! Apoi dupã douã luni de la
naºtere am plecat cu mama spre Oradea, unde de fapt aveau
domiciliul stabil pãrinþii mei. Nu, nu erau de viþã nobilã, dar
locuiau într-un palat! În Palatul Poºtei din Oradea, de pe strada
Iosef Atilla. Aºa se numea atunci! Apoi s-a numit Porþile de
Fier. Am crescut cam însingurat deoarece palatul avea niºte
porþi ca de cetate.
De mic mi-a plãcut sã scriu. Le spuneam câte o poezie
funcþionarilor din palat ºi ei îmi dãruiau câte un cãpeþel de
creion. Atunci adunam creionaºe! Cred cã la un mo ment dat
am avut peste douã sute de capetele de creion. Îmi plãcea
mirosul lor, al lemnului, al vopselei... Aþi mirosit vreodatã
vreun creion proaspãt ascuþit Miroase bine! Cele mai sim -
patice erau creioanele chimice! Daca le bãgai în gurã luai sutã
la sutã bãtãiþã de la mãmica! Apoi am început sã scriu pe pereþi,
devenind astfel unul dintre primii graf fiti ai României post -
belice! Dupã câteva curele la „unde dã mama creºte” am
început sã scriu pe hârtie... Ce plãcere! Pãcat cã foaia se
umplea prea repede de semne. În clasa întâi am avut o mare
bucurie... Am primit în dar un caiet foarte gros. Foarte gros ºi
cu pãtrãþele! Îl mai am ºi acum! L-am cãrat cu mine ºi aici, la
capãtul lumii. În el mi-am scris crâmpeie de istorie per sonalã, o
poezea, un panseu, ba chiar ºi numele fetelor de care am fost
îndrãgostit în adolescenþã. Secþia umanisticã a liceului m-a
ajutat sã apreciez literatura ºi limbile strãine. Astfel am început
sã scriu poezii, schiþe, povestiri, eseuri. Ba le mai ºi publicam
câteodatã. Apoi am trecut un pic pe la facultatea de filologie,
unde am avut profesori de elitã: un Pervain, un Drimba, un Pop
la folclor... M-au învãþat multe! Pãcat cã eu n-am fost întot -
deauna receptiv. Tinereþea dear, tinereþea!
Mergem mai departe! De la Oradea drumurile m-au dus
la Bucureºti unde am trãit vreo 16 ani. În primi ani „capitaliºti”
fãceam naveta la Ploieºti, unde eram actoraº la una dintre
secþiile teatrului lo cal. Apoi m-am mutat ºi cu serviciul pe
malul Dâmboviþei, vis á vis de „Casandra”, studioul Institu -
tului de teatru, pe strada 30 Decembrie, fostã Carol ºi în
prezent strada Francezã. Pe la sfârºitul anilor ’70 m-am certat
cu ãia roºii deoarece nu vroiam sã mã fac frate cu secera ºi
ciocanul. Aºa cã mi-am aruncat buzduganu’ cât mai departe la
antipozi, fãcând ºi eu saltul dupã el ca zmeul din poveste. Sunt
aici, în Aus tra lia, la Syd ney, de mai bine de un sfert de veac,
dar sã ºtiþi cã inima-mi bate, scrie ºi gândeºte... tot româneºte.
M.D.P.: O necesitate lãuntricã, un capriciu la modã,
un fel de a vã îmbrãca festiv trãirile artistice sau cum definiþi
pasiunea pentru grafica de excepþie pe care o realizaþi Mãr -
turisesc, pe mine m-a fascinat potretul meu rãsturnat în licã -
riri de curcubeu.
G.R.: Fotografia dig i talã m-a fascinat de la începuturile
ei. Îmi place sã mã joc cu pozele. Am fãcut zeci de mii de
fotografii ºi, culmea, nu prea m-am înduplecat sã ºterg din ele.
Chiar dacã erau de calitate proastã, sau mai slãbuþe. „M-am
jucat” cu pozele de multe ori, pânã când am scos ceva din ele
care mi-a plãcut. Am aplicat ºi criterii de selecþie. Cu cele mai
bune mi-am încântat privirea, m-am lãudat la prieteni, le-am
expus prin casã, pe pereþi, pe la simeze, pe internet ºi le-am
fãcut cunoscute. Sã ºtiþi cã pe net circulã multe fotografii
de-ale mele fãcute unor personalitãþi, dar care fiind nesemnate
sunt folosite de parcã ar aparþine „domeniului pub lic”. Sunt
sfeterisite de diferite publicaþii! Nu mã supãr dacã nu îmi cer
consimþãmântul pentru a le folosi decât atunci când sunt ata -
ºate la articole de scan dal.