2008, decembrie (PDF) - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

FAMILIA ROMÂNÃ CUNUNA DE AUR A ROMÂNIEI 45
de limba românã. Am vizitat clasele, biblioteca, foarte sãracã
în carte româneascã, dar bogatã în reviste ºi publicaþii în limba
ucraineanã ºi rusã. Am gãsit ºi publicaþia „Lu ceafãrul” unde,
pe prima paginã, era publicat un articol anti românesc, poate a
fost gãsit întâmplãtor sau poate aºa s-a pregãtit.
Era foarte greu sã stai de vorbã deoarece, practic, fie -
care profesor se uita la noi ca la „marþieni”. Se uitau cu spaimã
cã fiecare era urmãrit de cineva, treceau pe lângã ºi auzeam
„Ajutaþi-ne…”
Am întâlnit câteva doamne care cunoºteau zona noastrã
din Transcarpatia – chiar au fost la Apºa de Jos ºi au stat câteva
zile, le-a plãcut foarte mult, le-au rãmas amintiri frumoase
despre cele vãzute ºi, mai ales, duc dorul dupã cân tecul mara -
mureºean auzit aici, în dreapta Tisei – „Sãracã inima mea…”
S-a simþit atâta cãldurã din partea oamenilor, care nu se
poate compara cu „cãldura” administraþiilor lo cale, raionale.
Dupã vizita fãcutã prin ºcoalã putem sã afirmãm cã este
o ºcoalã bine amenajatã, dar încã este departe de o ºcoalã
româneascã sau, la urma urmei, fie ºi „moldoveneascã”.
A fost pregãtitã sala pentru monitorizare. Nu bine ce
ne-am aºezat ºi am aºteptat începutul, cã totodatã s-a ºi sfârºit –
administraþia raionalã, lo calã nu a fost interesatã sã înceapã
monitorizarea, declarând cã în localitate nu sunt români – sunt
numai moldoveni, cu toate cã mulþi din salã aºteptau sã con -
firme cã sunt români… Aºa a fost sfârºitul, ne-am urcat toþi în
maºini ºi-am pornit spre ho tel, fiind deja târziu dupã miezul
nopþii.
A doua zi, dar mai corect în aceeaºi zi, în pro gram era
localitatea Utkonosivka (Erdec – Burnu), raionul Ismail.
În aceeaºi searã au sosit „oaspeþii” din centrul raional ºi
au fost avertizaþi cei care au fost „cernuþi” cã se vor declara
români sã nu participe la monitorizare.
21.05.2008 Dimineaþã la ora 8 45 eram în drum spre
localitatea Utkonosivka, satul era bine pregãtit din toate punc -
tele de vedere. Mi-a plãcut foarte mult localitatea – în primul
rând la majoritatea caselor se vedea grãdinã, unde se cultivã le -
gume. Oamenii sunt muncitori, strãzile în majoritate asfaltate,
casele amenajate frumos, oamenii din sat nu se deosebesc cu
nimica de noi, cu atât mai mult cu cât ºi graiul ne este foarte
apropiat.
Am vizitat instituþiile din localitate – ºcoala, biserica,
bibliotecile, casa de culturã unde a fost pregãtitã sala pentru
ºedinþa comisiei mixte.
Peste tot era o curãþenie extraordinarã, vopsit ºi vãruit –
acolo unde era planificatã vizita con form programului.
La întoarcere în ºcoalã, unde inscripþia era fãcutã în
douã lim bi – ucraineanã ºi românã, se observa cã nu era de o zi
sau douã, am fost primiþi de directorul ºcolii – o doamnã care
„juca” foarte frumos. Colectivul de profesori era pregãtit, am
vizitat câteva clase, peste tot se observa o teamã de a sta de
vorbã cu noi, dar eu eram liber ºi am avut timp destul sã schimb
vorbe cu unii profesori, care ni se plângeau cã sunt avertizaþi sã
nu spunã cã sunt români sau aparþin minoritãþii române.
Toate pe rând, aºa se zice la noi la români: oricât te-ai
strãdui sã acunzi mâþul în sac, pânã la urmã tot îi ies unghiile.
Am intrat într-o clasã, copiii erau de clasa IV-V, ne-au
salutat frumos româneºte, am început a povesti despre noi, eu
le-am povestit cã sunt din Maramureºul istoric – Trans car -
patia, atunci câþiva copii au strigat – noi avem prieteni acolo,
iar eu i-am întrebat: pe cine Pe Sebi Borca ºi alþii, ne-am
cunoscut la Bucureºti la Fes ti val.
I-am întrebat în ce limbã vorbim, au strigat – Românã!
Ne-am despãrþit urându-ne voie bunã ºi sãnãtate.
Pe coridoare am stat de vorbã cu încã douã profesoare
care afirmau cã se fac diferite presiuni din partea administraþiei
raionale ca nu cumva cineva sã se de clare român sau sã de clare
cã limba românã este limba de bazã în ºcoalã. Doamna di -
rectoare a afirmat de câteva ori cã în ºcoalã limba de bazã este
moldoveneasca. Totul mergea ca în Kino, scenariul era bine
pregãtit, toate secþiile raionale erau informate foarte bine –
fiecare avea rolul lui, dar…
La un mo ment dat s-a apropiat de ºcoalã o frumoasã
doamnã, habar nu avea nimeni dintre noi cine e ºi ce cautã la
ºcoalã. Dupã ce a ajuns lângã noi, cineva din comisie a sa -
lutat-o ºi a întrebat-o cu ce scop este acolo. Doamna ne-a
salutat frumos ºi ne-a spus cã este profesoarã de istorie. Atunci
am întrebat-o ce fel de ºcoalã este în localitate, iar doamna a
rãspuns, frumos, cã e ºcoalã cu predare în limba românã. Am
mai întrebat-o de ce naþionalitate e, iar ea a afirmat cã este
româncã. Atunci directoarea a þipat la ea, iar ºefa secþiei de
învãþãmânt din raion a strigat la ea sã intre în ºcoalã pentru cã
are ore. Mã gândeam atunci: cât de „deºteaptã” este ºefa secþiei
de învãþãmânt din raion, pentru cã ºtie despre fiecare învãþãtor
din raion cum are orele planificate, deºi în raion sunt câteva
sute de învãþãtori.
Dar doamna le-a rãspuns frumos cã ea ºtie ce face, cu
atât mai mult cu cât este profesoarã de istorie ºi cunoaºte
istoria adevãratã.
Au ieºit unghiile din sac, directoarea s-a albãstrit la
faþã, dar aºa-i viaþa, trebuie sã plãteºti pentru tot.
Am vizitat biserica din sat pânã când „domnii” mai
povesteau una alta. M-am plimbat puþin, am întâlnit un bãtrân
care se plimba ºi el. Ne-am salutat ºi am început sã povestim,
eram în curtea bisericii ºi ne uitam amândoi cum se repara
acoperiºul. L-am întrebat cine sunt meºterii care lucreazã pe
acoperiº, moºul îmi spuse – aceia sunt moldoveni. Cum adicã
moldoveni, am întrebat eu, atunci voi ce sunteþi Moºul îmi
rãspunse: noi suntem români, iar ei sunt moldoveni care au
venit din Republica Moldova. Noi suntem români pentru cã
numele nostru se terminã cu „anu” ºi este nume românesc.
M-am gândit cum de a scãpat moºul de instruirea „mol -
doveneascã”.
Ne-am apropiat de casa de culturã unde era planificatã
monitorizarea – casã mare ºi frumoasã, la uºa de la intrare în
dreapta era inscripþia ÁÓÄÈHOK KÓËÜÒÓPÈ” ºi în românã
CASA DE CULTURÃ – care a dispãrut a doua zi, s-a observat
cã a fost scrisã în grabã la cal cu la tor.
Am observat cã se adunã multã lume din localitate, dar
totodatã ºi mulþi miliþieni, afarã stãteau trei maºini ºi înãuntru
doi erau în uni formã.
Reprezentanþii comunitãþii amintiþi la început erau toþi
prezenþi – Anatol Popescu, preºedintele Asociaþiei Naþionalculturale
a Românilor din regiunea Odesa „Basarabia”, s-a
pregãtit ca la un proces de judecatã, s-a documentat foarte bine
cu atât mai mult cu cât de specialitate este ju rist ºi totul se
petrece în localitatea na talã, acolo unde ºi „pereþii” te ajutã.
Stãteam printre oameni ºi aveau pãreri diferite, unul
striga cu adeverinþa de naºtere cã mama ºi tata au fost români,
iar el se declarã cã este rus, m-am uitat la el ºi nu i-am putut
rãspunde cu atât mai mult cã sunt ºi medic.
S-a început într-un stil sovietic. Dupã primar a luat
cuvântul fostul primar, un tipic comunist sovietic – credea cã
se aflã la o adunare din timpul sistemului, nu-ºi dãdea seama cã