BULETINUL POMPIERILOR Nr. 1/2007 - IGSU

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE 

INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ 

BULETINUL POMPIERILOR 

Nr. 1/2007 

Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative 

Bucureşti, 2007 

1

Publicaţie editată de: 

INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ 

Fondat – 1955, Apare semestrial 

www.revista.pompieri.go.ro/altepublicatii 

COLEGIUL DE REDACŢIE: 

Preşedinte: General-locotenent Vladimir SECARĂ 

Editor coordonator: General de brigadă drd. Constantin ZAMFIR 

Redactor-şef: Colonel Valentin UBAN 

Secretar responsabil de redacţie: Lt. colonel ing. Cristian DAMIAN 

Traduceri: Ec. Valentin Th. MARINESCU 

© Copyright: I.G.S.U. 

® Drepturile asupra materialelor publicate aparţin autorilor 

2

C U P R I N S 

Secţiunea 1 

Lucrări cu caracter profesional general 

1. Modele şi strategii în selecţia şi evaluarea psihologică a 

personalului destinat misiunilor speciale – chestor general de 

poliţie, prof. univ. dr. Anghel ANDREESCU – Secretar de stat, 

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative; lt. col. dr. Nicolae 

RADU – Centrul de Expertiză şi Asistenţă Psihologică Serviciul de 

Protecţie şi Pază............................................................................................. 7 

2. Determinarea fiabilităţii operaţionale la o familie de 

autovehicule de intervenţie. Studiu de caz – col. dr. ing. Emilian 

LĂSCĂTEU – Direcţia Management Logistic a I.G.S.U., Serviciul 

mentenanţă şi exploatare................................................................................ 29 

3. Marcajul C.E. Introducerea pe piaţă a produselor pentru 

construcţii (II – clădiri şi instalaţii aferente acestora) – col. dr. 

ing. Ioan VALE, Mr. ing. Constanţa ENE, Cpt. drd. ing. Puiu 

GOLGOJAN – Direcţia Pompieri a I.G.S.U.................................................. 47 

4. Problematica riscului şi vulnerabilităţii – ing. Marin BILDEA – 

Centrul Zonal de Pregătire de Protecţie Civilă - Craiova............................... 59 

5. Managementul operaţiunilor complexe de prevenire şi gestionare 

a situaţiilor de urgenţă. Problematica generală – lect. univ. mr. 

drd. ing. Alin MOCIOI; mr. lect. univ.dr. ing. Florin NEACŞA – 

Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al. I. Cuza. ............................. 67 

6. Conferinţe mondiale şi organizaţii regionale europene în 

domeniul dreptului mediului înconjurător – prof. univ. dr. ing. 

Ion CHIRA – Universitatea Politehnică Bucureşti; drd. ing. Niculae 

NEGOIŢĂ – Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti............................ 77 

Secţiunea 2 

Lucrări cu caracter ştiinţific 

7. Estimarea riscurilor în caz de incendiu – conf. univ. dr. lt. col. ing. 

Emanuel DARIE; lector univ. drd. mr. ing. Garibald POPESCU – 

Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza; şef lucrări 

univ. dr. ing. Eleonora DARIE – Universitatea Tehnică de 

Construcţii Bucureşti, Facultatea de Instalaţii. .............................................. 89 

3

8. Modelarea matematică a incendiilor – conf. univ. dr. lt. col. ing. 

Emanuel DARIE; lector univ. drd. mr. ing. Garibald POPESCU; 

asist. univ. drd. lt. ing. Dragoş PAVEL – Facultatea de Pompieri, 

Academia de Poliţie Al.I.Cuza; şef lucrări univ. dr. ing. Eleonora 

DARIE – Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea 

de instalaţii.....................................................................................................104 

9. Rata de ventilare – conf. univ. dr. mr. ing. Irina ZGAVAROGEA – 

Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza; conf. univ. 

dr. ing. Mihai ZGAVAROGEA – Universitatea Tehnică de 

Construcţii Bucureşti – Facultatea de Instalaţii. ............................................111 

10. Cavitaţie şi supercavitaţie – conf. univ. dr. lt. col. ing. Dan 

CAVAROPOL, Facultatea de Pompieri, Academia de Poliţie 

Al.I.Cuza. .......................................................................................................126 

11. Managementul intervenţiei la incendii de aeronave – lector univ. 

dr. mr. ing. Florin NEACŞA; drd. lt. ing. Ion ANGHEL – Facultatea 

de Pompieri, Academia de Poliţie Al.I.Cuza..................................................138 

12. Riscuri la funcţionarea transformatoarelor de mare putere. 

Elemente generale şi specifice de prevenire/stingere a incendiilor 

– prof. univ. dr. ing. Nicolae GOLOVANOV – Universitatea 

POLITEHNICĂ Bucureşti, Facultatea de Energetică; lect. univ. drd. 

ing. Garibald POPESCU, conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE, asist. 

univ. drd. ing. Dragoş-Iulian PAVEL – Facultatea de Pompieri, 

Academia de Poliţie Al.I.Cuza. ......................................................................138 

13. Pierderi de sarcină la utilizarea apei prin conducte şi accesorii 

utilizate pentru stingerea incendiilor. Metode de reducere şi control 

– lect. univ. drd. mr. ing. Garibald POPESCU – Facultatea de Pompieri, 

Academia de Poliţie Al.I.Cuza;..............................................................................150 

14. Evaporarea picăturilor de apă în gazele de ardere provenite din 

incendii – prof. univ.dr. ing. Alexandru CHISACOF, Universitatea 

POLITEHNICĂ Bucureşti; asistent drd. lt. ing. Dragoş PAVEL; 

conf. univ. dr. lt.col. ing. Emanuel DARIE – Facultatea de Pompieri, 

Academia de Poliţie Al.I.Cuza. ......................................................................162 

15. Influenţa aditivilor polimerici la curgerea lichidelor prin 

conducte cu secţiune circulară – lector univ. drd. mr. ing. Garibald 

POPESCU; conf. univ. dr. lt.col. ing. Emanuel DARIE; asistent drd. 

lt. ing. Dragoş PAVEL – Facultatea de Pompieri, Academia de 

Poliţie Al.I.Cuza.............................................................................................174 

4

16. Sisteme de protecţie pasivă la foc a structurilor metalice în 

conformitate cu standardele Europene – drd. ing. Aurora CIOC – 

ICECON. .......................................................................................................198 

17. Sisteme moderne de stingere a incendiilor cu sprinklere – lect. 

univ. dr. mr. ing. Manuel ŞERBAN – Facultatea de Pompieri, 

Academia de Poliţie Al.I.Cuza; drd. m.sc. ing. Lucian BURLACU – 

Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi-Iaşi.................................................207 

18. Stingerea cu sprinklere în zonele de depozitare cu rafturi – arh. 

Horia Mihai NICOLESCU; ing. Mihai SINTIE – Sigura Total Fire & 

Building Engineering; ing. Mirel OPRIŞ – S.P.F. Filiala Timiş- 

AGIR..............................................................................................................227 

Secţiunea 3 

Varia 

19. Publicaţiile pompierilor români – col. Valentin UBAN, Serviciul 

Publicaţii de Specialitate, I.G.S.U..................................................................228 

20. Managementul timpului liber – comisar-şef Marian NENCESCU, 

Direcţia Generală Informare şi Relaţii Publice a M.I.R.A. ............................235 

5

MODELE ŞI STRATEGII ÎN SELECŢIA 

ŞI EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 

A PERSONALULUI DESTINAT MISIUNILOR SPECIALE 

Chestor general de poliţie, prof. univ. dr. Anghel ANDREESCU 

Secretar de stat în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative 

Lt.col. dr. Nicolae RADU 

Şeful Centrului Expertiză şi Asistenţă Psihologică 

Serviciul de Protecţie şi Pază 

Abstract: 

The article analyses the selection and psychological evaluation 

methods of the personal destined for special services, presenting problems by 

reference to tradition and the practical applicability of psychological selection 

models and strategies, concluding about the importance of the psychological 

selection of any type of analysis of the personal. 

I. ARGUMENT 

„Nimeni nu este bun la toate, dar fiecare este bun la ceva ”, spune o veche 

zicală. Cum este şi cum poate fi cunoscut acest „ceva” nu poate fi realizat decât prin 

aplicarea unor modele şi strategii de selecţie şi evaluare psihologică uzitate şi în 

Comandoul U.S. Air Force pentru Operaţii Speciale, în Forţele Aeropurtate sau în 

SPETNAZ din Federaţia Rusă, precum şi în alte structuri speciale din sistemul 

Siguranţei Naţionale. 

Îmbinând cunoştinţele, dobândite în timp, cu experienţa în exercitarea actului 

de conducere şi gestionare şi a resurselor umane ne-a fost dat să înţelegem că procesul 

de selecţie, evaluare psihologică şi avizare de personal reprezintă mai mult decât un 

proces complex. Cu intenţia de a aborda, într-un stil cât mai pragmatic, concret şi 

concentrat mesajul nostru, ne-am propus să abordăm tematica în discuţie prin 

raportare directă la tradiţie, dar şi la aplicabilitatea practică a unor modele şi strategii 

de selecţie psihologică. 

7

Urmare a celor prezentate, revenim asupra unui studiu rezumativ, realizat de 

căpitan Rădulescu (1933). Numit Realizările Psihologiei Experimentale, studiul, 

desprins din Cracsner (2005), ne familiarizează cu aspecte ce ţin de: stadiul de 

evoluţie al psihologiei; relaţia dintre inteligenţă şi aptitudini; problematica dintre 

îndrumarea şi alegerea profesională. Se propune, în acest context, utilizarea celor mai 

diverse forme, metode, tehnici şi procedee de cercetare a personalităţii (observaţia, 

analiza activităţii, conversaţia, chestionarul, ancheta, studiul biografic), realizându-se 

şi o interesantă îmbinare între modelele teoretice şi cele practice din specificul 

psihologic ce revin unor ţări, precum: Germania, Franţa, fosta Uniune Sovietică, 

Belgia şi SUA. 

Nu întâmplător, sub aceste coordonate au fost dezvoltate o serie de modele şi 

strategii de selecţie şi evaluare psihologică a personalului, parte dintre ele fiind 

prezentate şi în cuprinsul celui de-al 37-lea Simpozion Internaţional de Psihologie 

Militară Aplicată, desfăşurat în Republica Cehă, la Praga, în perioada 21-25 mai 2001. 

II. DEFINIRE: MODEL – STRATEGIE – SELECŢIE – EVALUARE 

1. Modelul este un sistem cu ajutorul căruia se poate cerceta indirect 

proprietăţile unui obiect (Dicţionar de psihologie, 1978). El poate fi construit pe baza 

unor ipoteze privind diferitele caracteristici ale obiectului. 

2. Strategia reprezintă un plan de acţiune ordonată în vederea atingerii unui 

scop. Este decizia în raport cu ipoteza cea mai plauzibilă, corelată cu scopul urmărit şi 

constă în stabilirea sarcinilor şi metodelor fundamentale ce se vor utiliza în atingerea 

scopului (Dicţionar de psihologie, 1978). 

3. Selecţia, în sens larg, presupune alegerea dintr-un număr mai mare de 

candidaţi pe aceia care corespund cel mai bine cerinţelor posturilor pentru care se face 

angajarea. Cu alte cuvinte, selecţia este procesul de alegere pentru posturile de muncă 

vacante a unui subset de candidaţi disponibili pentru angajare. 

Demersul selecţiei pleacă de la ipoteza că dintre candidaţii înscrişi pentru un 

anumit post, unii sunt mai potriviţi pentru postul respectiv. Prin urmare, scopul 

selecţiei devine identificarea celor mai buni candidaţi pentru un anumit tip de post. 

Selecţia psihologică porneşte de la exigenţele profesiei, individualizând 

dintr-o populaţie orientată sau nu pe cei mai potriviţi, ale căror aptitudini se vor 

încadra cel mai bine în specificul profesiei. (Pitariu, 1983). 

4. Evaluarea poate fi definită ca „procedeul prin care se determină valoarea 

aproximativă a unui obiect” (Dicţionarul enciclopedic, 1986). Obiectivul general al 

evaluării psihologice este „cunoaşterea omului, a particularităţilor sale individuale 

pentru rezolvarea unei probleme psihologice, a punerii unui diagnostic cu caracter 

psihologic în vederea recrutării şi încadrării în muncă a unui individ, a promovării 

sau reorientării profesionale…” (Pitariu, 1983). 

8

III. SELECŢIA PERSONALULUI ÎN ACTUALITATE 

Începutul secolului XX, marcat de frământările şi convulsiile sociale rezultate 

ca urmare a marilor conflagraţii mondiale, a reclamat în toate domeniile de decizie, un 

personal format după criterii obiective, care să prezinte eficienţa profesională în raport 

cu specificitatea sarcinilor de lucru. 

Până la primul război mondial aceste standarde erau de natură educaţională şi 

medicală şi mai puţin psihologică (Coldea, 2004). Psihologii naţiunilor combatante şiau 

oferit voluntar serviciile, dar impactul imediat a fost destul de limitat. Un moment 

important în dezvoltarea testelor are loc în SUA. În anul 1917 este iniţiată prima 

administrare colectivă a testelor mintale. Este vorba despre instrumentele Army Alpha 

şi Army Beta create de profesorul de la Harward, devenit ulterior colonel, Robert M. 

Yerkes (1876-1956) şi colaboratorii săi. Destinate recrutării soldaţilor americani care 

urmau să fie trimişi să lupte în Europa, testele respective au fost înlocuite din anul 

1968 cu ASVAB (Armed Services Vocational Aptitude Battery) de către Bayroff; 

Fucs, (1970) şi revizuită mai târziu de Massey; Valentine, Jr.(1977). Între anii 1968 - 

1985, au fost dezvoltate nu mai puţin de 14 forme (Mitrofan N. & Mitrofan L., 2005), 

ASVAB 14 fiind, în prezent, bateria cea mai utilizată în selecţia psihologică a 

personalului din armată (Murphy, 1985). 

În acest context, Zeidner şi Drucker (1998) au arătat că deşi testele Army Alfa 

şi Army Beta s-au aplicat unui număr de 1.726.966 de oameni, utilizarea de către 

comandanţi a informaţiilor testului a fost cu mult mai mică. Excepţia a reprezentat-o 

Germania care, nevoită să-şi reducă forţele, a început să apeleze la psihologi. 

Rezultatul substituirii cantităţii cu calitatea a fost remarcat în acţiunile încununate de 

succes ale nemţilor de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Experienţa dobândită în această perioadă de psihologii militari a pus bazele 

dezvoltării tehnicilor de selecţie. Astfel a fost proiectat AGCT (Army General 

Classification Test), aplicat la nu mai puţin de 12 milioane de militari. În paralel au 

fost construite şi alte baterii de teste, utilizate la selecţia pentru diferite arme speciale. 

Un test orientat pe performanţă a fost construit de Office of Strategic 

Services (OSS) din USA şi Special Operations Executive (SOE) din Marea 

Britanie. Odată cu al doilea război mondial accentul s-a deplasat de la testarea 

inteligenţei, la testarea şi a unor aptitudini specifice. În anul 1947 a fost publicat 

DAT (The Differential Aptitude Test), devenit, în urma revizuirilor periodice, unul 

dintre cele mai populare baterii de teste de aptitudini (Bennett, Seashore, Wesmn, 

1982, 1984, apud Mitrofan N. & Mitrofan L., 2005). În anul 1953 apare prima 

variantă a FACT (Testele Flanagan de clasificare a aptitudinilor) devenită bază 

pentru realizarea unui amplu program psihologic pentru forţele aeriene ale armatei 

israeliene (Army Air Aviation Psychology Program) aplicat la momentul recrutării 

şi pe parcursul stagiului militar. 

9

Cunoscut sub numele de Kaba (Quality Group Score) examenul psihologic 

are la bază patru componente: scorul de evaluare a inteligenţei (Dapar), nivelul 

educaţional (numărul anilor de şcoală), comenzi în limba naţională (Hebrew) şi 

indexul de motivaţie pentru serviciul militar (Tsadach – pentru femei se folosesc 

numai trei componente: inteligenţă, educaţie şi limbaj). Rezultatele obţinute la 

Kaba sunt sintetizate într-un singur scor, acesta oscilând de regulă, la un nivel 

superior de performanţă, între 41-56 de puncte. 

Cele mai utilizate instrumente de măsurare a inteligenţei rămân, însă, 

WAIS (Scala de inteligenţă Wechsler pentru adult) Deşi nu intră în sfera 

preocupărilor noastre, sunt de amintit şi testele DTLA (Detroit Tests of Learning 

Aptitude – Primary) realizate de către Hammill & Bryant (1991). 

În aria interesului acordat testelor psihologice se înscrie şi construirea BTPAC 

– Bateria de Teste Psihologice pentru Aptitudini Cognitive (Miclea şi colaboratori, 

2003) apreciată drept una dintre cele mai semnificative creaţii ale psihodiagnosticului 

românesc (Mitrofan N. & Mitrofan L., 2005). 

Fiecare din aceste teste sau probe au rolul de a diagnostica anumite însuşiri 

psihice care pun în evidenţă tocmai diferenţele individuale, ceea ce face să deosebim o 

persoană de alta, fapt asupra căruia vom reveni şi în cele ce urmează. Din păcate, 

testele psihologice nu sunt întotdeauna apreciate la adevărata lor valoare. 

III. 1. Abordări diletante, abordări ştiinţifice în selecţia de personal 

Se spune că „un tânăr care nu a făcut armata nu este bărbat”. Într-un anumit 

sens, această aserţiune concentrează o realitate, o experienţă populară. Totodată, 

aceasta susţine şi ideea că nu oricine poate parcurge un stagiu militar. Armata S.U.A. 

respinge aproximativ 10% dintre cei care doresc să devină militari, iar armata franceză 

8%. Motivaţia însuşită şi de trupele speciale israeliene, este că „admiterea la stagiul 

militar a unui tânăr cu probleme ar costa instituţia militară mai mult decât dacă 

printre cei respinşi s-ar strecura câţiva care ar fi totuşi apţi serviciului militar”. 

Ceea ce a reprezentat însă un punct de start în Primul Război Mondial, o 

activitate fundamentată ştiinţific în cel de-al Doilea Război Mondial, constituie astăzi 

un demers foarte riguros, specializat şi de mare fineţe, încălcat deseori de către aşazişii 

„specialişti în resurse umane”, ce frizează, prin lipsa de discernământ 

profesional, diletantismul. 

În acest context, după cum aprecia Pitariu (2002), sunt din ce în ce mai des 

întâlnite o mulţime de erori în utilizarea probelor de selecţie psihologică a personalului: 

• există un adevărat miraj al simulatoarelor şi testelor prezentate cu ajutorul 

calculatorului, rezultatele acestora fiind interpretate numai din unghiul de vedere al 

„absolventului de politehnică” sau cel mai adesea al specialistului în finanţe; 

• sunt tot mai adesea întâlnite tendinţe spre construirea de teste psihologice 

prin colaje (se iau câţiva itemi dintr-o probă clasică, alţii din altele etc. …); 

10

• frecvent, probele psihologice sunt selecţionate după „etichetă” (test de 

atenţie, memorie, inteligenţă etc. …) fără să fie cunoscută existenţa unei relaţii între 

performanţele la test şi cele din specialitatea militară pentru care se face selecţia. Cel 

mai adesea necesitatea validării probelor utilizate este înlocuită cu o nerealistă validare 

în timp a acestora. 

Fără să insistăm asupra conceptualizării, sub aspectul moralităţii celui care 

asigură aplicarea actului psihologic, ne-am propus, în acord cu tema anunţată, să 

urmărim funcţionalitatea unor modele de selecţie psihologică, pornind de la analiza 

psihologică a specialităţii militare, continuând cu măsurarea performanţelor, până la 

reevaluarea periodică a programului de selecţie. 

IV. MODELE DE SELECŢIE 

Perfecţionarea metodologiilor valide deja existente precum şi asigurarea unei 

coerenţe metodologice pot fi apreciate obiective majore în activitatea de selecţie şi 

evaluare psihologică a personalului destinat misiunilor speciale atât la nivelul 

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, cât şi la nivelul Serviciului de 

Protecţie şi Pază. 

Pentru atingerea scopurilor propuse, selecţia are la bază variate modele, 

precum: 

a) Modelul de selecţie clasic 

Obiectivul acestui model este dat de validarea strategiilor de selecţie respectiv 

a instrumentelor de testare psihologică. Modelul cuprinde şase paşi, după cum 

urmează: 

Pasul 1: Analiza psihologică a specialităţii militare pentru care se 

intenţionează efectuarea selecţiei. 

Acest moment presupune analiza sarcinilor specifice postului de luptă (de 

exemplu, luptător într-un grup de intervenţie antiteroristă) şi ulterior desprinderea 

cerinţelor psihologice ale postului respectiv. În accepţiunea armatei britanice, spre 

exemplu, sunt utilizate cele „şapte puncte” ale lui Alec Roger sintetizate prin: calităţi 

fizice, cunoştinţe, inteligenţă generală, aptitudini speciale, interese, dispoziţii, 

circumstanţe familiale. 

Spre deosebire de Marea Britanie, U. S. Army foloseşte un sistem de analiză a 

muncii, reductibil la KSAO – cunoştinţe, deprinderi, aptitudini, alte particularităţi 

individuale. De remarcat este faptul că o analiză atentă a postului reprezintă un indicator al 

standardelor de performanţă şi al unui set de predictori posibili. Totodată, aceasta serveşte 

şi ca punct de start în definirea conţinutului instruirii (Pitariu; Sîntion, 2002). 

Pasul 2: Selectarea criteriilor de performanţă şi a predictorilor. 

Acest pas presupune două proceduri. Prima se referă la alegerea criteriului pe 

baza analizei muncii, care trebuie să fie un indicator sensibil la calitatea muncii. 

11

Criteriul este un complex de atribute ce definesc reuşita profesională şi care 

trebuie exprimat într-o unitate de măsură. Blum şi Naylor (1968) considerau că un 

criteriu trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: 

• fidelitate; 

• realism; 

• reprezentativitate; 

• conectare cu alte criterii; 

• consistent de la o situaţie la alta; 

• preductibil; 

• necostisitor; 

• inteligibil; 

• măsurabil; 

• relevant; 

• necontaminabil; 

• sensibil. 

Muchinsky reduce numărul acestora la trei, un criteriu trebuind să fie potrivit, 

stabil şi practic. 

În mod concret pot fi distinse următoarele tipuri de criterii: 

• din punct de vedere al timpului există criterii imediate (date despre 

performanţa profesională, motivaţia pentru muncă în momentul administrării 

chestionarelor, a examinării psihologice) şi criterii intermediare (terminarea unui 

program de pregătire profesională, promovare, un eveniment profesional sau de 

sănătate, un incident sau un accident); 

• criterii conceptuale (set ideal de factori care caracterizează o persoană cu 

succes profesional, cum ar fi dezvoltarea intelectuală, dezvoltarea emoţională etc.) şi 

criterii reale (situaţie sau performanţă concretă, prezentă, palpabilă, precum media notelor 

obţinute, evaluarea maturităţii emoţionale etc.); 

• criterii obiective (sunt luate din înregistrările organizaţionale: statul de funcţii, 

statul de salarii, ca de exemplu: producţia, cantitatea muncii, calitatea muncii, salariul, 

nivelul postului şi promovării, stabilitatea sau fluctuaţia, absenteismul) şi criterii subiective 

(evaluări subiective ale performanţelor făcute de către superiori, colegi, subalterni, sau de 

către ei înşişi). 

Cea de a doua procedură presupune alegerea predictorului ce poate fi apreciat 

drept un instrument care permite să se prevadă, cu o anumită probabilitate, 

performanţa sau eficienţa profesională a candidaţilor. 

Predictori pot fi: testele şi chestionarele psihologice, interviul, informaţiile 

biografice, scrisorile de recomandare, metode amestecate (analiza scrisului de mână, 

detectorul de minciuni). 

Pasul 3: Măsurarea performanţelor. 

După stabilirea criteriului şi predictorului este necesară verificarea lor în 

practică, pe un eşantion reprezentativ de persoane, care lucrează în meseria respectivă. 

12

Acest obiectiv poate fi realizat prin verificarea pe lucrătorii încadraţi pe post, 

cu experienţă, sau pe candidaţii la încadrare, care apoi sunt lăsaţi până când se pot face 

unele aprecieri referitoare la integrarea lor profesională. 

Măsurarea performanţelor la predictor se face prin aplicarea testelor şi a 

altor tehnici, iar măsurarea performanţelor la criteriu, prin culegerea datelor 

privind rezultatele obţinute în activitatea profesională, conform criteriului ales. 

Pasul 4: Evaluarea validităţii predictorului. 

Se determină doar dacă diferenţele dintre scorurile predictorului corespund 

diferenţelor dintre scorurile criteriului. 

Astfel spus, se încearcă atestarea existenţei sau nonexistenţei unei relaţii între 

instrumentele de predicţie şi criteriu. Acest lucru se face cu ajutorul analizei statistice, în 

cele mai multe cazuri calculându-se coeficientul de corelaţie. 

Un procedeu de selecţie reuşit se consideră doar în cazul în care, între 

predictor şi criteriu există o relaţie semnificativă. Predictorii care nu corelează cu 

criteriul/criteriile de performanţă vor fi eliminaţi. 

Pasul 5: Determinarea utilităţii predictorului. 

Dacă predictorul este valid, se determină cât de util este în ameliorarea 

calităţii forţei de muncă. Calitatea unui predictor este dată de validitatea sa, de rata de 

selecţie, de rata de succes şi de cost. 

Pasul 6: Reevaluarea programului de selecţie. 

Orice program de selecţie trebuie periodic reevaluat pentru a se vedea dacă 

condiţiile pentru care a fost elaborat nu s-au schimbat şi n-au alterat relaţiile predictor 

– criteriu. 

Fixarea baremelor de performanţă pentru predictori, etalonarea şi construirea 

tabelelor de expectanţă ale reuşitei sunt demersurile finale întreprinse în vederea 

validării unor instrumente de testare psihologică. 

Trebuie precizat că o probă psihologică, a cărei validitate nu i-a fost probată, nu 

are nici o valoare diagnostică. În acest sens, propunem să reexaminăm trei instanţe de 

validare, aduse în atenţie de Pitariu şi Sântion (2002): 

1. Primul caz (A) este al unui 

predictor (test) cu validitate de r = 1,00. Se 

observă că subiectul X 1 a obţinut o 

performanţă la test de 60 de puncte şi acelaşi 

punctaj l-a obţinut şi la un test de competenţă 

militară. 

– subiectul X 2 are un scor la test de 

80 de puncte, rezultat identic cu cel de la 

testul de competenţă militară. Se observă 

faptul că performanţele ridicate la test atrag şi 

performanţe ridicate la testul de competenţă 

militară. 

13

2. În al doilea caz (B), corelaţia test 

psihologic – criteriu de performanţă este r = 0,70 

(în practică nu vom putea găsi o corelaţie perfectă 

1,00; rareori, coeficientul de validitate depăşeşte 

r = 0,50). 

În cazul prezentat, observăm că subiectul 

poate obţine, pe baza rezultatului la test, un scor 

profesional cuprins între 50 şi 100 de puncte, iar 

subiectul X 2 între 60 şi 100 de puncte. Şi în acest 

caz, pe măsură ce performanţa la test creşte, există 

şansa ca persoana selecţionată să obţină performanţe mai mari. 

3. Analizând diagrama de corelaţie 

prezentată în cazul C, în care r = 0,00, situaţia 

ilustrează faptul că cei doi subiecţi (X 1 şi X 2 ), 

indiferent de scorul obţinut la test, au şanse 

egale să obţină aceleaşi rezultate profesionale 

performante sau neperformante. 

Alături de modelul de selecţie clasic, 

în şase paşi, utilizat şi la nivelul structurilor 

destinate misiunilor speciale, dar şi la nivelul 

forţelor regulate din Canadian Forces, un alt 

model, cunoscut sub numele Dunnette, 

completează demersul nostru în prezentarea 

unor alternative în desfăşurarea evaluării sau 

examinării psihologice. 

b). Modelul de selecţie Dunnette 

Conştient de limitele modelului anterior, cu caracter pregnant psihotehnic, 

Dunnette (1969) propune un nou model. Modelul clasic este considerat insuficient şi 

se impune optimizarea sa. Astfel, modelul psihotehnic devine un subprogram al 

programului general de selecţie profesională, mai complex şi mai complet. Dunnette 

impune o viziune psihosocială în ce priveşte activitatea de selecţie profesională. 

Ceea ce propune Dunnette este un nou model de validare a testelor şi 

cercetărilor de selecţie a personalului. Ideea de la care pleacă este aceea că sistemele 

de validare au ignorat o serie de evenimente: activitatea propriu-zisă de muncă, 

diferenţele situaţionale, factorii dinamici care influenţează succesul profesional etc. 

Aceste aspecte intervin întotdeauna între predictor şi criteriu. Modelul lui Dunnette ia 

în considerare interacţiunile complexe între predictori sau combinaţii de predictori, 

grupuri de subiecţi, diferite activităţi de muncă şi consecinţele lor pentru obiectivele 

organizaţiei. Acest model se compune din cinci categorii de elemente: 

• Predictori (măsurarea diferenţelor individuale prin teste, interviuri, date 

biografice etc.). Predictorii sunt o variabilă foarte importantă, dar şi relativă în acelaşi 

timp dat fiind faptul că în puţine cazuri coeficienţii de validitate depăşesc 0.50. 

Dunnette caută să maximizeze predicţia combinând predictorii într-o manieră nouă. 

14

• Indivizi (diferenţe aptitudinale, educaţionale, experienţă etc.). 

• Comportamente în muncă (cantitate, calitate etc.). 

• Situaţii (climat organizaţional, grup de muncă, microgrup etc.). 

Predictorii situaţionali au o consecinţă nemijlocită asupra activităţii de muncă a 

indivizilor, uneori independent de particularităţile individuale ale acestora. 

• Consecinţe (legate de obiectivele organizaţiei: productivitate, beneficii 

realizate etc.). 

Pitariu (2003) considera că grupările predictori – indivizi vor utiliza ca 

motiv o suită de variabile moderatoare de evaluare a competenţei profesionale. 

Comportamentul în muncă pune în evidenţă performanţa profesională ca rezultat al 

competenţei profesionale, adică al cunoştinţelor, deprinderilor. 

Iniţial se recoltează rezultatele la predictori şi nivelul indicatorilor 

performanţei în muncă. Se calculează coeficientul de corelaţie între cele două categorii 

de rezultate. Analizând diagrama distribuţiei subiecţilor după scorurile la teste şi la 

performanţa în muncă, subiecţii sunt subgrupaţi în funcţie de variabilele 

„indivizi”(nivel educaţional, sex etc.) şi sunt analizate diagramele de corelaţie a celor 

trei dimensiuni. Din analiza diagramei de distribuţie multidimensională a relaţiei test – 

criteriu rezultă o strategie de decizie în selecţia personalului. 

Ceea ce se încearcă prin acest model este găsirea „unei ecuaţii de predicţie 

sau a unui pattern de predictibilitate pentru diferite combinaţii de predictori, 

candidaţi, situaţii etc.” (Pitariu, 1983). Caracteristicile în funcţie de care se face 

identificarea şi poziţionarea unor subloturi, care se manifestă diferit, se numesc 

„variabile moderatoare”. Este cunoscut deja că prin programele de selecţie se 

depun eforturi încercând să îmbunătăţească predicţia cu predictorii pe care îi au, 

prin identificarea variabilelor moderatoare. 

Luând în considerare interacţiunile complexe existente între predictori, 

combinaţii de predictori, grupuri de subiecţi şi diferite activităţi de muncă şi 

consecinţele lor pentru obiectivele organizaţiei, meritul modelului prezentat stă în 

descrierea complexităţii procesului de decizie în problemele personalului şi arată un 

număr de posibilităţi pentru îmbunătăţirea predicţiei” (Iosif, 2001). În acest sens nu 

putem să nu amintim şi faptul că deciziile de alocare a persoanelor pe diferite posturi 

se realizează cu ajutorul unor strategii de selecţie, fie că acestea se numesc strategia 

de compromis sau selecţia sub forma ei pură. 

V. STRATEGII DE SELECŢIE 

În demersul de selecţie profesională deciziile de alocare a persoanelor pe 

diferite posturi au la bază anumite strategii posibile, fiecare strategie reflectând diferite 

valori. Astfel, pot fi distinse următoarele tipuri de strategii: selecţia sub forma ei pură, 

ghidarea vocaţională, selecţia succesivă sau strategia de compromis. 

15

• Selecţia sub forma ei pură 

Această strategie pune accent pe valorile organizaţionale, astfel că numai 

persoana cea mai calificată este plasată într-un post de muncă. Avantajul acestei 

strategii constă în faptul că persoanele plasate sunt foarte bune. Dezavantajul constă în 

faptul că un număr mare de candidaţi nu vor fi repartizaţi la nici un post pentru că ei 

sunt „cei mai buni”. „Strategia este considerată ca extravagantă, neeconomică…” 

(Iosif, 2001). Din aceste motive, selecţia pură nu se poate folosi decât în cazul unui 

singur post disponibil. 

• Ghidarea vocaţională 

Această strategie pune accent pe valoarea individului în termeni de dorinţe sau 

preferinţe. Este foarte profitabilă pentru orientarea şcolară şi profesională. Iosif (2001) 

considera că selecţia sub forma ei pură şi ghidarea vocaţională sunt incompatibile între 

ele. Aceasta întrucât selecţia pură se axează pe eficacitatea generală a personalului în 

instituţie, dar devine imposibilă când trebuie să se clasifice sau să se plaseze persoane 

pe posturi disponibile. Ghidarea vocaţională tinde să ignore faptul că numai un număr 

limitat de posturi sunt disponibile la un moment dat şi că este necesar să se completeze 

toate posturile cu persoane care au aptitudini şi şanse de succes rezonabile. 

• Strategia de compromis 

Acest tip de strategie reprezintă un compromis între primele două: 

toate posturile sunt ocupate de persoane cu calificare cel puţin minimală; 

date fiind posturile disponibile, oamenii sunt plasaţi în acele posturi în 

care ei înşişi îşi pot exercita cel mai bine aptitudinile, cunoştinţele şi deprinderile. 

Selecţia succesivă este cel mai bun compromis pentru că se ocupă toate 

posturile disponibile (nevoile organizaţiei sunt satisfăcute) şi indivizii obţin posturi 

pentru care sunt cei mai potriviţi (nevoile indivizilor sunt satisfăcute). 

Iosif (2001) face o serie de consideraţii cu privire la relaţia dintre numărul de 

candidaţi şi numărul de posturi: când numărul persoanelor este egal cu numărul de 

posturi se ajunge la o situaţie de pură clasificare a persoanelor şi nu la o bună potrivire 

a lor pe posturi. Această potrivire este posibilă numai atunci când sunt mai mulţi 

candidaţi decât posturi. Pentru o bună decizie de selecţie şi plasare, cel care face 

selecţia ar trebui să estimeze destul de precis câţi candidaţi poate avea pentru diverse 

posturi şi care este costul pentru recrutări adiţionale. 

Deciziile strategice 

Ocuparea posturilor scoase la concurs de anumiţi candidaţi se poate face pe 

baza unor decizii strategice de selecţie. În deciziile strategice se folosesc statistici care 

presupun relaţia predictor – criteriu. Acestea sunt: 

analiza de regresie; 

corelaţia multiplă cu predictori multipli; 

analiza regresiei multiple. 

Erori în deciziile de selecţie. 

În selecţia profesională este important să fie făcute cât mai puţine greşeli. 

Pentru că predictorii folosiţi nu au niciodată validitatea perfectă, erorile sunt iminente. 

16

Deciziile corecte se găsesc în două cazuri: categoria de indivizi pozitiv-adevăraţi (cei 

selectaţi şi plasaţi pe baza scorurilor bune la predictorii utilizaţi şi care dovedesc 

ulterior succes profesional); categoria de indivizi negativ-adevăraţi (cei care au obţinut 

scoruri slabe la predictorii utilizaţi, iar dacă ar fi fost angajaţi ar fi dovedit insucces 

profesional. 

Deciziile eronate se găsesc şi ele în două cazuri: categoria de indivizi 

pozitiv-fals (predicţia că persoana în cauză va avea succes în activitatea sa 

profesională, dar în realitate are insuccese) şi categoria de indivizi negativ-fals 

(predicţia că persoana în cauză nu va avea succes în activitatea sa profesională, dar 

realitatea dovedeşte că are succes. Toate acestea ne susţin demersul spre abordarea, cel 

puţin sub aspect teoretic, şi a evaluării psihologice de personal. 

VI. EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 

Având în atenţie şi economia cercetării în ansamblul său, nu ne-am propus să 

insistăm asupra definirii conceptului în sine. Cu toate acestea obiectivul general al 

evaluării psihologice este dat de „cunoaşterea omului, a particularităţilor sale 

individuale pentru rezolvarea unei probleme psihologice, a punerii unui diagnostic cu 

caracter psihologic în vederea recrutării şi încadrării în muncă a unui individ, a 

promovării sau reorientării profesionale…” (Pitariu, 1983). În mediul organizaţional 

examinarea psihologică, care stă la baza evaluării, se referă la studiul particularităţilor 

psihice diferenţiale. Sarcina psihologului este să aducă date cât mai relevante, cât mai 

aproape de realitatea experenţială a individului. 

Examenul psihologic permite eliminarea unor candidaţi (cei la care 

dimensiunile psihologice considerate esenţiale sau foarte importante au fost slab 

reprezentate, sau cei la care combinaţiile anumitor factori îi fac inapţi pentru ocuparea 

postului) şi ierarhizarea relativă a celorlalţi. 

Din practica Centrului de Psihosociologie din cadrul Ministerului 

Administraţiei şi Internelor, dar şi a altor structuri similare din cadrul sistemului 

Apărării şi Siguranţei Naţionale, situaţia de examen psihologic este văzută ca o 

interrelaţie între două persoane, în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea 

interacţiunilor reciproce. Ambii, examinator şi subiect furnizează un anumit input în 

cadrul acestei interpretări, în termeni de stimuli, şi ambele persoane primesc un 

feedback sub forma unor răspunsuri. 

Deşi în sistem ambele persoane primesc informaţii, iar subiectul poate câştiga 

informaţii despre sine, scopul specific al testării este de a informa examinatorul. 

Bazându-se pe ele, acesta va generaliza o serie de ipoteze, despre modul cum 

funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. În acest scop, 

examinatorul repetă un număr de întrebări, desprinse din testele standardizate şi 

verifică concordanţa dintre răspunsurile acordate în scris şi cele verbalizate de către 

candidat/subiect. 

17

În cadrul acestei interacţiuni, intervin o serie de factori care pot influenţa 

sistematic informaţiile: metoda de testare, stilul interviului, secvenţa de prezentare a 

testelor. Examinatorul aduce în examen propria personalitate, trebuinţele şi 

caracteristicile sale psihofizice în interacţiunea care are loc, iar aceste trăsături, alături 

de metodologia de testare, joacă un rol important în determinarea variabilelor la care 

răspunde subiectul. 

În acest context, Minulescu (2001) atrage atenţia asupra faptului că „subiectul 

examinat reacţionează şi răspunde la toţi stimulii care îl înconjoară şi răspunde la 

ceea ce este o mixtură de stimuli relevanţi şi irelevanţi. Produsele sale sunt astfel un 

rezultat al reacţiilor sale particulare la itemii testului şi la examinator ca întreg”. 

Examenul psihologic presupune „observarea metodică a comportamentelor provocate 

în circumstanţe precise şi condiţii constante, el este şi o analiză experimentală 

progresivă a comportamentului, un prilej de autocunoaştere şi autodepăşire a 

posibilităţilor prezente”(Pitariu, 1983). 

Urmărind schema de organizare a examenului psihologic, propusă de Allport 

(1981), ce aduce în prim plan necesitatea cunoaşterii sistemelor psihofizice: 

constituţie, temperament, aptitudini şi inaptitudini; organizarea dinamică a 

personalităţii; sistemul relaţional etc., nu lipsit de semnificaţie este şi conceptul de 

ergopsihometrie (Ergopsychometry), desprins din practica de lucru a sistemului de 

selecţie psihologică specific şi structurilor austriece de apărare naţională. 

Apreciat ca pivot central al examenului psihologic, ergopsihometria este 

centrată pe cunoaşterea inteligenţei, considerată drept o condiţie necesară şi 

fundamentală pentru îndeplinirea misiunilor speciale. Acest lucru îndeamnă la 

reflecţie, cu atât mai mult cu cât, din nefericire, la nivelul structurilor interne din 

sistemul Siguranţei Naţionale, se manifestă tendinţa de a se acorda o semnificaţie cât 

mai redusă valorilor înregistrate la inteligenţă, pentru acordarea admisibilităţii 

psihologice. Într-un mod mai clar, cele precizate sunt traductibile, prin: ce dacă nu 

este inteligent, nu asta contează! Important este să-l angajăm şi mai vedem noi..! 

În cunoaşterea inteligenţei se evaluează factorul general „g” verbal şi 

nonverbal, raţionamentul şi memoria, utilizându-se teste psihologice, precum: Scala 

de Inteligenţă Wechsler; Matricele Factoriale Raven; Testele Domino (D70; D48) etc. 

Asupra acestora vom mai reveni în cuprinsul lucrării noastre. 

De asemenea, în cadrul conceptului de ergopsihometrie se determină nivelul 

de dezvoltare şi a altor trăsături, precum: puterea de concentrare, capacitatea 

perceptivă, precizia şi inteligenţa practică, determinându-se, în cele din urmă, raportul 

performanţă - potenţial. 

Parte a acestui concept este şi rezistenţa la stres. Aceasta presupune 

administrarea, în condiţii normale/neutre, a unor teste, şi ulterior aplicarea unor forme 

paralele ale testelor iniţiale, dar în condiţii de suprasolicitare fizică şi psihică. 

Toleranţa la frustrare, stresul mintal, respectiv îndeplinirea unor sarcini în condiţii de 

zgomot şi alţi factori stresori, rezistenţa fizică, urmărită prin exerciţii fizice cu un 

nivel ridicat de solicitare, dar şi prin marş pe distanţe mari, sunt componente ce fac 

obiectul evaluării rezistenţei la stres. 

18

Prezenţa socială (subiectul vorbeşte pentru câteva minute, după o temă dată la 

prima vedere, fără timp de pregătire, în timp ce este „asistat” de către ceilalţi candidaţi 

şi în prezenţa psihologului evaluator) a făcut obiectul unui program de antrenament la 

nivelul luptătorilor antiterorişti din Serviciul de Protecţie şi Pază, datele obţinute 

completând pe deplin profilul rezistenţei la stres. 

Executarea unor teste fizice şi mentale complexe, în condiţiile privării de 

somn, au permis înregistrarea unor concluzii interesante, dar care nu fac obiectul 

tematicii în discuţie. Merită să amintim însă Indicatorul Individual al Rezistenţei la 

Stres, obţinut tocmai prin compararea rezultatelor înregistrate în condiţii normale, cu 

cele înscrise după 24 ore de antrenament, fără program de odihnă/ somn şi prin 

aplicarea unor stresori mentali, precum: zgomot sub forma focurilor de armă, fum, 

sânge la vedere, lipsa de vizibilitate în teren necunoscut etc. 

Personalitatea este, de asemenea, parte a conceptului de ergopsihometrie. 

Aceasta face obiectul unor preocupări susţinute, cu atât mai mult cu cât o serie de 

cercetări/interpretări iniţiate de Cattel, R.B. (1976), Fahremeberg, Selg, 

Hempel(1991), de către Barrik şi Mount (1991), dar şi de către Liţă, S.(2004), Stoian, 

B.(2004), Rusan, A. (2004), Turc, D.(2004) şi Turc M. (2004)., şi nu în ultimul rând, 

Alexe, L.(2005), Albu, C.(2006), şi Grigoraş, M. (2004), psihologi în cadrul Centrului 

de Psihosociologie al Ministerului Internelor şi Refomei Administrative, structura de 

personalitate are o semnificaţie aparte în predicţia performanţei în muncă. 

Dintre testele utilizate în evaluarea psihologică, potrivit ergopsihometriei, 

Bateria de evaluare psihologică de tip D5 D, similară descrierii în 5 dimensiuni, de 

tipul FIVE FACTORS MODEL (FFM) sau BIG FIVE, este cel mai bine reprezentată, 

fiind cunoscută şi la nivelul structurilor specializate din sistemul francez de apărare. 

În contextul celor deja aduse în atenţie, nu lipsite de interes sunt şi tipurile 

de evaluări psihologice utilizate în mediul organizaţional, specific şi unităţilor 

speciale din sistemul Siguranţei Naţionale. Secvenţial, acestea pot fi prezentate 

astfel: 

1. Examene de selecţie şi repartiţie profesională (pregătirea unui astfel de 

examen se referă la analiza mediului psiho-social al locurilor de muncă şi punerea la 

punct a unui instrumentar psihodiagnostic valid); 

2. Examene de promovare (rostul examenului psihologic în acest caz este dat 

de faptul că promovarea presupune sarcini profesionale noi şi frecvent este asociată cu 

diverse cursuri de perfecţionare a pregătirii profesionale. Prin examen trebuie să se 

analizeze toate consecinţele promovării şi să se încerce estimarea modului în care 

subiectul se va achita de noile sarcini şi dacă promovarea este oportună sau nu); 

3. Examene de orientare şi reorientare profesională (examenul de orientare 

survine atunci când subiectul este deja încadrat, dar nu reuşeşte să se integreze la locul 

de muncă. Psihologul are sarcina de a consilia subiectul în urma unei investigări ample 

a structurii personalităţii pe baza unor metode complexe, capabile să dea informaţii cât 

mai bogate despre subiect. Reorientarea profesională survine în urma reconversiei 

unor posturi de muncă sau în urma unei traume psihice sau fizice. Asistenţa 

19

psihologică este necesară în acest caz, iar reorientarea profesională are la bază tehnici 

de investigaţie standardizate pentru locul de muncă pentru care se face reorientarea). 

4. Examene de avizare pe post sau cu caracter de control periodic (selecţia 

psihologică la încadrare are o valabilitate limitată în timp. Examenul psihologic 

periodic urmăreşte depistarea regresiei anumitor funcţii psihice şi modul de 

funcţionare a elementelor compensatorii. Acest tip de examen se face numai pentru 

profesii la care scăderea tonusului psiho-fiziologic atrage după sine imposibilitatea 

practicării meseriei fără asumarea unor riscuri prea mari). 

5. Examene psihologice cu caracter special (acest tip de examen este practicat 

la cerere de foruri de control care consideră că în comportamentul unei persoane au 

intervenit modificări semnificative ca rezultat al unor şocuri sau evenimente apărute în 

viaţa individului. Un astfel de examen este strict individualizat, iar în cadrul lui o 

pondere mai mare o au testele şi chestionarele de personalitate). 

VI. 1. Etape ale examenului psihologic 

• INVESTIGAREA ISTORIEI PERSONALE A INDIVIDULUI 

Acest tip de informaţii pot fi recoltate pe baza unei autobiografii. Sunt vizate 

informaţii legate de vârsta, sexul, starea civilă, formaţia educaţională şi profesională, 

experienţa profesională, istoricul practicării profesiei, situaţia juridică etc. Aceste date 

sunt utile în formarea unei prime impresii despre cei examinaţi servind şi ca bază de 

discuţie pentru interviul final. 

• ADMINISTRAREA DE TESTE PSIHOLOGICE 

Dacă examenul psihologic se face în scop de selecţie, repartiţie sau reorientare 

profesională, motiv pentru care se utilizează instrumente valide, este recomandat să fie 

administrate mai întâi testele colective şi apoi cele individuale. G.W.Allport (1981) 

propune următoarea schemă de organizare a examenului psihologic: 

- sistemele psihofizice determinate: constituţie sau temperament, aptitudini şi 

inaptitudini; 

- componente speciale: natura componentelor dobândite; 

- organizarea dinamică a personalităţii; 

- sistemul relaţional şi adaptarea la mediul înconjurător. 

În examenul de selecţie, testele au ca scop să furnizeze informaţii valide şi 

fidele realităţii cu privire la nivelul de inteligenţă, caracteristicile personalităţii şi 

realizările unui candidat la angajare în comparaţie cu cele care pot fi obţinute într-un 

interviu. Un test bun este un test sensibil, standardizat, fidel şi valid. 

Testele psihologice, structurate pe domenii/ trăsături investigate, pot fi 

reprezentate astfel: 

TESTELE DE INTELIGENŢĂ 

În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor, a 

diagnozei şi pronosticului privind eficienţa intelectuală. Orientarea prevalentă în 

20

psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin 

raportarea la un criteriu exterior. Au existat trei criterii principale care au determinat 

trei orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile 

cognitive: inteligenţa ca dezvoltare, inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură 

factorială. Ralierea la una dintre cele trei orientări a făcut ca şi construcţia testelor să 

fie tributară concepţiei despre inteligenţă a autorului ei. De aceea este important ca 

interpretarea unui rezultat la un test de inteligenţă să se facă ţinându-se cont de 

fundamentele teoretice ale testului. 

Fără să intrăm prea mult în detaliu, ne-am propus să insistăm asupra utilităţii 

ce revine platformei de testare Cognitrom Assessment System (CAS), respectiv 

BTPAC (BATERIA PENTRU APTITUDINI COGNITIVE), nu însă înainte de a 

reaminti, cel puţin secvenţial, probele care evaluează inteligenţa, precum: Scala 

metrică Standford-Binet, Testul analitic de inteligenţă (T.A.I., cu dimensiunile: 

inteligenţă concretă, abstractă, analitică, inventivă), Testele de inteligenţă pe nivele de 

formare intelectuală Bontila, I1-I4 (abilităţi de raţionament, fluenţă verbală, abilităţi 

numerice etc.) şi nu în ultimul rând Testele de inteligenţă Cattel. 

Platforma de testare Cognitrom Assessment System (CAS), un demers 

inspirat, iniţiat de prof univ. dr. Mircea Miclea şi Mihaela Porumb, alături de 

colaboratori (COGNITROM Cluj-Napoca), vine pe deplin în întâmpinarea celor 

interesaţi de cunoaşterea personalului. Cu un conţinut format din 32 teste destinate 

evaluării aptitudinilor cognitive, respectiv: abilitatea generală de învăţare, transferul 

analogic, flexibilitatea categorizării, memorie de lucru, interferenţa cognitivă, 

structura de personalitate, interese profesionale, dar şi rapidităţii în reacţii (timp de 

reacţie simplu, timp de reacţie în alegeri, timp de reacţii în accesarea memoriei) etc., 

platforma CAS face posibilă cunoaşterea intenţionalităţii comportamentului uman în 

variate situaţii, raportate strict la nivelul cerinţelor specifice locului de muncă. 

Construit în jurul a două mari componente: evaluare psihologică individuală 

şi evaluare şi selecţie de personal, sistemul CAS încearcă să răspundă unei nevoi 

acute a pieţei româneşti în ceea ce priveşte instrumentarul psihologic profesionist 

utilizat în evaluarea psihologică, recrutarea şi selecţia personalului (Miclea, 2006). 

TESTE DE ATENŢIE ŞI MEMORIE 

Astfel de probe sunt: teste de atenţie-concentrată, distributivă-Bordon, 

B.C.10, Praga; teste de memorie-verbală, vizuală, numerică etc., lista de cuvinte, 

cuvinte perechi, memoria figurilor, memoria topografică. 

TESTELE DE APTITUDINI 

Astfel de probe sunt cunoscute sub numele de: Bateria D.A.T. (Differencial 

Aptitude Test), G.A.T.B. (Bateria de teste de aptitudini generale) etc. Testele de 

aptitudini sunt specifice unui post de muncă şi au menirea de a face predicţii cu privire 

la potenţialul unui individ de a executa sarcinile aferente postului respectiv. 

21

TESTELE DE PERSONALITATE 

Ideea de la care se pleacă în utilizarea testelor de personalitate pentru selecţia 

profesională este aceea că salariaţii cu succes profesional au anumite interese sau 

patternuri de personalitate şi că aceste patternuri devin baza pentru selectarea noilor 

angajaţi. Există două subcategorii ale testelor de personalitate: teste obiective (teste 

creion-hârtie, cu stimuli bine definiţi şi care cer un set de răspunsuri clare) şi teste 

proiective. Pentru evaluarea personalului în organizaţii se folosesc mai mult testele 

obiective. 

Dintre acestea redăm secvenţial: 

1. CHESTIONARUL DE PERSONALITATE ZUCKERMAN-KHULMAN 

(ZKPQ, forma a III-a) (Zuckerman, Khulman, Joiremen, Teta şi Kraft, 1993; 

copyright A Opre), cu un conţinut de 99 itemi, grupaţi în 5 scale (Sociabilitate, 

Căutarea impulsivă de senzaţii, Activitate, Anxietate- neuroticism, Agresivitate- 

Ostilitate). 

2. CHESTIONARUL SCHEMELOR COGNITIVE YOUNG - FORMA 

SCURTĂ 3 (YSQ- S3), copyright Daniel David cu un conţinut de 114 itemi grupaţi în 

18 scheme cognitive dezadaptative, precum Abandon/ Instabilitate (Abandonment/ 

Instability-AB); Esec (Failure-FA); Căutarea Aprobării/ Recunoaşterii (Approval 

Seeking/ Recognition Seeking-AS) etc., a fost dezvoltat pe baza primei forme de 

chestionar YSQ- L2, cu un cuprins iniţial de 205 itemi. 

3. PROFILUL DISTERSULUI EMOŢIONAL (PDE), scala cu 26 itemi care 

are drept scop să măsoare emoţiile disfuncţionale şi emoţiile negative funcţionale din 

categoria „frică” şi „tristeţe/deprimare”. 

4. INVENTARUL DE PERSONALITATE CALIFORNIA (CPI - 

VARIANTE 462, 434, 260), copyright H.D. Pitariu & Dragoş Iliescu (2004), permite 

obţinerea de informaţii privitoare la echilibrul, ascendenţa, încrederea şi adecvarea 

interpersonală, gradul de socializare, maturitate, responsabilitate şi structurare 

interpersonală a valorii, eficienţa intelectuală, modalităţi intelectuale şi atitudinale 

etc. 

5. SCALA DE ATITUDINI DISFUNCŢIONALE, FORMA - A 

(DYSFUNCTIONAL ATTITUDES SCALE, FORM- A), copyright Daniel David, 

reprezintă un instrument care permite evaluarea atitudinilor ce pot constitui o 

predispoziţie pentru instalarea depresiei. DAS, cu o formă iniţială de 100 itemi, 

cuprinde un număr de 40 itemi (Weissman, 1979; Weissman şi Beck, 1978). 

6. CHESTIONARUL DE ACCEPTARE NECONDIŢIONATĂ A PROPRIEI 

PERSOANE – USAIQ (Unconditional Self – Acceptance Quetionnaire- Chamberlain 

şi Haaga, 2001), copyright Daniel David, format din 20 itemi, măsoară acceptarea 

necondiţionată a propriei persoane, ca factor protectiv care previne declanşarea 

anumitor forme de psihopatologie la contactul cu situaţiile negative de viaţă. 

În raport cu cele prezentate, parte a unui program de selecţie, evaluare 

psihologică periodică şi de avizare a personalului destinat misiunilor internaţionale 

utilizat la nivelul Serviciului de Protecţie şi Pază, cât şi la nivelul Ministerului 

22

Internelor şi Reformei Administrative, sub aspectul unei intenţii deja exprimate, 

aplicabilitatea tehnicilor proiective merge de la utilizarea lor ca mijloc de „a sparge 

gheaţa”, de a distrage atenţia subiectului de la propria anxietate de examen, reducând 

apărarea în faţa situaţiei de examinat, până la aplicarea lor cu scop diagnostic. 

Obiectivul în acest caz este determinarea caracteristicilor funcţionării psihice şi 

conţinuturilor psihice ale subiectului. Probele proiective distrag atenţia subiectului de 

la el însuşi, reducând tendinţa de autoapărare. Totodată, sunt mai puţin susceptibile 

de falsificări, pentru că scopul lor real nu este vizibil şi subiectul nu cunoaşte metoda 

de interpretare. 

Acest tip de probe este puţin utilizat în mediul organizaţional. Aceasta, în 

ciuda faptului că permite obţinerea unor informaţii interesante legate de personalitatea 

individului, de conflictele lui interioare, de natura compensărilor psihice. Informaţiile 

recoltate pe această cale pot servi la conturarea unor ipoteze noi cu privire la structura 

şi dinamica psihică a individului, şi pot, de asemenea, contribui la evaluarea unor 

ipoteze obţinute pe baza altor instrumente psihodiagnostice. Sunt de amintit: 

2. Tehnici constitutive, în care subiectul trebuie să aplice o structură şi 

organizare asupra unui material nonstructurat şi plastic (ex: testul Rorschach); 

3. Tehnici de expresie plastică (ex: testele tip desen); 

4. Tehnici interpretative, în care subiectul interpretează o experienţă sau o 

imagine cu o semnificaţie afectivă (ex: T.A.T., Szondi, Rosenzweig). 

Finalul examenului este dedicat unei discuţii în vederea elucidării aspectelor 

neevidenţiate de teste şi comunicarea rezultatului examenului psihologic. Tehnica 

interviului individual, direct, faţă în faţă, este cel mai recomandat si se poate desfăşura 

structurat, semi – structurat sau nestructurat, în funcţie de gradul de formalizare. 

Pentru selecţiile desfăşurate in vederea asigurării de personal pentru structuri 

operative, de tip intervenţie antiteroristă, informaţii etc., deosebit de utile sunt 

interviurile situaţionale, care permit surprinderea individului cat mai departe de masca 

afişată. 

Relaţionarea de tip „faţă în faţă” este importantă şi pentru că: 

1. permite fiecăruia să-şi formeze o impresie în legătură cu celălalt; 

2. anumite tipuri de informaţii despre subiect pot fi obţinute sau validate 

doar într-o întâlnire personală (capacitatea subiectului de a se exprima oral, de a 

participa efectiv într-un schimb interpersonal, de a fi vioi, calm, cu tact, de a înţelege 

şi de a se face înţeles, date privind impulsivitatea, entuziasmul, nivelul de energie, 

obţinerea unei imagini valide asupra auto-perceperii, a ceea ce gândeşte despre sine 

legat de interese, aspiraţii, valori personale, cod de conduită, a ceea ce-i 

place/displace în general, adaptarea la situaţii). 

Există o serie de cerinţe de care cel ce intervievează trebuie să ţină seama, cu 

atât mai mult cu cât acesta permite doar o cunoaştere de circa 14% a manifestărilor 

comportamentale, ce definesc un individ. Sensul interviului, contrar teoriilor care 

susţin o abordare tolerantă, este de a obţine răspunsuri reprezentative, normale, 

obişnuite, de la subiect, confirmând sau infirmând rezultatul înregistrat la testele de 

23

personalitate, respectiv scala de sinceritate. Interviul, cere abilitate de a-ţi disciplina 

riguros reacţiile; o exprimare la întâmplare a propriilor tale emoţii ar putea tulbura 

cursul comunicării şi ar reduce cantitatea de informaţii exprimate de subiect. 

Scopul interviului este determinat de scopul examenului. Un interviu de 

selecţie psihologică are ca scop un bun plasament şi o predicţie validă privind 

performanţa pe termen lung. Dacă se are în vedere posibilitatea de îmbunătăţire a 

tehnicii de lucru, atunci se pune problema predicţiei în termeni mai complecşi prin 

interviu şi a unor aspecte, precum: cât de mult îşi doreşte individul să se dezvolte, cât 

de mult este capabil să se dezvolte, cât de realist este faţă de sine, ce energie are 

disponibilă şi ce ambiţii are. În aceste cazuri, scopurile interviului trebuie să 

corespundă scopurilor imediate sau pe termen lung ale organizaţiei, fie că aceasta este 

unitate specială, fie că este o instituţie bancară. Înainte de toate, interviul presupune şi 

arta de a fi apreciativ. 

Pe modelul funcţional construit şi adaptat timp de mai bine de doi ani şi la 

nivelul Ministerului Justiţiei, interviul reprezintă preocuparea noastră majoră în 

momentul de faţă. Centrat pe evidenţierea probabilităţii succesului iniţial care se 

măsoară, potrivit modelului construit, pe o scală de la 1 la 9, încercăm să stabilim un 

cadru obiectiv de apreciere, prin grile măsurabile, astfel încât să se poată rejecta din 

sistemul de evaluare psihologică pe acei candidaţi care obţin note standard de 1 sau 2. 

Observaţia însoţeşte, ca metodă de evaluare, interviurile şi administrarea de 

teste psihologice. Mesajele de care subiectul nu este conştient în momentul interviului 

sau al rezolvării unor probe psihologice, pot fi decodificate din: 

A). limbajul corporal: postură, gesturi, amploarea şi dinamica mişcărilor, 

poziţia membrelor, direcţia privirii, mimica etc.; 

B). viteza vorbirii, tonul vocii, amplitudinea sunetelor, vociferările etc.; 

C). aspecte psihofiziologice: lăcrimarea ochilor, transpiraţia, înroşirea etc.; 

D). agitaţia psiho-motorie, impulsivitatea răspunsurilor, latenţa răspunsurilor. 

Necesitatea observaţiei stă în faptul că expresia corporală poate decodifica 

ceea ce se petrece la nivel psihic. Dacă ansamblul funcţionează într-o manieră 

coerentă, realitatea psihică este în acord cu realitatea fizică a subiectului. În situaţia în 

care există o distorsiune între cele două, între conştient şi inconştient, atunci apar 

„mesaje de alertă”, asupra cărora ne-am propus să revenim cu cercetări de detaliu. 

Concluzii: 

1. Necesitatea cunoaşterii în detaliu a pregătirii psihice, fizice şi de specialitate 

a teroriştilor, în contextul spălării creierelor viitorilor candidaţi la grupările teroriste, 

al îndoctrinării religioase şi nu numai, al instruirii pe baza unor modele desprinse din 

Marea Enciclopedie a Jihadului, Scrisoarea de la un membru A1- Qaida, Cum să 

înfrunţi şi să rezişti în faţa anchetatorilor serviciilor speciale, impun, mai mult decât 

oricând, o atenţie aparte în selecţia luptătorilor antiterorişti şi o nouă viziune în 

24

pregătirea acestora, adaptate la complexitatea fenomenului terorist şi la contracararea 

acestuia. 

2. Dat fiind procesul de uzură morală a componentelor bateriilor de teste 

psihologice, unele utilizate încă dinainte de 1950, validarea probelor utilizate trebuie 

să reprezinte prioritatea absolută pentru toate structurile de profil din sistemul 

Siguranţei Naţionale. 

3. Orice program de selecţie trebuie periodic reevaluat, pentru a se vedea 

dacă condiţiile pentru care a fost elaborat nu s-a schimbat şi n-au alterat relaţiile 

predictor – criteriu. Acest lucru trebuie făcut cel puţin o dată pe an. Din nefericire, 

sunt structuri unde reevaluarea se face la 5 ani sau niciodată. 

4. Informatizarea şi reconfigurarea procesului de evaluare psihologică, 

prin raportarea strictă la analiza postului, în scop de selecţie, evaluare şi avizare 

psihologică periodică a personalului, constituie deja obiectul preocupărilor noastre, 

atât la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, cât şi la nivelul 

Serviciului de Protecţie şi Pază. Un model funcţional, desprins din ani de experienţă şi 

cercetări, poate fi şi cel care revine Secţiei de Psihologie din cadrul Statului Major al 

Ministerului Apărării. 

5. Procesul de structurare/ adaptare a activităţilor legate de selecţia 

psihologică nu este lipsit de complexitate. În condiţiile aspectelor juridice 

reglementate prin Legea nr. 213, psihologul trebuie să reprezinte mai mult decât un 

simplu instrument aflat în mâna acelora care, în exercitarea actului de decizie, 

încearcă să se acopere cu semnătura acestuia. Situaţia este des întâlnită, din păcate, 

la nivelul multora dintre structurile din sistemul Siguranţei Naţionale. 

6. În acest context, fără definirea/ consolidarea locului psihologului la 

nivelul unităţii în care îşi desfăşoară activitatea, ideea de performanţă capătă cel mai 

adesea un caracter doar de simplă formalitate. 

7. Corespunzător scopului propus, rolul hotărâtor în definirea selecţiei şi 

evaluării psihologice periodice de personal, revine psihologului cu atribuţii în acest 

sens. Este un motiv în plus pentru care acesta nu poate fi supus niciunui fel de 

constrângere în exercitarea profesiei sale, altfel decât în acord cu legislaţia în vigoare, 

respectiv Codul deontologic al profesiei de psiholog. 

Bibliografie selectivă: 

1. ACKERMAN, P.; HUMPHREYS, L.G., (1990), Individual differences theory 

în industrial and organizational psychologhy, după DUNNETTE,M.D. şi 

HOUGH,M., Handbook of industrial and organizational psychology (2nd ed., 

vol.I), Palo Alto, CA: Consulting Psychologists Press. 

2. ALBU, C. (2006), Caracteristici specifice profesiei de luptător antiterorist, 

Referat-Teza de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare Carol I, 

Bucureşti, manuscris. 

25

3. ALBU, M.(1998), Construirea şi utilizarea testelor psihologice. Ed. Clusium, 

Cluj-Napoca. 

4. ALEXE, L. (2005), Particularităţile misiunilor multinationale, în 

www.presamil.ro/SMM/ 4/17-20. 

5. ALLPORT, G.W.(1981), Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti, 

Editura Didactică şi Pedagogică. 

6. ARMSTRONG, M. (2003), Managementul resurselor umane. Manual de 

practică, Editura Codecs, Bucureşti. 

7. ARVEY, R.D. şi SACKETT, P.R. (1993), Fairness în selection: Current 

developments and perspective, după SCHMITT H. şi BORMAN W.C., 

Personnel selection în organizations, San Francisco, Fassey – Bass. 

8. AUSTIN, T.J. şi colab., (1996), Sistematics în Public Sector Assessment: A 

Framework for Developing and Selection Systems, în Human Performance, 

Ohio State University. 

9. BĂJENARU, H. (2006), Consideraţii actuale privind pregătirea psihologică. 

Prelegere, Simpozion de Psihologie, Jandarmeria Română, Ministerul 

Administraţiei şi Internelor. 

10. BONNAIRE, M.,M. (1978) şi colab., Tehniques modernes de choix des 

hommes, A.N.D.C.P. – A.E.D.P., Paris–Bruxelles. 

11. BREVIL, A. (1977), La selection du personne,. Paris, 77-112. 

12. BROGDEN, H. (1949), When testing pays off, in, Personnel Psychology, 2. 

13. BUTOI, T.,(2006), Consideraţii psihologice asupra metodei observaţiei în 

câmpul critic. Prelegere, Simpozion de Psihologie, Jandarmeria Română, 

Ministerul Administraţiei şi Internelor. 

14. CHAMBERLAIN, J.M., şi HAAGA, D.A.F., (2001), Unconditional selfacceptance 

and psychological healt, în Journal of Rational – Emotive & 

Cognitive – Behavior Therapy, 19, 163 – 176. 

15. COLDEA, D.(2004). Selecţia personalului militar care acţionează în condiţii 

de risc ridicat. Teză de doctorat, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj- Napoca. 

16. CRACSNER, E.C., Istoria Psihologiei Militare Româneşti, Bucureşti, Ed. 

PSYCHE, Bucuresti, 2005. 

17. CRACSNER, E.C.; PRISĂCARU, A., (2006), Particularităţi ale cunoaşterii 

integrative a personalităţii în mediul militar. Prelegere, Simpozion de 

Psihologie, Jandarmeria Română, Ministerul Internelor şi Reformei 

Administrative. 

18. DUVAC, I., (2006), Managementul serviciilor psihologice în organizaţiile din 

domeniul securităţii naţionale, Prelegere, Simpozion de Psihologie, 

Jandarmeria Română, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. 

26

19. FOLGER, R.M. şi GREENBERG, J. (1985), Procedural justice: An 

interpretative analysis of personnel systems, în Research în Personnel and 

Human Resources Mangement, 3. 

20. GRIGORAŞ, M., LIŢĂ, St. (2004), Aspecte metodologice privind analiza 

psihologică a posturilor din domeniul ordinii şi siguranţei publice, în Buletin 

de informare şi documentare al Direcţiei Management Resurse Umane, nr. 3-4, 

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, p.127-139. 

21. GUION, R.M. ( 1965 ), Personnel testing, New York, Mc Graw-Hill. 

22. KREITZ, H.J. (1971), Methodes d’appreciation des cadres, Paris, Les Editions 

d’Organisation. 

23. IOSIF, GH., (2001), Managmentul resurselor umane. Psihologia personalului, 

Ed. Victor, Bucureşti. 

24. LAUOEGIE, M.S., (1961), La technique de l’interview pour la selection du 

personnel, în Le Travail Humain, tom XXIV, nr. 1-2, Paris. 

25. LEFTER, M.; MANOLESCU, A. (1995), Managementul resurselor umane, 

Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 

26. MICLEA, M. şi colaboratori (2006), Platforma de testare Cognitrom 

Assessment System (CAS), http://cognitrom.no-ip.info/download.html. 

27. MINULESCU, M. (1996), Chestionare de personalitate în evaluarea 

psihologică, Garell Publishing House, Bucureşti. 

28. MITROFAN,N. şi MITROFAN,L. (2005), Testarea psihologică. Inteligenţă şi 

aptitudine. Editura Polirom, Iaşi. 

29. MURPHY, K. (1984), The Wonderlic Personnel Test, în KEYSER şi 

SWEETLAND, Test Critiques, vol. I, Test Corporation of America. 

30. NAKAMURA, T., (1960), Personalite des troupes aeroportees mise en 

evidence par des tests psychologique, în Japannese Defense Forces Medical, 

Juin, 7. 

31. NEEL, S., H., L(1955), Evaluation de l’adaptabilite chez les aviateurs 

militaires (A.R.M.A.), în U.S. Armed Forces Medical, 6, 1005- 1010. 

32. PITARIU, H. (1977), La selection psychologique du personnel pour les 

professions dans le dom l′informatique, în Le Travail Humain, 131-140. 

33. PITARIU, H. (1983), Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Ed. Dacia, 

Cluj-Napoca. 

34. PITARIU, H. (1993), Managementul resurselor umane: Măsurarea 

performanţelor profesionale, Ed. All, Bucuresti. 

35. PITARIU, H. (1999), Evaluarea şi selecţia personalului, Curs, Universitatea 

din Bucureşti. 

36. PITARIU, H. (2000), Evaluarea resurselor umane, Curs, Universitatea Babeş- 

Bolyai, Secţia de Psihologie. 

27

37. PITARIU, H; SÎNTION, Fl. (2002), Selecţia psihologică a militarilor: puncte 

de vedere (în colab.), în Spirit Militar Modern, 8-10. 

38. PITARIU, H.& ILIESCU, D. (2004), Spectrum CPI 260 TM- Ro, Universitatea 

Babes Bolyai, Cluj- Napoca. 

39. PROVOST, C., (1949), La selection des cadres, în Que sais- je, nr. 379, 

P.U.F., ed. Paris. 

40. RADU, I. (1976), Principii metodologice în elaborarea şi utilizarea probelor 

psihologice, în Revista de psihologie. 

41. RADU, I. (1984), Depăşirea unor clişee metodologice în cercetarea 

psihologică, în Revista de psihologie. 

42. RĂDULESCU, M.C., Realizările Psihologiei Experimentale, în CRACSNER, E.,C., 

Istoria Psihologiei Militare, Ed. PSYCHE, Bucureşti, 2005. 

43. RUSAN, A.,(2004), Cine ne sunt psihologii, în Buletin de informare şi 

documentare al Direcţiei Management Resurse Umane, nr.3-4, Ministerul 

Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, p.127-139. 

44. ŞCHIOPU, U. (2002), Introducere în psihodiagnostic, Bucureşti. 

45. ZAPAN, Gh. (1957). Metoda aprecierii obiective, în Analele româno-sovietice, 

seria Pedagogie-Psihologie, XI, Seria III, 3, 57-58. 

46. ZAPAN, Gh. (1984), Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii, 

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 

47. ZUKERMAN,M., KHULMAN,M., & KRAFT,M. (1993), A comparision of 

three structural models of personality: The big three, the big five and the 

alternative five, în Journal of Personality and Social Psychology, 65, 757-768. 

28

DETERMINAREA FIABILITĂŢII OPERAŢIONALE 

LA O FAMILIE DE AUTOVEHICULE DE INTERVENŢIE 

STUDIU DE CAZ 

Col. dr. ing. Emilian LĂSCĂTEU, 

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă 

Abstract: 

The purpose of this work is to achieve a case study and to 

determinate operational reliability to a family of intervention vehicles. 

1. FIABILITATEA AUTOVEHICULELOR DE INTERVENŢIE 

1.1. Generalităţi 

Termenul de fiabilitate este definit în STAS 8174/1-74 ca fiind aptitudinea 

unui produs de a-şi îndeplini funcţia specificată, în condiţii date şi de-a lungul unei 

durate date. 

În strânsă legătură cu fiabilitatea, în STAS 8174/2-77, este definită şi 

mentenabilitatea ca aptitudinea unui produs, în condiţii de date de utilizare, de a putea 

fi menţinut sau restabilit în starea de a-şi îndeplini funcţia specificată, atunci când 

mentenanţa se efectuează în condiţii date, cu procedee şi remedii prescrise [XX14, 

XX15]. 

O altă noţiune aflată în strânsă corelaţie cu primele două este disponibilitatea, 

care conform STAS 8174/3-77, este aptitudinea unui produs de a-şi îndeplini funcţia 

specificată, la un moment dat sau într-un interval de timp dat. 

Indicatorii de fiabilitate sunt definiţi în STAS 10307-75, în care se prezintă şi 

formulele de calcul teoretic şi de estimare statistică pentru aceştia. În cazul încercărilor 

efectuate pe parcurs prin parametrul timp se înţelege rulajul parcurs, exprimat în 

kmEC (kilometri echivalenţi cumulaţi). 

Din punct de vedere al teoriei fiabilităţii, autovehiculul reprezintă un sistem 

complex, cu numeroase subsisteme structurate predominant în serie, motiv pentru care 

defectarea unei singure verigi importante întrerupe starea de funcţionare a 

autovehiculului. Considerat în ansamblu, autovehiculul este un sistem reparabil, dar 

29

multe din sistemele lui sunt nereparabile, astfel că, în caz de defectare trebuiesc 

înlocuite. Din această cauză, atât unii indicatori de fiabilitate, cât şi metodele de 

încercare apar sub aspecte diferite, după cum se referă la autovehicul ca un tot sau la 

componentele acestuia. 

La alegerea indicatorilor de fiabilitate se va avea în vedere, în principal 

caracterul produsului (reparabil sau nereparabil), precum şi importanţa şi caracterul 

misiunii pe care acesta o are de îndeplinit. 

Cel mai intuitiv indicator pentru aprecierea fiabilităţii unui autovehicul este 

timpul (rulajul) mediu de funcţionare între două defectări constructive „m”; în cazul 

componentelor nereparabile, acest indicator devine timpul (rulajul) mediu de 

funcţionare până la defectare. Acest indicator are semnificaţie concretă atât în faza de 

fabricare, cât şi în cea de utilizare a autovehiculului şi se poate determina pe baza 

datelor de evidenţă a defectărilor survenite în timp, în raport cu rulajul efectuat. 

În esenţă, o încercare la fiabilitate constă din aducerea autovehiculului în 

starea de funcţionare, în condiţii specificate şi controlate, pe o durată stabilită şi 

ţinerea evidenţei defectărilor şi a operaţiilor de mentenanţă, astfel încât, printr-o 

prelucrare statistică adecvată, cu relaţiile indicate de STAS 10307-75, să se determine 

indicatorii de fiabilitate cei mai adecvaţi obiectivului urmărit. La această operaţiune se 

vor avea în vedere şi recomandările metodologice privind culegerea, prelucrarea şi 

interpretarea mărimilor statistice prevăzute în STAS 10911-77. 

1.2. Indicatori de fiabilitate 

Un element de bază în determinarea indicatorilor de fiabilitate îl reprezintă 

funcţia de repartiţie a timpului de funcţionare. Una din cele mai convenabile şi mai 

utilizate legi de repartiţie în domeniul autovehiculelor este legea lui WEIBULL. În 

varianta biparametrică [I4], legea este exprimată cu ajutorul relaţiei: 

β 

− λ t 

în care: 

F t = 1 − e 

( ) 

(1.1) 

( ) 

t – este parametrul timp în sensul mai larg (ore, kilometri, cicluri); 

β – parametrul de formă a modelului (valoare constantă); 

λ – parametrul de scară (valoare constantă). 

Pornind de la relaţia (1.1) rezultă următorii indicatori de fiabilitate în cazul 

repartiţiei Weibull biparametrice: 

densitatea de probabilitate a timpului de funcţionare: 

1 ( t 

β 

β − − λ ) 

f t = t e 

(1.2) 

( ) 

βλ 

30

funcţia de fiabilitate: 

β 

− ( λ t 

R t = e 

) 

(1.3) 

( ) 

rata (intensitatea) de defectare: 

1 

Z t β λ t β − 

= (1.4) 

( ) 

media timpului de funcţionare, care pentru situaţiile când repararea poate 

fi asimilată cu înlocuirea, reprezintă valoarea medie a timpului de funcţionare între 

două defectări succesive (MTBF): 

M TBF 

= 

⎛ 1 ⎞ 

Γ ⎜ + 1 

β 

⎟ 

⎝ ⎠ 

1 

β 

(1.5) 

λ 

unde Γ este funcţia gamma a lui Euler. 

Constantele β şi λ ale repartiţiei Weibull, corespunzătoare unui set de 

rezultate experimentale, se pot determina analitic sau utilizând diagrama probabilistică 

Weibull. În cele ce urmează s-a utilizat numai metoda analitică, aceasta prezentând o 

acurateţe şi o grafică net superioare metodei grafice. 

1.3. Culegerea, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor 

În activitatea de utilizare a autovehiculelor de intervenţie este deosebit de utilă 

culegerea datelor care să permită o analiză amănunţită a defectărilor şi a ratelor de 

defectare, având în vedere condiţiile diferite de timp, mediu ambiant, acţiuni de 

mentenanţă etc. ca şi luarea în consideraţie a aspectelor de mentenanţă şi 

disponibilitate. Pentru ca datele respective să fie suficient de semnificative, acestea 

trebuie să se refere atât la funcţionarea fără defecte, cât şi la defecţiunile în sine. 

Rapoartele menţionate trebuie să furnizeze date asupra utilizării, defectării, 

mentenanţei preventive, date care privesc comportarea produselor considerate fie 

individual, fie ca un grup de produse de acelaşi tip. Informaţiile sunt destinate să 

permită evaluarea fiabilităţii operaţionale în condiţii precizate şi să o compare cu 

fiabilitatea previzională. Pentru estimarea, atât a fiabilităţii produsului cât şi a 

elementelor care-l alcătuiesc, este necesar ca rapoartele să fie detaliate. 

Datele trebuie să permită identificarea produsului şi să furnizeze informaţii 

asupra condiţiilor de utilizare a acestuia. Datele asupra defectării trebuie să se refere la 

toate tipurile de defectări observate şi să conţină detalii suficiente pentru a permite 

identificarea acestora, inclusiv a defectărilor datorate utilizării necorespunzătoare. 

31

Dacă acţiunile de mentenanţă preventive întreprinse, nu corespund unei înlocuiri sau 

unei reparaţii, acestea se vor raporta ca acţiuni de mentenanţă, fără defectarea 

produsului. În caz contrar, datele de raportare vor menţiona atât defectările, cât şi 

acţiunea de mentenanţă îndeplinită. 

Culegerea datelor trebuie să se facă în conformitate cu STAS 10911-77. 

Dacă numărul echipamentelor supuse încercării este redus, culegerea datelor 

poate fi făcută de către personalul normal de mentenanţă şi utilizare, folosind 

documentele de mentenanţă existente. Dacă echipamentul este complex sau dacă 

numărul echipamentelor supuse încercării este mare, se recomandă încredinţarea 

culegerii datelor unui personal special pregătit. 

2. STUDIU DE CAZ 

Autovehiculele de intervenţie sunt un sistem complex, atât datorită diversităţii 

de subsisteme componente (mecanice, hidraulice, pneumatice, electrice etc.) cât şi 

diversităţii mari de producători din industria orizontală care furnizează materialele, 

piesele, subansamblele şi ansamblele care intră în compunerea subsistemelor. 

Este cunoscut faptul că fiabilitatea unui sistem depinde de fiabilitatea 

componentelor sale, ceea ce ar însemna, în cazul autovehiculelor de intervenţie 

încercarea de reducere a complexităţii constructive în vederea obţinerii unei fiabilităţi 

cât mai ridicate. 

Principalii factori care influenţează condiţiile de utilizare ale autovehiculelor 

de intervenţie sunt: 

funcţionarea motoarelor autovehiculelor la regimuri critice, ca urmare a 

timpului mic scurs între primirea semnalului de urgenţă şi sosirea la locul 

intervenţiei; 

funcţionarea în orice condiţii de climă şi indiferent de starea vremii; 

deplasarea, indiferent de starea drumurilor şi configuraţia terenului; 

funcţionarea în diverse regimuri de sarcină cu schimbări dese ale 

acestora; 

diversitatea personalului de exploatare a autovehiculelor (militari în 

termen, subofiţeri, militari angajaţi pe bază de contract etc.). 

Statistica ocupă un rol important printre instrumentele de fundamentare a 

deciziilor privind strategiile de mentenanţă aplicabile autovehiculelor de intervenţie. 

Debutul în rezolvarea acestor probleme îl reprezintă alegerea corectă a modelului 

statistic, destinat să reprezinte comportamentul în exploatare a autovehiculelor de 

intervenţie. 

32

Etapele principale ale construirii modelului Weibull pot fi ordonate astfel: 

stabilirea ipotezelor 

estimarea parametrilor modelului Weibull 

pregătirea datelor pentru prelucrare 

estimarea indicatorilor de fiabilitate 

2.1. Stabilirea ipotezelor 

Având în vedere că unul din elementele posibile ale unui program de 

fiabilitate îl constituie încercările de fiabilitate, voi efectua o încercare de determinare 

a fiabilităţii operaţionale pe trei loturi de autovehicule de intervenţie. Informaţiile vor 

fi culese de la autospeciale de lucru cu apă şi spumă folosite în acţiuni de stingere a 

incendiilor de orice natură şi salvări de persoane. 

Se are în vedere analiza defectărilor care pot conduce la situaţia în care 

autospeciala de stins incendiu: 

din cauza defectării unor organe / subansamble autospeciala nu poate 

pleca la intervenţie sau ajunsă acolo, nu-şi poate îndeplini una dintre misiunile 

specifice; 

motorul autospecialei, deşi funcţionează, nu asigură deplasarea cu 

parametrii dinamici stabiliţi sau la locul de intervenţie nu poate să furnizeze energie 

suficientă pentru acţionarea utilajelor pe care le antrenează. 

În analizele ce urmează, am în vedere cele două situaţii în mod separat, cu 

toate că defectarea motorului / neasigurarea parametrilor de cuplu sau turaţie poate fi 

inclusă în prima dintre acestea. 

Programul de mentenanţă preventivă şi corectivă care s-a efectuat pe timpul 

încercării a fost acela prevăzut în mod curent, în normativele tehnice în vigoare şi a 

fost efectuat de personalul tehnic de la locul de muncă. 

În dotarea atelierelor de asistenţă tehnică şi reparaţii de la nivelul unităţilor şi 

subunităţilor nu există aparatură de diagnosticare, ceea ce face imposibilă verificarea 

şi măsurarea unor parametrii de funcţionare ai ansamblelor şi subansamblelor din 

compunerea autovehiculelor. 

Din această cauză, pentru evaluarea indicatorilor de fiabilitate s-au luat în 

considerare defectările relevante – toate defectările care scot din funcţiune 

autospeciala (nu mai poate fi folosită scopului pentru care este destinată – stingerea 

incendiilor şi salvarea bunurilor şi persoanelor) – indiferent de timpul de imobilizare şi 

eforturile materiale şi umane necesare pentru repunerea acesteia în stare de intervenţie. 

Remedierile s-au efectuat prin înlocuirea reperului/subansamblului defect. 

33

Ca durată relevantă de încercare a fost stabilit un parcurs de 3000 kmEC, rulaj 

ce reprezintă în medie, jumătate din rulajul anual al unei astfel de autospeciale. De 

regulă în acest interval se execută 6 lucrări de mentenanţă preventivă (câte una pe 

lună) de către personalul care are în primire autospeciala, sub supravegherea şefului de 

garaj. 

2.2. Estimarea parametrilor modelului Weibull 

Se consideră forma modelului biparametric [I4]. Iniţial, se procedează la 

estimarea parametrilor β şi λ. 

În vederea liniarizării, se aplică operaţia de dublă logaritmare relaţiei (1.1) şi 

prin aplicarea metodei celor mai mici pătrate (MCMMP) rezultă în final: 

aˆ 

= 

2 

i ln i − ln i i ln i 

2 

2 

n∑ln 

xi 

− ∑( ln xi 

) 

∑ ∑ ∑ ∑ 

y x x y x 

(1.6) 

ˆ β = 

∑ ∑ ∑ 

n y ln x − y ln x 

∑ 

i i i i 

2 

ln i − ∑( ln i ) 2 

n x x 

(1.7) 

Parametrul λ rezultă din relaţia (1.8): 

aˆ 

ˆ λ = e 

(1.8) 

În relaţiile (1.6-1.7) toate sumele se calculează în limitele 1 la n, unde n 

reprezintă numărul de evenimente din setul de date analizat. 

2.3. Pregătirea datelor pentru prelucrare 

Pentru culegerea datelor primare s-a utilizat un model de „Fişă de urmărire în 

exploatare”, respectând recomandările din STAS 10911-77 privind conţinutul 

raportului de exploatare. Pe baza acestor informaţii s-a întocmit raportul de încercare, 

în conformitate cu STAS R12007/1-81. 

34

Din fişele astfel întocmite s-au obţinut următoarele seturi de date: 

(Setul nr.1) Tab. 1.1 

Nr. 

crt. 

Număr de 

înmatriculare 

Rulajul 

kmEC 

Piesa sau subansamblul 

defectat 

Grupa 

Constructivă 

1 A 94 supapă limitare debit Frână 

2 A 215 capete de bară Direcţie 

3 B 323 electromotor Pornire 

4 C 332 segmenţi compresor Frână 

5 D 372 injectoare Motor 

6 D 425 bendix Pornire 

7 E 471 disc ambreiaj Transmisie 

8 F 538 duze injector Motor 

9 G 628 filtru motorină Motor 

10 H 747 bridă arc spate Suspensie 

11 D 757 arc faţă Suspensie 

12 I 891 filtru motorină Motor 

13 A 1079 compresor aer Frână 

14 B 1190 capete de bară Direcţie 

15 J 1198 cameră frânare Frână 

16 G 1210 cilindru dublu de frână Frână 

17 H 1359 răcitor ulei Motor 

18 D 1423 supapă limitare debit Frână 

19 B 1653 cilindru dublu de frână Frână 

20 F 1673 disc ambreiaj Transmisie 

21 E 1789 filtru motorină Motor 

22 K 1977 articulaţie sferică CV Transmisie 

23 K 2014 disc ambreiaj Transmisie 

24 G 2038 filtru motorină Motor 

25 L 2197 filtru motorină Motor 

26 E 2328 set motor Motor 

27 B 2379 cilindru frână faţă Frână 

28 J 2473 rotor electromotor Pornire 

29 J 2754 disc ambreiaj Transmisie 

30 M 2899 pompă comandă ambreiaj Transmisie 

31 D 2995 rotor electromotor Pornire 

35



crt. 

Număr de 


Rulajul 

kmEC 


defectat 

Grupa 

constructivă 

1 a 54 termostat motor Răcire 

2 b 165 baterie filtru motorină Alimentare 

3 b 402 cilindru receptor ambreiaj Transmisie 

4 c 558 supapă limitare debit Frână 

5 d 594 radiator apă Răcire 

6 e 634 cot inferior radiator Răcire 

7 f 661 răcitor ulei Ungere 

8 g 696 baterie filtru motorină Alimentare 

9 e 1038 alternator Pornire 

10 f 1073 braţ oscilant Suspensie 

11 h 1109 cilindru dublu de frână Frână 

12 i 1125 pompă alimentare motorină Alimentare 

13 j 1254 supapă frână Frână 

14 d 1298 braţ oscilant Suspensie 

15 g 1498 set motor Motor 

16 i 1547 coroană volant Transmisie 

17 k 1679 radiator răcire Răcire 

18 k 1717 cap bară dreapta Direcţie 

19 k 1852 cameră frână faţă Frână 

20 m 2165 piston motor Motor 

21 m 2166 set motor Motor 

22 h 2264 cameră frână faţă Frână 

23 n 2616 radiator apă Răcire 

24 o 2811 electromotor Pornire 

25 p 2825 disc ambreiaj Transmisie 

26 s 2891 braţ oscilant Suspensie 


crt. 


Număr de 


Rulajul 

kmEC 


defectat 

1 13 200 compresor aer Frână 

2 14 300 radiator apă Răcire 

3 15 400 articulaţie sferică roată Direcţie 

4 14 700 disc ambreiaj Transmisie 

5 15 800 cilindru comandă ambreiaj Transmisie 

Grupa 

Constructivă 

36

6 10 1000 disc ambreiaj Transmisie 

7 12 1000 pompă injecţie Transmisie 

8 3 1100 pompă alimentare motorină Alimentare 

9 4 1100 supapă frână Frână 


11 12 1100 regulator presiune aer Frână 

12 16 1300 filtru motorină Alimentare 

13 13 1500 pompă injecţie Alimentare 


15 2 1800 garnitură chiuloasă Motor 

16 3 1900 cilindru comandă ambreiaj Transmisie 

17 13 1900 pompă centrală frână Frână 

18 11 2000 pompă apă Răcire 

19 13 2000 cilindru receptor frână Frână 

20 9 2200 pompă Eaton Direcţie 



23 11 2500 supapă releu frână picior Frână 

24 6 3000 arc suspensie spate Suspensie 

În Tab. 1.4 se prezintă rulajul cumulat, exprimat în kmEC, parcurs până la 

defectare de autospecialele avute în observare, precum şi un set de date pentru 

autocamioane echipate cu acelaşi motor. Autospecialele precum şi autocamioanele au 

fost considerate ca ansamblu în cadrul seturilor de date (Tab. 1-3). 

Tab. 1.4 

Nr. Autospeciale Autospeciale Autospeciale Autocamioane 

crt. Setul 1 Setul 2 Setul 3 

1. 94 54 200 102 

2. 215 165 300 413 

3. 323 402 400 679 

4. 332 558 700 846 

5. 372 594 800 1063 

6. 425 634 1000 1104 

7. 471 661 1100 1104 

8. 538 696 1100 1341 

9. 628 1038 1100 1431 

10. 747 1073 1100 1488 

11. 757 1109 1300 1544 

37

12. 891 1125 1500 1546 

13. 1079 1254 1700 1670 

14. 1190 1298 1800 1746 

15. 1198 1498 1900 2012 

16. 1210 1547 2000 2183 

17. 1359 1679 2000 2192 

18. 1423 1717 2200 2487 

19. 1653 1852 2300 2826 

20. 1673 2165 2400 2946 

21. 1789 2166 2500 2966 

22. 1977 2264 3000 - 

23. 2014 2616 - - 

24. 2038 2811 - - 

25. 2197 2825 - - 

26. 2328 2891 - - 

27. 2379 - - - 

28. 2473 - - - 

29. 2754 - - - 

30. 2899 - - - 

31. 2995 - - - 

În Tab. 1.5 se prezintă în kmEC, rulajul cumulat parcurs până la defectare 

considerând doar motoarele autospecialelor avute în observare, precum şi un set de 

date pentru autocamioane echipate cu aceleaşi motoare. 

Tab. 1.5 

Nr. Autospeciale Autospeciale Autospeciale Autocamioane 

crt. Setul 1 Setul 2 Setul 3 

1. 372 54 300 102 

2. 538 165 1100 679 

3. 628 594 1100 1104 

4. 891 634 1300 1104 

5. 1359 661 1500 1431 

6. 1789 696 1800 1488 

7. 2038 1125 2000 1546 

8. 2197 1498 2300 1746 

9. 2328 1679 - 2192 

10. - 2165 - 2826 

11. - 2166 - 2946 

12. - 2616 - - 

38

Din fişele de urmărire în utilizare se poate evalua şi ponderea diferitelor grupe 

constructive în numărul total de evenimente, astfel (Tab. 1.6): 

Grupa constructivă Setul 1 Setul 2 Setul 3 

motor 9 12 8 

frână 8 5 8 

transmisie 6 3 5 

pornire 4 2 0 

direcţie 2 1 2 

suspensie 2 3 1 

Tab. 1.6 

Se poate remarca ponderea relativ mare a grupelor motor, frână şi transmisie 

ceea ce se justifică având în vedere condiţiile dure de exploatare a acestor categorii de 

autovehicule (Fig. 1.1). 

30% 

25% 

Procent de 

defectare 

20% 

15% 

10% 

5% 

motor 

frână 

transmisie 

pornire 

direcţie 

suspensie 

0% 

1 

Grupe constructive 

Fig. 1.1 - Repartiţia defecţiunilor pe grupe constructive 

În scopul susţinerii celor prezentate mai sus, s-a efectuat şi o analiză a unui set 

de autocamioane, care faţă de autovehiculele de intervenţie au un regim de utilizare 

mai puţin sever. Misiunile pe care acestea le au de îndeplinit sunt prezentate 

comparativ în Tab. 1.7. 

39

Tab. 1.7 

Misiuni Autocamion Autovehicul de 

intervenţie 

Porniri frecvente 

Da 

Plecarea în barem de timp 

Da 

Deplasări frecvente pe distanţe lungi 

Da 

Staţionare la sarcina maximă de încărcare 

Da 

Funcţionarea motorului pentru acţionarea 

Da 

instalaţiilor speciale 

Plecări zilnice/de mai multe ori pe zi în misiune 

Da 

Deplasare în teren accidentat Da Da 

Şi în cazul autocamioanelor a rezultat că grupa motor prezintă cele mai 

frecvente defectări (Tab. 1.8). 

Tab. 1.8 

Grupa constructivă Procent Număr 

motor 24% 5 

frână 10% 2 

transmisie 14% 3 

pornire 24% 5 

alimentare 14% 3 

răcire 14% 3 

De asemenea, se poate remarca ponderea relativ mare a grupelor motor şi 

pornire, dar şi o creştere şi o grupare a defecţiunilor pe transmisie, alimentare şi răcire, 

faţă de cele constatate la autovehiculele de intervenţie. Aceasta se datorează şi 

misiunilor specifice de transport. 

2.4. Estimarea indicatorilor de fiabilitate 

Pentru determinarea indicatorilor de fiabilitate se pleacă de la estimarea 

parametrilor modelului Weibull în varianta biparametrică. În acest scop, a fost 

elaborat un program sursă MATLAB, care pe lângă valorile respectivilor parametrii 

realizează şi grafica funcţiilor în cauză. Valorile respectivilor parametrii ( β şi λ ) 

sunt înscrise direct pe grafice, la fel ca valoarea MTBF. 

În Fig. 1.2-1.4 se prezintă, sub formă grafică, rezultatele obţinute în situaţia 

când sunt avute în vedere autospecialele şi autocamioanele considerate ca ansamblu, 

40

iar în Fig. 1.5-1.7 când analiza este executată numai pentru motoarele respectivelor 

autovehicule. 

Fig. 1.2 - Funcţiile de repartiţie a autospecialelor şi camioanelor (ans) 

Fig. 1.3 - Funcţiile de fiabilitate a autospecialelor şi autocamioanelor (ans) 

41

Fig. 1.4 - Rata defectărilor autospecialelor şi a autocamioanelor (ans) 

Fig. 1.5 - Funcţiile de repartiţie a motoarelor autospecialelor şi autocamioanelor 

42

Fig. 1.6 - Funcţiile de fiabilitate a motoarelor autospecialelor şi camioanelor 

Fig. 1.7 - Rata defectărilor motoarelor autospecialelor şi a autocamioanelor 

43

* 

* * 

1. Având în vedere rezultatele obţinute, în cazul când sunt avute în vedere 

autospecialele şi autocamioanele, considerate ca ansamblu, se pot formula următoarele 

concluzii: 

autovehiculele de intervenţie supuse analizei şi considerate ca 

ansamblu, sunt în măsură să îndeplinească misiunile specifice însă în 

condiţii precare, fiabilitatea acestora fiind foarte redusă. Se are în vedere 

aici rata ridicată a probabilităţii apariţiei defecţiunilor, mai ales în 

situaţia autospecialelor (în medie respectiva rată este de 1.0x10 -3 

defectări pe kmEC sau mai mare); 

media timpului de bună funcţionare (MTBF), care este de circa 1400- 

1500 kmEC, se încadrează în limite acceptabile având în vedere că în 

jurul acestui rulaj autospecialelor li se execută o revizie tehnică 

trimestrială, ocazie cu care se pot depista, înlocui sau repara piesele, 

subansamblele şi ansamblele care nu mai prezintă garanţie în 

funcţionare şi care dacă nu ar fi rezolvate ar duce la imposibilitatea 

îndeplinirii misiunilor; 

totuşi valoarea redusă a MTBF conduce la concluzia că autospecialele 

se află în apropierea perioadei de expirare a timpului lor de utilizare. 

Analiza valorilor rezultate în urma studiului, impun cu necesitate ca la 

un rulaj care se apropie ca valoare de MTBF, să se execute o 

diagnosticare a stării tehnice a motoarelor autospecialelor; 

valoarea funcţiei de nefiabilitate de aproximativ 40% conduce la 

concluzia că autospecialele luate ca ansamblu se vor defecta aproape 

sigur după un rulaj de circa 1500 kmEC; 

datele menţionate sunt relevante şi se pot folosi în planificarea lucrărilor 

de mentenanţă, aprovizionarea cu piese de schimb şi materiale, 

dimensionarea stocurilor, pregătirea personalului, dotarea atelierelor de 

asistenţă tehnică şi reparaţii pe diferite nivele în funcţie şi de 

complexitatea lucrărilor etc; 

2. Dacă sunt avute în vedere numai motoarele, concluziile care pot fi 

formulate sunt: 

rata defectării în cazul autocamioanelor este mai mică în raport cu cea a 

autospecialelor. Explicaţia rezultă imediat având în vedere gradul mai 

redus de solicitare a acestora; 

cu excepţia setului 3, la restul seturilor care conţin date pentru 

motoarele autospecialelor, rata defectărilor este mare (la rulaje apropiate 

de MTBF, aceasta este de circa 1.0x10 -3 defectări pe kmEC sau mai 

mare, deci asemănătoare cu situaţia când autospecialele se consideră ca 

ansamblu). 

44

Bibliografie: 

1. Andreescu, C. ş.a. – Tehnici şi echipamente pentru diagnosticarea 

autovehiculelor. Îndrumar de aplicaţii practice, Editura Universităţii 

„Politehnica”, Bucureşti, 1997; 

2. Boroiu, A. – Fiabilitatea şi mentenabilitatea automobilelor, Editura 

Universităţii din Piteşti, 2001; 

3. Baron, T. ş.a. – Calitate şi fiabilitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988; 

4. Bayer, M. – Fiabilitatea şi mentenabilitatea sistemelor, Editura Bren, 

Bucureşti, 1999; 

5. Ciobotaru, T. – Încercarea blindatelor, automobilelor şi tractoarelor, Editura 

Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1996; 

6. Copae, I. – Dinamica automobilelor. Teorie şi experimentări, Editura 


7. Cătuneanu, V. ş.a. – Bazele teoretice ale fiabilităţii, Editura Academiei R.S.R., 


8. Frăţilă, G. – Calculul şi construcţia automobilelor, Editura Didactică şi 

Pedagogică, Bucureşti, 1977; 

9. Filip, I. – Încercarea autovehiculelor, Academia Militară, Bucureşti, 1985; 

10. Gheorghe, A. – Impactul complexitate, fiabilitate, securitate asupra sistemelor 

tehnologice mari, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990; 

11. Gorianu, M. – Mecanica autovehiculelor cu roţi şi cu şenile, Editura 

Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992; 

12. Isaic-Maniu, A. – Metoda Weibull. Aplicaţii, Editura Academiei Republicii 

Socialiste România, Bucureşti, 1983; 

13. Ionescu, M. – Tehnologia de întreţinere, exploatare şi reparare a 

autovehiculelor rutiere, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1997; 

14. Manea, C. ş.a – Fiabilitatea şi diagnosticarea automobilelor, Editura Militară, 


15. Mihoc, G. ş.a. – Bazele matematice ale teoriei fiabilităţii, Editura Dacia, 

Cluj-Napoca, 1976; 

16. Miltiade, C. – Probleme de optimum în ingineria sistemelor tehnice, Editura 

Academiei Române, Bucureşti, 1994; 

17. Marinescu, M. – Soluţii moderne în construcţia de automobile, Editura 


45

18. Negruş, E. ş.a. – Încercarea automobilelor, Editura Didactică şi Pedagogică, 


19. Nagy, T. ş.a. – Exploatarea şi tehnica transportului auto, Editura Didactică şi 

Pedagogică, Bucureşti, 1982; 

20. Vînturiş, V. – Încercarea blindatelor, automobilelor şi tractoarelor, Îndrumar 

de laborator, Academia Tehnică Militară, Bucureşti, 2001; 

21. MATLAB FUNCTION REFERENCE, Volume 1: A – E, Version 6; 

22. MATLAB FUNCTION REFERENCE, Volume 1: F – O, Version 6; 

23. MATLAB FUNCTION REFERENCE, Volume 1: P – Z, Version 6; 

24. Maşini şi utilaje de stingere a incendiilor, vol.I, II, III, IV; 

25. Norme tehnice privind exploatarea, întreţinerea, repararea, scoaterea din 

funcţiune, declasarea şi casarea autospecialelor, aparaturii, mijloacelor şi 

echipamentelor de prevenire şi stingere a incendiilor, Ediţia 1999; 

26. Normativele tehnice privind înzestrarea unităţilor Ministerului Administraţiei 

şi Internelor cu mijloace de transport, exploatarea şi repararea acestora, 

Ediţia 1994; 

46

MARCAJUL CE. 

INTRODUCEREA PE PIAŢĂ A PRODUSELOR 

PENTRU CONSTRUCŢII 

(CLĂDIRI ŞI INSTALAŢII AFERENTE ACESTORA) 

– partea a II-a – 

Col. dr. ing. Ioan VALE 

Mr. ing. Constanţa ENE 

Cpt. ing. Ionel-Puiu GOLGOJAN, 

Direcţia Pompieri, 

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă 

Abstract: 

As a result of H.G. nr. 622/2004, the purpose of this work is to 

carry on presentation of some aspects concerning CE marking, the way of 

applying it, the shape and content for different parts or whole fire extinguish 

installations. 

Având în vedere faptul că, începând cu data de 27.02.2005 a intrat în vigoare 

Hotărârea Guvernului nr. 622/2004, publicată în Monitorul Oficial al României partea 

1, nr. 421/11.05.2004, continuăm prezentarea unor aspecte privind marcajul CE, 

modul de aplicare a acestuia, formă, conţinut pentru diferite componente sau 

ansambluri ale instalaţiilor de stingere a incendiilor. Aceste date se regăsesc şi în 

Anexa ZA din norma europeană armonizată. Conform anexei menţionate, sistemul de 

conformitate pentru componentele acestor instalaţii de stingere este „sistemul 1”. 

Sistemul 1 implică, conform Legii nr. 608 din 2001 cu modificările şi 

completările ulterioare, certificarea conformităţii produsului de către un organism de 

certificare notificat, pe bază de: 

1) Sarcinile producătorului: 

a. Controlul producţiei în fabrică; 

b. Încercări pe eşantioane prelevate de la locul producţiei, după un plan 

de încercări prestabilit. 

2) Sarcinile organismelor notificate: 

a. Încercări iniţiale de tip ale produsului; 

47

. Inspecţia iniţială a locului producţiei şi a controlului producţiei în 

fabrică; 

c. Supravegherea continuă, evaluarea şi acceptarea controlului producţiei 

în fabrică. 

Componentele instalaţiilor fixe de stingere a incendiilor cu substanţe speciale, 

dimensionarea acestora, caracteristice fizice şi chimice ale substanţelor de stingere, 

riscurile, precum şi alte prevederi referitoare la execuţia, verificarea şi recepţia 

acestora sunt precizate în Normativul pentru proiectarea, executarea şi exploatarea 

instalaţiilor de stingere a incendiilor, în curs de publicare. 

Instalaţii fixe de stingere cu argon 

Argonul are denumirea comercială de ARGOTEC şi indicativul IG – 01 

conform standardului internaţional ISO/FDIS 14520 – 12 : 2000. 

Argonul este un gaz incolor, inodor şi inert din punct de vedere chimic. Acesta 

este un gaz ecologic (nepoluant), nu atacă stratul de ozon şi nu este toxic. 

Principalele proprietăţi fizice ale argonului sunt următoarele: 

– masa moleculară 39,948 

– temperatura de fierbere la presiunea de 1,013 bar –185,9 0 C 

– temperatura de îngheţare –189,4 0 C 

– temperatura critică –122,3 0 C 

– presiunea critică 49,0 bar 

– densitatea critică 536 kg/m 3 

Ca substanţă de stingere a incendiului, argonul are următoarele proprietăţi: 

− nu distruge obiectele şi materialele stinse; 

− pătrunde în cele mai mici orificii ale materialului aprins; 

− are o conductibilitate termică redusă şi este rău conducător de electricitate; 

− nu se deteriorează prin stocare (conservare îndelungată); 

− nu este sensibil la variaţiile de temperatură ale mediului din incinta 

protejată. 

Instalaţiile de stingere a incendiilor cu argon, se compun, în principal, din: 

instalaţia de stocare a argonului: 

- butelii de oţel sau ansambluri de butelii grupate în baterie; 

- supape de descărcare; 

- colector de descărcare; 

- componente auxiliare de control. 

instalaţia de declanşare: 

- cilindri pilot; 

- supapa pilot; 

48

- instalaţia de distribuţie: 

- conducte şi ansambluri; 

- ajutaje (duze) de refulare a agentului stingător în spaţiul protejat. 

echipamente electrice de alimentare, detectare, semnalizare şi comandă; 

sisteme de susţinere pentru: 

- butelii cu argon; 

- blocul colector. 

Norme aplicabile – Norme europene 

Norma europeană este EN 12094 – 13: 2001 

Seria de norme europene armonizate EN 12094 cuprinde o parte comună 

pentru componente similare, utilizate atât în instalaţiile de stingere cu gaze inerte cât şi 

în alte instalaţii de stingere cu substanţe speciale. În tabelul nr. 1 sunt înscrise 

componentele care trebuie să aibă, obligatoriu marcajul CE începând din 1 aprilie 

2004. 

Component 

Clapetă anti-retur pe 

circuitul de comandă 

Clapetă anti-retur 

Norma europeană 

EN 12094-13: 2001 

Instalaţii fixe de stingere a incendiilor – 

Componente ale instalaţiilor de stingere cu 

gaz – Partea 13: Cerinţe şi metode de 

încercare pentru clapeta anti-retur 

EN 12094-13: 2001 

Instalaţii fixe de stingere a incendiilor – 

Componente ale instalaţiilor de stingere cu 

gaz – Partea 13: Cerinţe şi metode de 

încercare pentru clapeta anti-retur 

Tabelul nr. 1 

Data 

publicării 

Ediţia I – mai 

2001 

Ediţia I – mai 

2001 

Instalaţii fixe de stingere a incendiilor cu substanţe speciale, altele decât 

gazele inerte 

Substanţele speciale utilizate în instalaţiile fixe de stingere a incendiilor sunt 

FM 200, IG – 541, NAF SIII, HFC – 125 şi FE 13. 

Reglementarea CE nr.2037/2000 a Parlamentului european şi a Consiliului din 

29 iunie 2000 privind substanţele care reduc stratul de ozon, prevede ca după data de 

31 decembrie 2003, toate instalaţiile fixe de stingere cu haloni să fie scoase din 

funcţiune şi demontate. 

Principalele proprietăţi fizice ale substanţelor speciale folosite la instalaţiile 

pentru stingerea incendiilor sunt date în tabelul nr. 2. 

49

Tabelul nr. 2 

Proprietăţi fizice ale unor substanţe speciale folosite pentru stingerea incendiilor 

FM 200 IG – 541 NAF SIII HFC – 125 FE 13 

masa moleculară 170 34 92,9 120.02 70.01 

temperatura de 

fierbere la presiunea –16,4 -196 -32,6 -48.50 -82.0 

de 1,013 bar [ 0 C] 

temperatura de 

–131,1 –78,5 –107,2 –103.00 – 

îngheţare[ 0 C] 

NOAEL [%] 9 43 10 7.5 30 

LOAEL [%] 10,5 52 10 10 > 50 

Concentraţia de 

stingere 

6,7 34 12 8.7 12,9 

Fig. 1: Instalaţie fixă de stingere cu gaze inerte 

50

Fig. 2: Instalaţie fixă de stingere cu inergen 

Norme aplicabile 

Seria de norme europene armonizate EN 12094 cuprinde o parte comună 

pentru componente similare, utilizate atât în instalaţiile de stingere cu halogeni cât şi 

în alte instalaţii de stingere cu gaz. În tabelul nr. 1 sunt înscrise componentele ce 

trebuie să poarte obligatoriu, marcajul CE, începând din 1 aprilie 2004. 


Norma europeană este EN 12094 – 13: 2001 

Clapeta anti-retur pe circuitul de comandă (non return valve) 

Clapeta anti-retur pe circuitul de comandă este un element component instalat 

în conductele de comandă şi care permite curgerea într-o singură direcţie. 

51

Clapeta anti-retur (check valve) 

Clapeta anti-retur este un element component amplasat între vana rezervorului 

şi colector şi permite curgerea într-un singur sens. Colectorul este o ţeavă specială care 

adună agentul stingător din două sau mai multe butelii. 

Încercare de tip iniţial 

Încercarea de tip iniţial se face asupra: 

– repartizării agentului stingător; 

– fiabilităţii operaţionale; 

– durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la coroziune; 

– durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la vibraţii. 

Secţiunea 3 

Punctul 6 

EN 12094 – 13 

Clapete anti-retur pe circuitul de comandă 

Fig. 3: Detaliu clapetă anti-retur dintr-o instalaţie cu gaze inerte 

52

Punctul 1 

Marcajul european de conformitate CE. Pentru toate produsele se vor respecta 

proporţiile prezentate. Componentele C şi E ale marcajului de conformitate trebuie să 

aibă aceeaşi dimensiune pe verticală, dar aceasta nu trebuie să fie mai mică de 5 mm. 

Punctul 7 

Produs tip (product type) 

Clapeta anti-retur pe circuitul de comandă 

Punctul 8 

Presiunea de lucru (working pressure) 

Producătorul determină presiunea de lucru (bar) 

Secţiune liberă eficace (free cross-sectional area) 

Producătorul specifică secţiunea de curgere liberă (la cca. ± 10%) în mm 2 . 

Formă şi conţinut 

1 

2 

1134 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

Any Co Ltd, P.O. Box 21, B1050 

00 

0123 - CPD - 001 

EN 12094-13 

Clapetă anti-retur pentru CO - instalaţie de stingere a incendiului - înaltă 

2 

presiune 

Presiunea de lucru 140 bar 

Suprafa ţa liberă a secţiunii transversale 

1 

Simbolul CE 

2 Numărul de identificare a organismului 

notificat 

3 Numele sau marca producătorului sau 

furnizorului şi adresa sa 

4 Ultimele două cifre ale anului în care 

a fost aplicat marcajul 

Numărul certificatului de conformitate 

Norma europeană armonizată 

Descrierea produsului/componentului 

Caracteristici relativ importante despre 

performanţe şi/sau codul în funcţie de 

specificaţiile tehnice (dacă este necesar) 

Fig. 4: Exemplu marcaj CE la o clapetă anti-retur 

5 

6 

7 

8 

53

Clapete anti-retur 

Punctul 7 

Produs tip (product type) 

Clapetă anti-retur 

În funcţie de instalaţia de stingere, se poate opta între o instalaţie fixă de 

stingere cu pulbere, o instalaţie fixă de stingere cu CO 2 (de presiune înaltă sau joasă) 

sau o instalaţie fixă de stingere cu substanţe speciale. 

Punctul 8 

Presiunea de lucru (working pressure) 

Producătorul determină presiunea de lucru (bar), conform tabelului nr. 2 

Tabelul nr. 3 

Presiunea de lucru 

Element component pentru 

Instalaţie cu CO 2 Instalaţie cu CO 2 Gaz inert Halogen 

de înaltă presiune de joasă presiune 

140 - (1) (1) 

(1) Această valoare reprezintă presiunea dezvoltată în 

recipient, la 50 O C, cu gradul de umplere/presurizare cel mai 

înalt. 

Punctul 9 

Secţiunea eficace de descărcare totală (total discharge cross section) 

Producătorul specifică secţiunea de curgere liberă (la cca. ± 10%) în mm 2 . 

Instalaţii fixe de stingere cu pulberi a incendiilor 

Dată fiind necesitatea compatibilităţii între diferitele componente ale unei 

instalaţii fixe de stingere cu pulberi, pot apărea probleme privind fiabilitatea şi 

eficacitatea unui astfel de sistem conceput pe baza unor componente disparate. 

Instalaţiile fixe de stingere a incendiului cu pulberi se compun, în principal, 

din următoarele: 

rezervoare pentru stocarea pulberii; 

sisteme de vehiculare a pulberii (butelii, distribuitoare, conducte şi duze); 

sisteme de comandă şi punere în funcţiune a instalaţiei la izbucnirea 

incendiului (modul de comandă, butelii de acţionare); 

instalaţii de semnalizare (detectare, avertizare, alarmare). 

54

Componentul de bază al majorităţii pulberilor stingătoare de incendiu este 

bicarbonatul de sodiu. Se mai produc în prezent, pulberi pe bază de bicarbonat de 

potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu, sulf, uree, diferite produse ale borului. 

Pentru vehicularea pulberii stingătoare în conductele instalaţiei de stingere a 

incendiului se pot utiliza: 

- azot comprimat; 

- dioxid de carbon lichefiat. 

Fig. 5: Configuraţia caracteristică a elementelor componente ale unei instalaţii fixe de 

stingere cu pulberi 

1-rezervor cu pulberi 

2-orificiu de umplere 

3-manomentru de 

presiune a (înaltă 

presiune) 

4-regulator de presiune 

5-manomentru de 

presiune b (joasă 

presiune) 

6-conductă de gaz 

propulsor 

7-rezervor de gaz 

propulsor 

8-element declanşator 

pentru vana cu gaz 

propulsor 

9-racord flexibil 

10-rezervor gaz 

propulsor 


pentru rezervoarele pilot 


cu bobină 


manual 

14-disp. de întârziere 

15-contragreutate cu 

cablu metalic 

16-clapetă anti-retur 

17-tub de expulzare a 

gazului propulsor 

18-tub plonjor cu pulberi 

19-racord de drenaj 

20-vană cu pulberi/vană 

principală pneumatică 

21-vană de încercare a 

instalaţiei de stingere 

22-vană de izolare 

principală 


pentru vanele 

direcţionale/electrovane 

24-reţea pilot a 

vanelor direcţionale 

25-vană direcţională 

26-vană de spălare 

27-vană de aerare 

28-control de 

deschidere a vanei 

29-linie de control 

30-supapă de 

siguranţă 

31-duză 

32-conductă 

36-dispozitiv de 

alarmă 

55

Tabelul nr. 4 

Element component 


Pulbere de stingere EN 615 

Dispozitive de siguranţă pentru protejarea 

ISO 4126 - 1 

împotriva presiunilor excesive – Partea 1: Supape de 

securitate 

Dispozitive de siguranţă pentru protejarea 

ISO 4126 – 2 

împotriva presiunilor excesive – Partea 2: Dispozitiv de 

siguranţă cu disc de ruptură 

Observaţie: Anumite componente menţionate în norma 

EN 12412 – 2: 2001 nu sunt menţionate în norma 

EN 12416: 2001 şi invers (de exemplu clapeta 

anti-retur dintre fiecare butelie şi colector). 

Norme aplicabile 

Norma europeană pentru elementele componente ale instalaţiilor fixe de 

stingere cu pulberi are o singură parte. Pentru componentele instalaţiilor de stingere cu 

pulberi, norma face fie trimiteri la norme europene (tabelul 3), fie descrie metode de 

încercare specifice. 


Norma europeană este EN 12416: 2001 

Încercare de tip iniţial 

Anexa ZA a normei europene tratează doar duzele. 

Încercarea de tip iniţial privind duzele se face asupra: 

– distribuţiei agentului stingător 

– durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la presiune 

– durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la căldură 

– durabilităţii fiabilităţii de funcţionare, rezistenţei la coroziune 

Marcajul CE 

În ceea ce priveşte aplicarea marcajului CE, norma nu menţionează explicit 

decât exigenţele pentru duze. În ceea ce priveşte conţinutul marcajului CE şi locul 

unde trebuie aplicat la celelalte elemente componente, norma este foarte vagă în acest 

subiect. 

56

1 

2 

1134 

3 

4 

5 

6 

7 

8 

EN 12416-1 

Duză de inundare totală 

Any Co Ltd, P.O. Box 21, B1050 

00 

0123 - CPD - 001 

Diametru : 15 mm 

Presiunea maximă de lucru: 15 bar 

Debit: 5 kg/s 

2 

Aria maximă de acoperire: 9 m 

Înălţimea minimă şi maximă de montaj: dată de producător 

1 

Simbolul CE 

2 Numărul de identificare a organismului 

notificat 

3 Numele sau marca producătorului sau 

furnizorului şi adresa sa 

4 Ultimele două cifre ale anului în care 

a fost aplicat marcajul 

5 

6 

7 

8 

Numărul certificatului de conformitate 

Norma europeană armonizată 

Descrierea produsului/componentului 

Caracteristici relativ importante despre 

performanţe şi/sau codul în funcţie de 

specificaţiile tehnice (dacă este necesar) 

Fig. 6: Exemplu marcaj CE la o duză de refulare 

Secţiunea 3 

Punctul 6 

EN 12416-1 

Punctul 7 

Tip duză (nozzle type) 

57

Pentru duze, se poate opta între duze de protejare a volumului sau pentru duze 

de protejare a obiectului. 

În funcţie de unghiul de difuzare, duzele de protejare a volumului pot fi: 

– duze centrale de volum (360 O ) 

– duze de tip mural 

Punctul 8 

Diametrul duzei (nozzle diameter) 

Diametrul orificiului de curgere este exprimat în mm. 

Presiune maximă de lucru (maximum working pressure) 

Presiunea maximă de funcţionare este exprimată în bar. 

Gradul de curgere (flow rate) 

Debitul este exprimat în kg/s. 

Caracteristicile duzei (nozzle characteristics) 

Valorile sunt recomandate de producător pentru: 

– duzele de protejare a volumului: 

suprafaţa maximă de protejat (m 2 ), volumul maxim de protejat (m 3 ) şi 

înălţimea maximă şi minimă de amplasare (m) 

– duzele de protejare a obiectului: 

suprafaţa maximă de protejat (m 2 ) în raport cu înălţimea şi unghiul de 

amplasare iar, dacă este cazul, distanţa deasupra lichidelor la care există riscul 

proiectărilor. 

Bibliografie: 

1. ANPI Magazine – Prevention incendie et vol 

2. Norma europeană EN 12094-13:2001 

3. Norma europeană EN 12416:2001 

58

PROBLEMATICA RISCULUI 

ŞI VULNERABILITĂŢII 

Ing. Marin BÎLDEA 

Centrul Zonal de Pregătire de Protecţie Civilă Craiova 

Abstract: 

This work presents the emergency management purpose, risk 

problems and vulnerability. 

Comunitate şi vulnerabilitate 

Scopul managementului urgenţelor este acela de a furniza servicii eficiente 

pentru un grup ţintă de populaţie. Acestea se consumă în activităţi de prevenire şi 

răspuns în situaţii de urgenţă precum şi în activităţi de restabilire, unde programe şi 

strategii au beneficiari uşor de identificat. 

Pentru ca aceste activităţi să fie viabile, furnizate eficient şi la timp prin 

sistemul de management al urgenţelor, este necesară o direcţionare precisă a acestora. 

Odată identificate, nevoile şi beneficiarii de resurse pentru susţinerea acestor nevoi, la 

nivelul unei comunităţi se pot dezvolta structuri care să furnizeze servicii în strânsă 

legătură cu necesităţile. De fapt, problema cheie pentru managementul urgenţelor este 

definirea unei strategii pentru furnizarea de servicii care să vină cel mai bine în 

întâmpinarea necesităţilor în situaţii de urgenţă. Pentru aceasta, este nevoie ca 

responsabilii din domeniul managementului urgenţelor să abordeze şi să înţeleagă 

noţiuni şi elemente precum hazard şi risc. 

Comunitatea, definită ca loc, populaţie, viaţă economică şi socială, este în 

prezent din ce în ce mai mult privită ca parte fundamentală a structurii de management 

al urgenţelor. Această abordare, împreună cu o mai bună înţelegere a fenomenelor, 

indiferent de originea acestora, ajută hotărâtor la dezvoltarea de strategii şi acţiuni în 

domeniul prevenirii, răspunsului sau restabilirii situaţiilor de urgenţă, maximizînd 

astfel siguranţa publică. 

Există diverse perspective de planificare a managementului situaţiilor de 

urgenţă, care pot atrage după sine, eventual modificarea bazelor pe care se sprijină 

furnizarea de servicii şi asistenţă la nivelul comunităţilor. Aceste modificări însă, pot 

ghida mai precis eforturile către nevoile ţintă în situaţii de urgenţă. Este necesară 

astfel, o revizuire constantă a conceptelor operaţionale şi de planificare într-un mediu 

aflat într-o continuă schimbare. 

59

Până recent, paradigma înţelegerii şi aplicării managementului în situaţii de 

urgenţă se baza destul de mult pe hazarde în sine, ca şi element central. Aceasta are ca 

rezultat declararea ca activităţi prioritare, descrierea, măsurarea şi controlul 

hazardelor, pe de o parte şi prevenirea sau eliminarea, pe de altă parte. Abordarea vine 

în întâmpinarea cerinţelor managementului sistematic al urgenţelor care în ultimii ani, 

mai mult ca niciodată, a promovat nevoia de siguranţă reală în faţa riscurilor la nivelul 

comunităţilor. Importanţa dinamicii hazardelor oferă posibilitatea dezvoltării de 

sisteme de răspuns la urgenţe, eficiente şi într-o manieră profesionistă. 

Totuşi, aceasta are o mai mică importanţă în activitătile de prevenire şi 

restabilire, unde perspectiva socială şi interacţiunea dintre comunitate şi hazard este 

cel puţin egală, ca importanţă, cu înţelegerea hazardului în sine. Hazardele sunt 

importante ca şi ameninţări la adresa bunurilor şi activităţilor umane sau la adresa 

mediului. În spijinul nevoii de cunoaştere a priorităţilor la nivelul comunităţilor posibil 

afectate de hazarde, nu există decât în foarte puţine cazuri, analize de vulnerabilitate 

sau hărţi de risc care să stabilească aceste priorităţi. 

În sens strategic, management al urgenţelor nu înseamnă numai abordarea 

cauzală a hazardelor, aceasta include considerarea unui întreg spectru de consecinţe 

ale impactului hazardelor şi legătura dintre factorii sociali, politici şi de mediu şi 

forma, frecvenţa, natura sau locaţia hazardelor. Înţelegerea acestor relaţii asigură 

posibilităţi de dezvoltare, într-o manieră eficientă, de programe de prevenire şi 

pregătire sau de sisteme care să influenţeze riscurile în evoluţia lor sau să susţină 

comunităţile în restabilirea după impact. 

Un aspect important rămâne totuşi, dacă privim situaţia din perspectiva 

managementului urgenţelor la nivelul comunităţilor, dacă atunci când o comunitate 

este angajată în planificarea şi propria protecţie în situaţii de urgenţă, se cunoaşte 

sensul a ceea ce reprezintă fiecare membru al comunităţii în contextul acestor 

preocupări. Noţiunea uzuală de comunitate ca şi populaţie dintr-un anumit areal 

(ignorând diversitatea internă şi legăturile externe) nu este adecvată pentru a veni în 

întâmpinarea managementului local al urgenţelor. 

În ultimii ani, managementul situaţiilor de urgenţă la nivelul comunităţilor a 

fost obligat să îmbunătăţească teoria şi capabilităţile în domeniul planificării şi, în 

sprijinul acestui efort a fost adoptată şi abordarea din perspectiva managementului 

riscului. Acesta reprezintă un semnificativ pas înainte în definirea şi implementarea 

priorităţilor pentru creşterea gradului de siguranţă publică. Managementul riscului 

schimbă focalizarea de pe un singur hazard cu o abordare multidisciplinară pe mai 

multe direcţii: 

– contextul social, politic şi de mediu în care hazardele îşi fac apariţia; 

– valorile şi principiile care ghidează procesul decizional; 

– riscul ca şi consecinţele potenţiale pentru populaţia ţintă; 

– spectrul de opţiuni utilizate în tratarea riscului; 

– procesul de selectare, implementare şi monitorizare a măsurilor de prevenire 

a riscului. 

60

Managementul riscului se bazează în parte, dar semnificativ, pe concepte 

cheie precum comunitate şi vulnerabilitate. În termeni operaţionali, managementul 

riscului implică şi comunitatea în planificarea răspunsului la urgenţe şi utilizează 

conceptul de vulnerabilitate ca şi criteriu de evaluare a riscului şi alocare 

corespunzătoare a resurselor. Înţelegând, în acest context, prin comunitate orice grup 

de oameni care au ceva în comun şi ceva de împărţit şi vulnerabilitatea ca şi gradul de 

expunere la riscuri, acesta poate fi un punct de plecare stabil în abordarea 

managementului riscului. 

În practică, comunitatea este de cele mai multe ori sinonimă cu populaţia care 

trăieşte în interiorul unei unităţi administrative definite – tipic o localitate. Există însă 

şi utilizări ale noţiunii de comunitate, pentru a exprima arealul şi populaţia din 

interiorul unei unităţi culturale. Aceste definiţii sunt utilizate pe două direcţii. Prima, 

autoritatea locală furnizează servicii de răspuns la urgenţe în aria administrativă de 

competenţă. A doua, prin identificarea comunităţii cu un areal geografic se poate crea 

o comunitate de interese care poate fi utilizată şi pentru scopurile managementului 

urgenţelor. 

Securitate reală faţă de riscuri 

Mileniul al III-lea găseşte omenirea în faţa unui număr considerabil de 

probleme nerezolvate. Una dintre cele mai grave, prin efectele imediate şi pe termen 

lung, este cea legată de dezastre. Comunitatea ştiinţifică internaţională, administraţia, 

trebuie să răspundă astăzi cât mai convingător şi mai eficient unor întrebări pe care 

opinia publică le pune tot mai des. Se schimbă clima Dacă da, cât de repede şi cât de 

mult va fi afectată societatea umană Creşte nivelul mării, al râurilor atât de mult şi de 

repede încât trebuie mutate aşezările din zonele de coastă sau de pe malurile acestora 

Vom avea cutremure devastatoare mai frecvente Pot fi reduse semnificativ pagubele 

provocate de precipitaţiile atmosferice de lungă durată sau torenţiale 

Ceea ce leagă aceste probleme şi altele similare este influenţa directă şi 

negativă asupra societăţii umane, caracterul de dezastru pe care îl pot căpăta fenomele 

menţionate şi, ca o consecinţă directă, amploarea situaţiilor de urgenţă generate de 

acestea. Comunităţile par însă tot mai conştiente de semnificaţia pe care prevenirea şi 

gestionarea hazardelor o au pentru dezvoltarea acestora. Organismele internaţionale, 

factorii de decizie de la nivelul naţional şi local sunt astăzi implicaţi în asigurarea 

condiţiilor de analiză, cercetare şi management al hazardelor. 

Într-o lume în care, problema lipsei de alimente, a condiţiilor minime de 

existenţă, a sărăciei, în general, este încă departe de a fi rezolvată, 15 din ultimii 20 de 

ani au fost marcaţi de dezastre care au depăşit ca valoare a pagubelor un miliard de 

dolari. Această statistică ilustrează necesitatea şi actualitatea cercetării în domeniul 

riscurilor şi vulnerabilităţii, plecând de la desluşirea mecanismelor intrinseci care stau 

la baza fenomenelor extreme până la conturarea strategiilor de reducere a 

consecinţelor. 

61

Nevoia de securitate reală faţă de riscuri este percepută diferit de societăţile 

aflate în diferite stadii de dezvoltare socio-economică. Explicaţia rezidă în 

vulnerabilitatea diferită faţă de dezastre naturale: ţările dezvoltate sunt mai vulnerabile 

în privinţa pagubelor materiale, recuperabile, iar societăţile sărace sunt mai 

vulnerabile la pierderi de vieţi omeneşti, irecuperabile. 

Nevoia de 

securitate 

reală faţă 

de riscuri 

percepută diferit de comunităţi 

stadiul de dezvoltare socială 

stadiul de dezvoltare economică 

frecvenţa dezastrelor 

funcţie de 

vulnerabilitatea diferită 

comunităţi dezvoltate - vulnerabile material > recuperabil 

comunităţi sărace - vulnerabile uman > irecuperabil 

Fig. 1 

Atitudinea societăţii contemporane faţă de riscuri este de multe ori 

contradictorie. Pe de-o parte, se depun eforturi materiale şi umane imense pentru 

prevenirea şi reducerea efectelor. Pe de altă parte, dezvoltarea societăţii umane 

influenţează uneori declanşarea unor dezastre sau amplificarea consecinţelor. Astfel, 

schimbarea climei, proces natural cu care planeta s-a mai confruntat de-a lungul 

evoluţiei sale, are astăzi manifestări care depăşesc limitele naturale, tocmai datorită 

activităţilor antropice. Dezvoltarea şi extinderea spaţială a societăţii umane au drept 

consecinţă valoarea tot mai mare a bunurilor materiale şi expunerea mai frecventă la 

manifestările extreme ale unor fenomene naturale. 

Nici atitudinea politică faţă de riscuri nu este întotdeauna adecvată 

necesităţilor pe termen lung. Fondurile pentru diminuarea efectelor dezastrelor sunt 

alocate de multe ori post-dezastru şi nu în etapa predezastru, atunci când se poate 

62

îmbunătăţi prevenirea sau măcar prognoza unor dezastre. Fondurile depind însă de 

interese politice imediate, uneori electorale, de influenţe strategice şi economice. Se 

discută în prezent, s-au organizat întâlniri, s-au realizat analize referitor la diplomaţia 

dezastrelor, respectiv despre influenţele reciproce care există între dezastrele naturale 

şi relaţiile politice dintre state şi din interiorul aceluiaşi stat. Această nouă formă de 

abordare urmăreşte îmbunătăţirea managementului situaţiilor de urgenţă generate de 

dezastre, atunci când apar bariere politice sau diplomatice, şi reversul, determinarea 

rolului dezastrelor în evoluţiile politice interne şi internaţionale. 

Abordarea actuală a riscurilor are în centrul atenţiei dimensiunea umană. 

Gradul de pregătire a societăţilor pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă este diferit în 

multe aspecte (educaţie, infrastructură, organizare etc.), astfel încât, fiecare situaţie 

ridică probleme specifice. Rezolvarea acestora trebuie însă făcută cu rezultate optime, 

în orice tip de societate, o provocare extrem de actuală pentru cei care se ocupă cu 

managementul intregrat al situaţiilor de urgenţă. Evenimente extreme scot uneori în 

evidenţă sau accentuează o stare de apatie latentă, pre-existentă. Creşterea 

vulnerabilităţii societăţii umane faţă de riscuri se datorează nu atât modului de 

manifestare a fenomenelor, ci mai ales unor cauze antropice precum creşterea 

populaţiei, inegalitatea socială, politizarea ajutorului economic, acumularea de capital 

economic în zone predispuse a fi afectate de riscuri, potenţialul în creştere pentru 

dezastre tehnologice. 

Hazard, risc şi vulnerabilitate 

Hazardul natural implică probabilitatea apariţiei într-un interval de timp şi 

areal precizate, a unui fenomen natural sau antropic cu potenţial de a produce pagube 

mediului, proprietăţii şi/sau socio-economice, inclusiv pierderi de vieţi omeneşti. Mai 

exact, conform definiţiei acceptată internaţional, hazardul este un eveniment perceput 

ca o ameninţare sau probabilitatea de producere a unui fenomen potenţial producător 

de pagube într-un areal, într-un interval precizat de timp. 

Orice hazard implică un nivel preexistent de risc al spaţiului considerat. 

Atribuirea calităţii de hazard unui fenomen natural sau antropic nu este condiţionată 

de producerea de pagube materiale sau victime, ci de potenţialul unor astfel de 

consecinţe. Aceasta poate fi considerată caracteristica esenţială ce deosebeşte 

terminologic hazardul de evenimentele extreme. Hazardul nu este un fenomen 

întâmplător şi nici impredictibil, ci doar manifestarea lui şi consecinţele sale sunt, în 

general, dificil de prognozat şi controlat. Hazardul este un termen care semnifică o 

manifestare negativă a sistemului afectat, iar alăturarea termenilor natural sau antropic 

accentuează cauzalitatea exterioară omului respectiv, provocată de acesta. 

Probabilitatea statistică de producere a unui eveniment natural sau antropic, potenţial 

producător de efecte negative, defineşte cantitativ hazardul. 

Vulnerabilitatea se referă la capacitatea unei persoane, grup social, sistem sau 

organizaţie de a anticipa, rezista şi reface în urma impactului unui hazard. 

63

Vulnerabilitatea implică o combinaţie de factori care determină gradul în care viaţa şi 

proprietatea se găsesc în situaţii de risc datorită unui eveniment. Ca şi hazardul, 

vulnerabilitatea este un indicator al unei stări viitoare a unui sistem, definind gradul de 

(in)capacitate a sistemului de a face faţă riscului declarat. În termeni generali, 

vulnerabilitatea poate fi înţeleasă ca predispoziţia sau susceptibilitatea unui element de 

a fi afectat negativ de cauze externe. 

Definiţia acceptată în terminologia internaţională are un caracter cantitativ: 

vulnerabilitatea reprezintă nivelul pierderilor pe care un element sau grup de elemente 

(persoane, structuri, bunuri, servicii, capital economic sau social etc.) expuse unui 

anumit risc, îl aşteaptă în urma producerii unui dezastru sau hazard. Vulnerabilitatea 

unui spaţiu are la bază cauze naturale ce ţin de caracteristicile intrinseci ale 

fenomenului, cauze economice cum ar fi bunăstarea materială, rezervele etc. şi cauze 

socio-psihologice, de la organizarea administrativă până la psihologia maselor. 

Măsura în care, cele trei aspecte se combină defineşte vulnerabilitatea complexă a unui 

spaţiu. 

Fig. 2. 

Vulnerabilitatea este rezultatul faptului că persoane sau bunuri materiale se 

găsesc la un moment dat, voluntar sau involuntar, într-un loc unde nu ar trebui să fie. 

De altfel, creşterea numărului de morţi şi a valorii pagubelor materiale nu se datorează 

unor hazarde naturale mai puternice, ci amplificării vulnerabilităţii populaţiei. Unele 

grupuri sociale sunt mai vulnerabile decât altele, în funcţie de sex, vârstă, condiţie 

socială, etc. De asemenea, vulnerabilitatea este strâns corelată cu poziţia socioeconomică. 

Conceptul de vulnerabilitate este utilizat în studiul hazardelor pentru 

identificarea entităţilor sociale cele mai predispuse a suporta efectele negative ale unor 

fenomene. Din punct de vedere al societăţii, efectele negative ale hazardului sunt 

rezultatul vulnerabilităţii populaţiei faţă de acesta şi nu al fenomenului în sine. Nu 

există o formulă sau măsură universal acceptată pentru caracterizarea cantitativă a 

vulnerabilităţii. De fapt, caracterul relativ al acesteia este unul din conceptele-cheie 

care nuanţează descrierea vulnerabilităţii. 

Riscul este produsul matematic dintre hazard şi vulnerabilitate exprimând 

relaţiile dintre un fenomen şi consecinţele sale. Expunerea la hazard este relativ 

64

constantă într-un areal, vulnerabilitatea implică reacţia societăţii umane, nivelul 

calitativ şi cantitativ al pregătirii şi reacţiei acesteia faţă de pericol, iar combinaţia 

dintre cele două defineşte cantitativ riscul. Altfel, riscul reprezintă expunerea reală a 

unei valori, în sensul antropocentrist, la hazard. Un exemplu care ilustrează perfect 

raporturile dintre hazard şi vulnerabilitate este următorul: o persoană care traversează 

oceanul cu barca este supusă aceloraşi hazarde ca şi o persoană care face acelaşi lucru 

cu vaporul, însă cele două persoane sunt expuse unor grade diferite de risc ca urmare a 

vulnerabilităţii diferite. Prognoza riscului implică posibilitatea precizării cât mai 

exacte a locului de apariţie a fenomenului respectiv. 

Dezastrele naturale sau antropice sunt, fără îndoială, fenomene cu impact 

major asupra unei societăţi de o anumită dimensiune. Pagubele produse de riscuri şi 

dezastre sunt rezultatul interacţiunii dintre trei sisteme principale şi mai multe 

subsisteme: mediul fizic (clima, ape, relief etc.), populaţie (clase sociale, rase, culturi 

etc.) şi mediul construit (clădiri, lucrări de artă, amenajări etc.). Hazardul poate fi 

privit în acest caz ca situaţia predezastru, în care există un anumit risc de producere a 

unui dezastru, mai ales din cauza faptului că o comunitate umană este situată într-o 

poziţie de vulnerabilitate. Se evidenţiază astfel trei etape în evoluţia unui fenomen ce 

are potenţialul să genereze consecinţe negative: etapa de hazard, apoi apare riscul ca 

acesta să afecteze un areal vulnerabil, iar în final se poate declanşa un dezastru. Riscul 

se găseşte la intersecţia dintre hazard şi vulnerabilitate. 

Caracteristicile de hazard 

există încă din faza iniţală, atunci 

când fenomenul este pus în relaţie 

cu societatea umană, cu consecinţele 

pe care le poate avea. Când vorbim 

deja de risc este măsurat impactul 

asupra societăţii, mai departe, 

dezastrul reprezentând faza de 

apogeu a unui fenomen extrem. În 

final, se evaluează faza post-impact 

care este, din multe puncte de 

vedere, la fel ca celelalte. Există 

cercetători în domeniul riscului care 

se opresc asupra raporturilor dintre 

hazard şi risc. Se consideră astfel, că 

riscul include probabilitatea ca un 

anume hazard să se realizeze, să 

devină realitate. Hazardul este 

comparat cu cauza, iar riscul cu 

consecinţa. Hazardul (cauza) 

reprezintă o ameninţare potenţială 

pentru societatea umană şi valorile 

RISCURI 

permanente prin apariţie şi evoluţie 

efecte imediate, din ce în ce mai grave 

şi pe termen lung 

influenţează direct societatea prin 

caracterul de dezastru 

necesitatea conştientizării comunităţilor 

asupra prevenirii şi gestionării riscurilor 

diminuarea efectelor 

asupra dezvoltării comunităţilor 

Fig.3. 

65

ei, iar riscul (efectul) este probabilitatea ca un anumit hazard să se producă. Hazardul 

seismic sau atmosferic, de exemplu, poate exista într-o regiune nelocuită, dar riscul se 

realizează numai acolo unde există oameni şi bunuri ale acestora. 

Bibliografie: 

1. *** Disaster Diplomacy Articles, în Cambridge Review of International Affairs, 

vol. XIV, no. 1, 2000. 

2. Alexander, D.E. – A survey of the field of natural hazards and disasters, 

studies, Kluwr Academic Publishers, Dordrecht, 1995 

3. Anderson, M.B. – Vulnerability to disaster and susteinable development, vol. 

1, Routledge, London and New York 2000 

4. Auf der Heide, Erik – Disaster Response: Principles of Preparation and 

Coordination, CV Mosby, St. Louis, 1989 

5. Blaikie, P., Cannon, T., Davis, I. – Natural hazards, people’s vulnerability and 

disasters, Routledge, London and New York, 1994 

6. Burton, I., Kates, R.W., White, G.F. – The enviroment as hazard, Oxford 

University Press, New York, 1978 

7. Cheval, S – Semnificaţia actuală a studiului hazardelor naturale, în „Riscul în 

economia contemporană”, Editura Academica, Galaţi, 2002 

8. Cheval, S – Terminologia utilizată în cercetarea hazardelor naturale, Institutul 

de Geografie al Academiei Române, 2005, http://www.hazardero.home.ro 

9. Cutter, S.L. – The changing nature of risks and hazards, Josepph Henry Press, 

Washimgton DC 

10. Mileti, D.S. – Disasters by design, Joseph Henry Press, Washington DC 1999 

11. Ribot J.C. – Climate Variability, Climate Change and Social Vulnerability, în 

Earth Sciences Journal, no. 52, 1996 

12. Salter, J – Risk Management in a Disaster Management Context, în 

Conference on Natural Disaster Reduction, Institution of Engineers, Canberra, 

Sept 1996 

13. Slaymaker, O. – Natural Hazards in British Columbia and Inter-institutional 

Challenge, în Earth Sciences Journal, no. 88, 1999 

14. Smith, K. – Enviromental hazards. Assenssing risk and redusing disaster, 

Routledge, London and New York, 2001 

15. Tobin, G.A., Mantz, B.E. – Natural Hazards. Explanation and Integration, 

The Guilford Press, New York, 1997 

16. Wilhite, D.A. – Drought. A global assessment, vol. 1, Routledge, London and 

New York, 2000 

66

MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR COMPLEXE 

DE PREVENIRE ŞI GESTIONARE A SITUAŢIILOR 

DE URGENŢĂ. PROBLEMATICA GENERALĂ 

Mr. Lect. univ. drd.ing. Alin MOCIOI, 

Mr. Lect. univ. dr. ing. Florin NEACŞA, 

FACULTATEA DE POMPIERI 

Abstract: 

The work presents general problems of complex prevention 

operations management and administration of emergency situation. 

Operaţiuni complexe: definire, trăsături şi clasificare 

Prin expresia „operaţiuni complexe” utilizată în managementul situaţiilor de 

urgenţă, consider că se poate înţelege un ansamblu organizat de acţiuni, procese şi 

elemente componente diferite, care: 

− sunt întrunite într-un spaţiu relativ mare, într-o anumită perioadă de timp; 

− sunt combinate într-o manieră relaţională ce supune adeseori o parte din 

elementele componente unor riscuri, unele imprevizibile; 

− necesită o coordonare unitară a cooperării în vederea obţinerii rezultatului 

scontat. 

Operaţiunea complexă este de amploare, este dificilă şi conţine riscuri. Ea 

necesită o abordare mai extinsă, mai aprofundată, interdisciplinară şi prudenţială în 

vederea atingerii obiectivului stabilit. Totodată, implică planificarea, concentrarea şi 

executarea de mişcări şi de manevre de forţe şi mijloace operaţionale sub o coordonare 

unitară. Se realizează prin cooperare. 

În cadrul operaţiunilor complexe se aplică principiul sinergiei, principiu 

recunoscut pe plan internaţional. 

Operaţiunilor complexe care vizează situaţiile de urgenţă în funcţie de 

scopurile principale ale acestora sunt de două categorii: 

− pentru prevenirea situaţiilor de urgenţă; 

− pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă. 

Se pot organiza operaţiuni având ambele scopuri. 

67

În practica serviciilor pentru situaţii de urgenţă, în general, se utilizează 

următoarele tipuri de operaţiuni complexe: 

a) acţiuni complexe de monitorizare şi evaluare a unor tipuri de riscuri; 

b) inspecţii sau controale colective ori complexe de prevenire; 

c) exerciţii şi aplicaţii de pregătire a intervenţiei sau a răspunsului; 

d) intervenţii operative sau operaţiuni de răspuns. 

Operaţiunile complexe de la lit.a), b) şi c) se execută pre-dezastru, iar cele de 

la lit.d) după producerea dezastrului. 

Planificarea operaţiunilor complexe 

La planificarea operaţiunilor complexe se au în vedere strategiile adoptate 

pentru unele tipuri de risc, schemele cu tipurile de risc în profil teritorial şi evoluţia 

situaţiei operative. De asemenea, se ţine seama de categoriile şi clasele de importanţă 

ale construcţiilor şi de rangul localităţilor. 

Acţiunile complexe de monitorizare şi evaluare a unor tipuri de risc se 

planifică după caz, la nivelul inspectoratului teritorial pentru situaţii de urgenţă sau la 

nivelul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă. Pot fi vizate tipurile de 

riscuri generatoare de incendii în masă, inundaţii catastrofale, infectare (contaminare) 

radioactivă şi altele. 

Pentru unele tipuri de risc, acţiuni complexe de monitorizare şi evaluare se pot 

planifica şi de către alte ministere sau agenţii specializate, cum este cazul epidemiilor, 

epizootiilor, cutremurelor, poluărilor, alunecărilor sau prăbuşirilor de teren, situaţiilor 

meteorologice nefavorabile etc., la care să participe şi specialişti din inspectoratele 

pentru situaţii de urgenţă. 

Planificarea controalelor colective de prevenire a unor situaţii de urgenţă se 

face, de regulă, de către inspectoratele teritoriale pentru situaţii de urgenţă. Aceste 

controale vizează domeniile apărării împotriva incendiilor şi al protecţiei civile, 

precum şi măsurile de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă. 

Controale complexe de prevenire a situaţiilor de urgenţă se planifică de către 

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, la ele participând în zonele de 

competenţă şi personalul inspectoratelor teritoriale respective, şi după caz, specialişti 

din alte ministere sau agenţii specializate. 

Exerciţiile şi aplicaţiile de pregătire a intervenţiei operative sau a răspunsului 

se planifică pe nivele ierarhice şi de competenţă ale componentelor Sistemului 

Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. 

În cadrul serviciilor profesioniste pentru situaţii de urgenţă, exerciţiile şi 

aplicaţiile se planifică de către: 

− subunitatea specializată de intervenţie pentru cele organizate în limitele 

raionului de intervenţie; 

68

− grupul de intervenţie pentru cele organizate în limitele zonei de intervenţie 

la care participă cel puţin două subunităţi specializate din subordine; 

− inspectoratul judeţean pentru situaţii de urgenţă în zona de 

responsabilitate la care participă cel puţin două subunităţi specializate din 

subordine sau din două grupuri de intervenţie din structură; 

− Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă IGSU pentru cele la care 

participă: 

o subunităţi specializate din cel puţin două inspectorate teritoriale 

pentru situaţii de urgenţă; 

o subunităţi specializate din cel puţin două servicii naţionale pentru 

situaţii de urgenţă. 

Aceste exerciţii şi aplicaţii planificate de IGSU în raport cu câmpul 

operaţional în care se desfăşoară pot avea caracter: 

− intern (judeţean, interjudeţean sau naţional); 

− internaţional (regional în sensul cuprinderii unor porţiuni de teritoriu din 

cel puţin două state limitrofe). 

La toate exerciţiile şi aplicaţiile planificate ca operaţiuni complexe participă 

obligatoriu şi servicii publice sau private pentru situaţii de urgenţă, îndeosebi cele din 

câmpul operaţional, precum şi celelalte forţe complementare de cooperare sau de 

sprijin. 

Concepţia de planificare a intervenţiilor operative sau de răspuns are la bază 

planificarea exerciţiilor şi aplicaţiilor de pregătire a intervenţiei sau a răspunsului. 

Aceasta este îmbunătăţită, actualizată sau adaptată: 

− pe baza concluziilor reieşite în urma exerciţiilor şi aplicaţiilor de 

pregătire; 

− în raport cu condiţiile concrete rezultate în urma producerii evenimentelor 

generatoare de situaţii de urgenţă; 

− în situaţia modificării dispoziţiilor legale în domeniu; 

− în cazul reorganizării sau modificării organizării serviciilor pentru situaţii 

de urgenţă. 

În planificarea operaţiunilor complexe şi a obiectivelor acestora se aplică 

principiile referitoare la: previziune şi prevenire; prioritatea protecţiei şi salvării vieţii 

oamenilor; respectarea drepturilor omului; cooperare; transparenţa şi gradualitatea 

activităţilor; corelarea obiectivelor şi resurselor; legalitate. 

Amploarea şi complexitatea operaţiunilor pentru gestionarea situaţiilor de 

urgenţă, în principiu, trebuie să corespundă nivelelor de gravitate ale evenimentelor 

care determină declararea „stării de alertă”. Complexitatea şi volumul operaţiunilor 

creşte în cazul instituirii „stării de urgenţă”. 

Aprobarea planificării operaţiunilor complexe se face potrivit reglementărilor 

specifice. În principiu, aprobarea intră în competenţa şefului eşalonului superior 

nivelului de planificare. 

69

În ceea ce priveşte elementele principale pe care le conţine planificarea operaţiunilor 

complexe, acestea sunt: 

− tipul de operaţiune; 

− scopul şi obiectivele operaţiunii; 

− locul de desfăşurare (obiective şi unităţi administrativ-teritoriale); 

− forţele şi mijloacele participante; 

− funcţiile de sprijin ce se asigură; 

− data sau perioada de executare. 

Planificarea operaţiunilor complexe se include în planurile lunare, trimestriale, 

semestriale, anuale sau multianuale. 

În planificarea operaţiunilor complexe la nivel teritorial se are în vedere 

„Schema cu riscurile teritoriale din zona de competenţă” elaborată de inspectoratul 

pentru situaţii de urgenţă judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, pe baza 

structurii cadru stabilită de către IGSU şi aprobată de prefect. În această schemă sunt 

prezentate riscurile teritoriale potenţiale identificate pe teritoriul judeţului sau al 

municipiului Bucureşti şi evaluate potrivit metodologiei specifice fiecărui risc. 

Principalele riscuri teritoriale sunt: 

• riscul industrial – se evaluează prin diferite metode, una fiind cea a 

indicelui de gravitate, în funcţie de tipul de flux sau de agent dominant de pericol (termic, 

chimic, electromagnetic, biologic), clasificarea întreprinderilor (potrivit Directivei 

SEVESO) şi de densitatea populaţiei, prezentă în proximitatea întreprinderii; 

• riscul de transport – care vizează toate tipurile de transport: aerian, feroviar, 

rutier şi special (metrou, tunele, teleferic, benzi transportoare sau reţele de canalizare). 

Se au în vedere parametri, cum sunt: lungimea reţelelor de transport, intensitatea 

traficului, punctele negre, zonele de acumulare a accidentelor, destinaţia (pentru 

persoane, materiale periculoase etc.), capacitatea mijloacelor de transport etc.; 

• riscul construcţiilor – evaluat în raport cu destinaţia, importanţa şi 

dimensiunile acestora: opere de artă, de patrimoniu istoric sau cultural; construcţii 

administrative, construcţii tehnice sensibile (gări, aerogări etc.), colective sau publice 

(şcoli, spitale, discoteci, hoteluri etc.), clădiri înalte sau foarte înalte. Riscuri 

particulare prezintă cartierele rezidenţiale (locuinţe vechi sau noi) precum şi 

construcţiile agrozootehnice; 

• riscul natural – poate fi prezentat de incendiile de pădure sau de culturi 

agricole, de inundaţii, de fenomene meteorologice (furtuni, tornade, înzăpeziri, secetă, 

vânt puternic etc.), alunecări de teren, avalanşe, cutremure etc.; 

• riscul social – a cărui prezenţă interesează pompierii, îndeosebi la marile 

adunări publice (mitinguri sportive sau politice, spectacole, mai ales cele cu jocuri de 

artificii, marşuri publice grandioase, târguri etc.) sau populare, sosiri masive de 

refugiaţi şi altele. 

În cuantificarea acestor riscuri se ţine seama de: categoriile (clasele) de 

importanţă şi respectiv de pericol ale agenţilor economici, instituţiilor şi unităţilor 

70

administrativ-teritoriale, de capacitatea de apărare a acestora împotriva incendiilor şi 

dezastrelor, de evoluţia previzibilă a situaţiei operative şi de forţele şi mijloacele de 

care se dispune. 

Situaţia operativă este caracterizată, în principal, de evoluţia şi gravitatea 

riscurilor în profil teritorial, dinamica situaţiilor de urgenţă, cauzele şi impactul 

evenimentelor produse. 

Organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe preventive 

Previziunea şi prevenirea, conform legii, sunt principii ale managementului 

situaţiilor de urgenţă. 

Obligativitatea organizării şi desfăşurării operaţiunilor complexe de prevenire 

(inspecţii, controale şi monitorizări) este stabilită prin lege, în sarcina: 

− inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă judeţene şi al municipiului 

Bucureşti; 

− Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă; 

− ministerelor şi altor organe publice centrale de specialitate, în domeniile 

lor de competenţă. 

Inspecţiile sau controalele colective ori complexe de prevenire sunt forme de 

exercitare a controlului de stat. Ele vizează domeniul apărării împotriva incendiilor şi 

cel al protecţiei civile, precum şi măsurile şi acţiunile de prevenire şi gestionare a 

situaţiilor de urgenţă. 

Acţiunile de monitorizare şi evaluare a tipurilor de riscuri se circumscriu 

îndeplinirii funcţiilor de monitorizare şi evaluare ce revin centrelor operaţionale şi 

centrelor operative pentru situaţii de urgenţă. 

Forţele specializate şi abilitate să execute de obicei inspecţii, controale şi 

acţiuni de monitorizare fac parte din inspecţiile de prevenire şi din centrele 

operaţionale ale inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, precum şi din 

compartimentele de profil ale unor ministere, agenţii şi servicii deconcentrate ale 

acestora. După caz, pot participa cadre din subunităţile de intervenţie şi din serviciile 

civile pentru situaţii de urgenţă. Uneori sunt cooptaţi şi alţi specialişti. 

În organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe se urmăreşte aplicarea 

unor principii de bază, specifice apărării împotriva incendiilor şi dezastrelor cum sunt 

cele referitoare la: respectarea reglementărilor în vigoare, priorităţii, dimensionării 

optime, corelării cu resursele existente, colaborării cu factorii interesaţi. 

Operaţiunile complexe cu scop de prevenire desfăşurate în perioada predezastru 

au ca obiective: 

− coordonarea aplicării unitare a prevederilor legale şi a celorlalte 

reglementări privind identificarea, evaluarea, controlul şi combaterea 

riscurilor generatoare de situaţii de urgenţă care pot deveni dezastre; 

71

− pregătirea preventivă a populaţiei şi informarea asupra riscurilor 

potenţiale, măsurilor de protecţie şi de limitare preventivă a dezastrelor, 

precum şi privind modul practic de acţiune în astfel de situaţii de urgenţă; 

− verificarea existenţei şi funcţionării sistemelor de monitorizare a unor 

tipuri de riscuri; 

− evaluarea şi îmbunătăţirea condiţiilor tehnice, organizatorice şi de dotare 

specifică necesare asigurării intervenţiei operative în situaţii de urgenţă. 

Inspecţiile şi controalele ca operaţiuni complexe, sunt întregite, după caz, şi de 

alte forme specifice activităţii de prevenire, cum sunt verificările, inclusiv asupra 

respectării condiţiilor din avize, acorduri sau autorizări, asistenţă tehnică de 

specialitate, informarea publică sau constatarea şi sancţionarea încălcărilor la 

prevederile legale. 

Pentru organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe cu scop preventiv 

se întocmesc planuri şi grafice conţinând elementele necesare realizării obiectivelor 

propuse, aprobate, de regulă, de către şefii ierarhici. 

Aceste operaţiuni complexe sunt conduse de către ofiţeri cu experienţă şi/sau 

cu funcţii de conducere. 

Rezultatele inspecţiilor, controalelor şi acţiunilor de monitorizare, precum şi 

măsurile stabilite se înscriu în documente de control, care pot fi procese-verbale sau 

note de control, întocmite în două exemplare. Despre inspecţiile şi controalele 

efectuate se consemnează în Registrul Unic de Control, în cazurile în care astfel de 

registre există. 

Finalizarea şi valorificarea inspecţiilor, controalelor şi monitorizărilor 

efectuate se fac prin modalităţi specifice, cum sunt: 

− stabilirea de măsuri obligatorii şi/sau de recomandări; 

− acţiuni de informare publică şi de pregătire preventivă a populaţiei şi/sau a 

salariaţilor; 

− analize cu conducerile de obiective şi cu autorităţile locale, sau informarea 

scrisă a acestora; 

− propuneri pentru sistarea unor lucrări de construcţii sau de oprire a 

funcţionării ori utilizării acestora; 

− propuneri pentru retragerea ori suspendarea avizelor sau a autorizaţiilor 

specifice; 

− constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor; 

− sesizarea organelor abilitate cu privire la faptele care întrunesc elementele 

constitutive ale unor infracţiuni sau delicte; 

− actualizarea elementelor operative şi a bazei de date specifice; 

− îmbunătăţirea programelor de pregătire pentru intervenţie sau răspuns. 

Aceste modalităţi se utilizează cu respectarea dispoziţiilor legale şi a 

reglementărilor interne, precum şi în raport cu particularităţile tipurilor de operaţiuni 

desfăşurate şi cu constatările rezultate. 

72

Organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe de pregătire a 

intervenţiei sau a răspunsului 

Operaţiunile complexe de pregătire a intervenţiei sau a răspunsului în situaţii 

de urgenţă, au ca obiectiv principal crearea în perioada pre-dezastru a condiţiilor 

pentru realizarea intervenţiei operative, calificate şi eficientă a forţelor şi mijloacelor 

specializate împreună cu cele cu care cooperează. 

Organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor complexe de pregătire a intervenţiei 

sau a răspunsului, în caz de dezastru, vizează în principal, verificarea pregătirii 

teritoriului (obiectivelor) pentru intervenţie, pregătirea şi antrenamentul forţelor de 

intervenţie, alocarea şi disponibilitatea unor mijloace tehnice şi altor resurse necesare 

şi adecvate, îndeplinirea funcţiilor de sprijin, cooperarea şi managementul situaţiilor 

de urgenţă. 

Sintetic, se poate spune că prin aceste operaţiuni complexe, ansamblul 

constituit se pregăteşte pentru a intra în activitate în situaţii de urgenţă şi se antrenează 

în realizarea perfectă a operaţiunilor stabilite, deci este operaţional. 

O activitate importantă, desfăşurată de serviciile profesioniste pentru situaţii 

de urgenţă este elaborarea concepţiei de intervenţie şi materializarea ei în documentele 

operative. 

În elaborarea concepţiei de intervenţie este necesară stabilirea caracteristicilor 

operative ale câmpului operaţional, cum sunt: 

− riscurile teritoriale şi nivelele de gravitate ale acestora; 

− nivelele criteriilor de performanţă privind siguranţa la foc a construcţiilor, 

instalaţiilor şi altor amenajări; 

− nivelele de pericol, din punct de vedere al protecţiei civile, ale 

obiectivelor şi localităţilor; 

− mărimea populaţiei ce poate fi periclitată, afectată sau trebuie evacuată; 

− timpii operativi de alarmare, evacuare sau de intervenţie; 

− capacitatea de acţiune a serviciilor pentru situaţii de urgenţă. 

Exerciţiile şi aplicaţiile de pregătire se execută, de regulă, practic. În unele 

situaţii se recomandă ca premergător desfăşurării practice a unor exerciţii şi aplicaţii 

practice să se execute exerciţii sau aplicaţii de comandament, fără antrenarea efectivă 

a forţelor şi mijloacelor de intervenţie şi a celor de cooperare sau a populaţiei. În astfel 

de cazuri, sunt implicaţi numai managerii situaţiilor de urgenţă şi unii specialişti. 

În cadrul exerciţiilor şi aplicaţiilor de pregătire se urmăreşte asigurarea 

interoperabilităţii şi capabilităţii, prin: 

− terminologie comună; 

− organizare modulară; 

− comunicaţii integrate; 

− planuri de intervenţie sau de acţiune consolidate şi proceduri armonizate; 

73

− mijloace tehnice de intervenţie şi de protecţie compatibile; 

− antrenament comun al forţelor; 

− acces la resursele existente; 

− solicitarea de asistenţă tehnică şi sprijin pe plan intern şi, după caz, 

internaţional; 

− continuitatea managementului. 

Controlul organizării şi pregătirii operaţiunilor complexe se planifică şi se 

exercită potrivit dispoziţiilor legale în scopul verificării respectării reglementărilor 

specifice şi evaluării acţiunilor întreprinse, precum şi a capabilităţii forţelor de 

intervenţie în situaţii de urgenţă. Acest control se execută de către Inspectoratul 

General pentru Situaţii de Urgenţă la inspectoratele teritoriale pentru situaţii de 

urgenţă, de către conducerile inspectoratelor la subunităţile de intervenţie din 

subordine, de către personalul abilitat al inspectoratelor la serviciile voluntare şi 

private pentru situaţii de urgenţă. 

Organizarea, desfăşurarea şi conducerea operaţiunilor complexe de 

intervenţie sau de răspuns pe timpul situaţiilor de urgenţă 

Organizarea, desfăşurarea şi conducerea operaţiunilor complexe de intervenţie 

sau de răspuns au la bază măsurile luate şi documentele operative prezentate anterior 

la pct. 4, cărora însă, li se aduc operativ modificările şi adaptările impuse de situaţiile 

concrete generate de evenimentele produse şi de evoluţia acestora în timp. 

Modificările şi adaptările aduse pot viza aspecte referitoare la: 

− data şi ora reală a producerii evenimentului; 

− fixarea în teren a locului producerii evenimentului; 

− nivelele de gravitate măsurate sau estimate ale evenimentului; 

− natura şi mărimea efectelor imediate; 

− delimitarea câmpului operaţional; 

− reevaluarea forţelor şi mijloacelor de intervenţie necesare şi disponibile; 

− timpii operativi reali. 

Concentrarea în câmpul operaţional a forţelor şi mijloacelor se face gradual, în 

raport cu amploarea şi evoluţia situaţiei de urgenţă. 

Funcţia de coordonare tehnică operaţională se exercită în timp real. 

Conducerea intervenţiilor la locul producerii evenimentului trebuie să fie 

unitară, continuă, stabilă, suplă şi operativă şi se asigură de către comandantul 

intervenţiei sau de către comandantul acţiunii, ajutat, după caz, de şefi de sectoare, 

grupa operativă şi de postul avansat de comandă. Comandantul poate fi sprijinit de 

specialişti din obiectivele periclitate sau afectate de evenimente. 

Managementul gestionării situaţiei de urgenţă se asigură prin componentele 

Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. 

74

Desfăşurarea intervenţiei cuprinde, de regulă, următoarele operaţiuni 

principale: 

• alertarea pentru intervenţie; 

• deplasarea la locul intervenţiei; 

• intrarea succesivă în acţiune a forţelor concentrate: 

o amplasarea forţelor şi mijloacelor şi realizarea dispozitivului 

preliminar; 

o recunoaşterea, analiza situaţiei, luarea deciziei şi darea ordinului de 

intervenţie; 

o realizarea şi adaptarea dispozitivului de intervenţie. 

• evacuarea, căutarea, salvarea şi/sau protecţia persoanelor, animalelor şi 

bunurilor; 

• localizarea şi limitarea efectelor evenimentului, prin dispozitive: 

o pe aliniament ofensiv; 

o pe aliniament defensiv (cu posibilităţi de retragere în cazul unor 

pericole majore pentru forţele de intervenţie). 

• intervenţia activă asupra factorilor şi condiţiilor care generează ori întreţin 

evenimentul periculos, pentru neutralizarea, lichidarea sau îndepărtarea 

acestora este operaţiunea esenţială; 

• stabilirea cauzei producerii evenimentului sau a împrejurărilor şi condiţiilor 

care l-au determinat şi favorizat; 

• evaluarea efectelor şi a consecinţelor negative; 

• retragerea graduală a forţelor şi mijloacelor de intervenţie. 

În exercitarea conducerii acestor operaţiuni, comandantul intervenţiei este 

abilitat să dea ordine operative, cum sunt cele pentru: alertare, deplasare, recunoaştere, 

evacuare, intervenţie, manevră şi retragere. Ordinele trebuie să fie clare, precise şi 

scurte şi se transmit prin mijloacele de comunicaţii din dotare şi/sau prin şefii ierarhici 

ori agenţii aflaţi la dispoziţie. 

Pe timpul desfăşurării operaţiunilor de intervenţie, conducerea operativă 

stabileşte măsuri specifice pentru asigurarea acţiunilor şi protecţia personalului de 

intervenţie şi verifică realizarea lor, precum şi respectarea regulilor de tehnica 

securităţii. 

Informarea şi raportarea privind operaţiunile de intervenţie se organizează şi 

se desfăşoară potrivit reglementărilor specifice gestionării tipurilor de riscuri. 

Implicarea în operaţiunile de intervenţie se face gradual şi pe urgenţe (I-IV), 

în raport cu amploarea şi evoluţia situaţiilor de urgenţă şi cu momentul sosirii în 

câmpul operaţional a forţelor şi mijloacelor concentrate. Prima intervenţie este 

realizată, de obicei, de către serviciile publice voluntare sau private pentru situaţii de 

urgenţă. 

Retragerea forţelor şi mijloacelor din câmpul operaţional este o operaţiune ce 

se execută după încheierea răspunsului operaţional, la ordinul comandantului acţiunii 

75

(sau intervenţiei) şi cuprinde operaţiuni cum sunt: încetarea lucrului mijloacelor de 

intervenţie; strângerea dispozitivelor; curăţarea şi verificarea accesoriilor şi 

echipamentelor folosite; verificarea prezenţei personalului participant; îmbarcarea, 

încolonarea şi deplasarea forţelor şi mijloacelor la sediile proprii. 

În unele cazuri, pentru preîntâmpinarea şi gestionarea unor pericole, unele 

forţe şi mijloace pot rămâne în continuare în supraveghere sau pentru asistenţă tehnică 

de specialitate şi intervenţie operativă în fazele de recuperare şi reabilitare. 

După sosirea forţelor şi mijloacelor la sediile proprii, se asigură restabilirea 

capacităţii de intervenţie a acestora (completarea resurselor materiale consumabile 

deteriorate sau neutilizabile, întreţinerea şi revizia mijloacelor tehnice, reorganizarea 

serviciului operativ, acordarea asistenţei medicale, hrănirea suplimentară şi odihna 

personalului etc.). După caz, se formulează cereri de completare. 

Logistica operaţiunilor complexe de intervenţie sau de răspuns este una din 

cerinţele indispensabile reuşitei acestora. În astfel de situaţii, mărimea resurselor 

umane şi materiale care asigură suportul logistic este comparabilă cu forţele şi 

mijloacele de intervenţie. 

O problemă foarte importantă pe timpul desfăşurării operaţiunilor complexe 

de intervenţie sau de răspuns este asigurarea rezervelor de resurse, mai ales în cazul 

operaţiunilor de lungă durată. 

Bibliografie: 

1. Claudiu ZOICAŞ, Referat 3 doctorat – Managementul situaţiilor de urgenţă în 

România; 

2. Ionel CRĂCIUN, Curs Managementul situaţiilor de urgenţă – Vol II, Ed. 

BREN, Bucureşti, 2006 

3. Ionel CRĂCIUN, Situaţii şi servicii de urgenţă, Bucureşti, Editura M.A.I. 

76

CONFERINŢE MONDIALE ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE 

EUROPENE ÎN DOMENIUL DREPTULUI MEDIULUI 

ÎNCONJURĂTOR 

Prof. univ. dr. ing. Ion CHIRA, 

Universitatea Politehnică Bucureşti 

Drd. ing. Niculae NEGOIŢĂ, 

Inspectoratul teritorial de muncă Bucureşti 

Abstract: 

The awareness regarding the environment’s protection necessity 

is growing at international level. The actual activities in environment’s 

protection field are not isolated national efforts, but common concerns at 

regional geopolitical and economic level. 

The article makes a short presentation of the efforts made for 

international consensus and of the evolution of European regional 

organizations which have as purpose the coordination of economic 

development correlated with environment protection. 

1. NECESITATEA UNOR STRUCTURI ECOLOGICE SPECIALIZATE 

Politica ecologică se impune din ce în ce mai mult în toate ţările lumii, ca un 

factor de reînnoire şi diversificare a instituţiilor politice, presupunând apărarea unor 

interese general comune ale tuturor oamenilor. 

Astfel, dacă în 1972, când a avut loc prima Conferinţa O.N.U. privind mediul, 

numai 10 state aveau administraţii în acest domeniu, azi, peste 135 de ţări dispun de 

instituţii specifice protecţiei mediului, care asigură indivizilor accesul direct la 

procesul de elaborare şi aplicare a politicii în materie de mediu; s-au promovat vaste 

programe naţionale şi internaţionale de cercetare, au crescut an de an fondurile 

destinate mediului. 

Într-o primă fază, adoptarea unor legi ce vizau prevenirea sau combinarea 

unor factori de mediu poluaţi a făcut ca aplicarea lor să fie încredinţată unor 

administraţii ale căror competenţe se exercitau în alte domenii decât cel al mediului. 

77

Numai după agravarea crizei ecologice, guvernele au simţit necesitatea unei 

acţiuni instituţionale mai sistematice şi mai coerente, fapt ce a determinat, ca după 

1970, marea majoritate a ţărilor industriale, să creeze la nivel naţional instituţii 

specifice acestui domeniu. 

2. CONFERINŢA DE LA STOCKHOLM, 1972 

Prima Conferinţă Mondială în domeniul protecţiei mediului înconjurător a 

avut loc între 5-16 iunie 1972 la Stockholm; au participat delegaţi din 114 state, între 

care şi România. 

Ordinea de zi a Conferinţei a cuprins, printre altele: planificarea şi gestionarea 

aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului înconjurător; gestionarea 

resurselor naturale ale mediului; determinarea poluanţilor de importanţă 

internaţională; dezvoltarea şi mediul; aspecte educative sociale şi culturale ale 

problemelor de mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora; incidentele 

internaţionale ale acţiunilor în domeniul mediului. 

Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei este „Declaraţia 

asupra mediului înconjurător” – publicată în volumul lucrărilor reuniunii [1], care 

cuprinde 26 de principii (dintre aceste principii amintim: dreptul fundamental al 

omului la libertate; egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare într-un mediu a cărui 

calitate să-i permită să trăiască în bunăstare şi demnitate; obligaţia statelor de a 

proteja şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare; conservarea 

resurselor naturale şi gospodărirea lor atentă în beneficiul generaţiilor prezente şi 

viitoare; cooperarea statelor în problemele privind protecţia mediul etc.) privind 

drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de 

dezvoltare a cooperării internaţionale. 

În acelaşi timp, Declaraţia subliniază legătura organică dintre protecţia 

mediului şi progresul economic şi social al popoarelor în contextul necesităţii 

eliminării efectelor negative ale subdezvoltării. Prin acest document s-au pus bazele 

dreptului internaţional al mediului. 

Un alt document adoptat a fost „Planul de acţiune privind mediul 

înconjurător”, care cuprinde 109 recomandări adresate statelor, pentru protecţia 

mediului. 

Ziua de 5 iunie a fost proclamată „Ziua Mondială a mediului înconjurător”. 

3. CONFERINŢA MONDIALĂ DE LA RIO DE JANEIRO, 1992 

În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale în scopul promovării 

şi dezvoltării unui mediu înconjurător sănătos în toate ţările, Adunarea Generală 

O.N.U. din 22 decembrie 1989 a lansat apelul la o întrunire globală, care să definească 

strategia pentru stoparea efectelor degradării mediului. 

78

Ziua Mondială a Mediului din 1992 a fost marcată de un eveniment unic în 

istoria omenirii, şi anume, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu din Brazilia. 

Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care să 

contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în contextul 

dezvoltări durabile şi optime din punct de vedere al protecţiei mediului. 

În intenţia organizatorilor, la Conferinţa de la Rio trebuia să se realizeze un 

nou consens internaţional asupra unor teme de transcendenţă mondială ca: 

– protecţia atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, 

protecţia resurselor de apă dulce, mărilor şi zonelor de coastă, gestiunea raţională din 

punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, deşeurilor de produse şi deşeurilor toxice, 

creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii umane; 

– ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă a săracilor, eradicarea sărăciei 

şi oprirea degradării mediului. 

Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape: o primă etapă a fost între 3- 

12 iunie 1992 la ea participând miniştrii mediului, miniştrii unor organisme similare şi 

reprezentanţi ai altor instituţii, organisme şi programe specializate O.N.U., 

reprezentanţii unor organisme interguvernamentale şi neguvernamentale, din 181 

state. 

A doua etapă a Conferinţei, intitulată „ Earth Summit ” a avut loc în zilele de 

12 şi 13 iunie 1992. 

Documentul fundamental adoptat de Conferinţa de la Rio s-a intitulat 

„Declaraţia de principii” numită şi „Carta Pământului” în care sunt enunţate 

principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi 

în cele dintre om şi natură. Documentul cuprinde drepturile şi obligaţiile fundamentale 

ale statelor şi cetăţenilor în domeniul mediului, enunţate în 27 de principii. Dintre 

aceste principii amintim: 

– popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura; 

– au dreptul suveran al naţiunilor în a-şi exploata propriile resurse, fără a 

genera prin aceasta daune transfrontaliere mediului; 

– poluatorul plăteşte; obligaţia naţiunilor de a adopta legi eficiente cu privire 

la mediu etc. 

Se poate constata că toate principiile prevăzute în Declaraţia de la Stockholm 

sunt reluate în acest document, adaugându-se însă şi principii noi. 

Astfel, art. 1 al Declaraţiei de la Rio afirmă că, „ Fiinţele umane sunt în 

centrul preocupărilor privitoare la dezvoltarea durabilă; ele au dreptul la o viaţă 

sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura”. 

Un alt principiu proclamă că „ Dreptul la dezvoltare trebuie să fie realizat 

într-o asemenea manieră încât să satisfacă echitabil necesităţile dezvoltării şi ale 

mediului înconjurător, pentru generaţiile prezente şi viitoare”. 

Din coroborarea acestor două principii, rezultă preocuparea comunităţii 

mondiale de a-şi concentra eforturile în direcţia dezvoltării şi protecţiei mediului de pe 

poziţiile conceptului de dezvoltare durabilă. 

79

Pentru realizarea obiectivelor generale pe care le presupune dezvoltarea 

durabilă şi asigurarea dreptului la un mediu sănătos, în principiul 27 al Declaraţiei se 

recomandă: „statul şi popoarele trebuie să coopereze cu bună credinţă şi într-un spirit 

de solidaritate pentru aplicarea principiilor consacrate în prezenta Declaraţie şi la 

dezvoltarea dreptului internaţional în domeniul dezvoltării durabile”. 

Un prim grup de principii priveşte direct ocrotirea mediului; o a doua grupă de 

principii are un caracter social. Grupa cea mai importantă, poate, este grupa referitoare 

la relaţiile internaţionale în care se statuează principii cu puternice implicaţii asupra 

strategiei economice; în sfârşit, o ultimă grupă importantă se referă la necesitatea 

cooperării între popoare, în vederea eradicării sărăciei, condiţie indispensabilă a 

dezvoltării durabile. 

Se poate spune că Declaraţia de la Rio completează în mod armonios 

Declaraţia de la Stockholm, în condiţiile oferite de sfârşitul secolului XX şi începutul 

mileniului trei; datorită acestui fapt, dezvoltarea durabilă ocupă în cadrul acestui 

document, un loc important. Raportul dintre mediu şi dezvoltare, în general, analizat 

în ambele documente, pare a fi inversat în prezent. Astfel, dacă după Conferinţa de la 

Stockholm mediul nu putea fi conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio, 

dezvoltarea durabilă nu are nici o şansă fără existenţa unui mediu de calitate. 

În centrul Declaraţiei de la Rio stă conceptul de „dezvoltare durabilă” menit 

să polarizeze eforturile tuturor statelor şi popoarelor în direcţia conservării şi protejării 

mediului înconjurător şi a resurselor sale, astfel încât să poată beneficia de acestea şi 

generaţiile viitoare. Declaraţia de la Rio încununează astfel o serie de preocupări în 

acest sens, care s-au reflectat şi anterior adoptării sale, într-o serie de documente 

internaţionale. 

Conferinţa de la Rio a adoptat şi trei rezoluţii. Prima rezoluţie notează 

semnarea Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice şi a 

Convenţiei asupra diversităţii biologice; adoptă Declaraţia de la Rio asupra mediului 

şi dezvoltă Agenda 21 şi Declaraţia de principii privind consensul mondial asupra 

gestiunii, conservării şi exploatării ecologice, viabile a pădurilor. Recomandă 

Adunării Generale, ca la a 47-a sesiune să-şi însuşească tezele vizate în paragraful 2. 

Rezoluţia 2, exprimă mulţumirile Conferinţei adresate poporului şi guvernului 

brazilian; rezoluţia a 3-a se referă la puterile reprezentanţilor la Conferinţă. 

Încă de la începutul anilor 1980, a fost adoptat documentul sub denumirea 

„Perspectiva mediului înconjurător în anul 2000 şi după acesta”, care cuprinde unitar, 

o strategie aprobată de Consiliul de conducere al Programului Naţiunilor Unite pentru 

Mediu Înconjurător, strategie ce conţine o grupare largă de programe şi politici de 

acţiune pe plan naţional şi de cooperare internaţională, menite să conducă la o 

dezvoltare durabilă. El a stat la baza iniţierii unui sistem revizuit de acţiuni, pe termen 

mediu, pentru instituţiile O.N.U. 

În anul 1987, în luna februarie, s-a elaborat Declaraţia de la Tokio, document 

în care se stabileşte concepţia strategică pentru asigurarea unei creşteri economice 

stabile şi permanente pe întreaga planetă, având la bază ocrotirea mediului 

80

înconjurător şi a resurselor naturale, eradicarea sărăciei şi înapoierii economice. 

Declaraţia relevă că tranziţia spre dezvoltarea durabilă până în anul 2000 şi ulterior, 

necesită schimbări pe scară largă în privinţa obiectivelor societăţii, problemele ridicate 

de mediu, depăşind graniţele naţionale, iar ciclul sărăciei şi al privaţiunilor poate fi 

eradicat numai prin planificarea şi administrarea corectă a resurselor naturale ale 

planetei. 

În Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (W.C.E.D.) se 

arată că „dezvoltarea susţinută este un concept global, fiind o cale a progresului menit 

să satisfacă necesităţile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor 

viitoare de a-şi asigura propriile necesităţi”. 

4. ALTE INIŢIATIVE INTERNAŢIONALE REFERITOARE LA 

DREPTUL MEDIULUI ADOPTATE LA CONFERINŢA DE LA RIO 

Dintre numeroasele astfel de iniţiative internaţionale referitoare la dreptul 

mediului adoptate la Conferinţa de la Rio, se pot enumera: 

– Agenda 21 – reprezintă un program de acţiune ce va fi aplicat de guverne, 

agenţii de dezvoltare, organizaţii ale Naţiunilor Unite şi grupuri sectoriale 

independente, în fiecare sector unde activitatea economică a omului afectează mediul 

înconjurător;în preambulul Agendei 21, se menţionează: „umanitatea se află într-un 

moment crucial al istoriei sale; asistăm actualmente la perpetuarea dispariţiilor între 

naţiuni şi în interiorul naţiunilor, la agravarea sărăciei, a foametei, a stării de 

sănătate şi a analfabetismului şi la deteriorarea continuă a ecosistemelor cărora le 

suntem tributari pentru buna noastră stare; dacă integrăm problematica mediului şi a 

dezvoltării şi acordăm o mai mare atenţie acestor chestiuni, vom putea satisface 

necesităţile fundamentale, ameliorarea nivelului de viaţă pentru toţi, proteja şi gera 

mai bine ecosistemele şi asigura un viitor mai prosper; nici o ţară nu va putea realiza 

singură toate acestea, dar misiunea este posibilă dacă noi vom lucra tot ansamblul în 

cadrul unui parteneriat mondial, pentru dezvoltarea durabilă”; acest parteneriat 

trebuie să se fundamenteze pe premisele Rezoluţiei 44/228 a Adunării Generale 

O.N.U., din 22 decembrie 1989; 

– convenţia privind schimbările climatice, reprezintă un angajament ferm al 

ţărilor semnatare, ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de carbon în 

atmosferă la nivelul anului 1990; acest angajament are repercusiuni directe supra 

dezvoltării industriale, a producerii de energie, a traficului rutier; pentru ţările mai 

dezvoltate, problema poate fi rezolvată prin utilizarea unor tehnologii perfecţionate, 

dar care ridică nenumărate dificultăţi pentru ţările în curs de dezvoltare; ţările 

dezvoltate s-au angajat să creeze un fond special pentru asistenţă în ţările în curs de 

dezvoltare sau să contribuie la furnizarea necesarului de energie al acestora; 

– convenţia privind diversitatea biologică, prevede măsurile care trebuie luate 

pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă; statele semnatare se 

81

angajează să stabilească zone protejate, să integreze problemele biologice în sistemele 

de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii comunităţi umane, avantajele ce 

decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii 

biologice de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare (fapt ce a provocat 

reacţii din partea unor ţări dezvoltate, care nu au semnat Convenţia, de exemplu 

S.U.A.); 

– declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor; se dorea 

să fie o convenţie, dar datorită imposibilităţii realizării unui acord, a rămas doar o 

declaraţie de principii privind conservarea pădurilor tropicale, crunt exploatate în 

ultimul timp. 

5. ORGANISME MONDIALE SPECIALIZATE ÎN DOMENIUL 

PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR 

În completarea datelor de la subpunctele 2-4, în literatura de specialitate, sunt 

considerate de referinţă, următoarele organisme mondiale specializate în domeniul 

protecţiei mediului înconjurător: 

5.1. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător (P.N.U.E) 

Acesta a fost creat în anul 1972, cu sediul la Nayrobi; este o organizaţie 

specializată O.N.U. în problemele mediului ambiant, fiind urmarea imediată şi directă 

a Conferinţei Mondiale asupra Mediului. 

Organizaţia are ca scop principal, coordonarea şi încurajarea aplicării 

măsurilor privind protecţia factorilor de mediu. 

P.U.N.E. asigură condiţiile pentru realizarea următoarelor activităţi: 

– evaluarea mediului, punând bazele şi urmărind funcţionarea Sistemului 

Mondial de Supraveghere a Mediului (G.E.M.S.), îndeosebi a aerului, a oceanelor şi a 

sănătăţii populaţiei, a degradării şi epuizării resurselor naturale reînnoibile, ca şi a 

consecinţelor unor importante catastrofe naturale; 

– schimbul de informaţii asupra stării acestor procese este facilitat de crearea 

Sistemului Informaţional de Referinţă (S.I.R.); 

– elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii de gospodărire a mediului; 

– dezvoltarea progresivă a dreptului mediului, luând în consideraţie aplicarea 

principiilor din Declaraţia de la Stockholm din 1972 şi Declaraţia de la Rio, 1992; 

– impulsionarea măsurilor de sprijinire, în special prin informarea în masă, 

educaţie şi pregătire profesională în domeniul protecţiei mediului înconjurător. 

P.U.N.E. împarte problematica mediului, în domeniile sale principale, fără a 

omite vreun aspect, ca apoi, fiecare domeniu să-l subdivizeze în elementele sale 

componente. Aceste domenii sunt: apa, atmosfera, protecţia stratului de ozon, clima 

ecosistemelor terestre, sistemele insulare sau de coastă, oceanele, litosfera, energia, 

industrie şi transporturi, pacea, securitatea şi mediul. 

82

P.U.N.E. a organizat conferinţe zonale pentru protecţia mediului înconjurător, 

printre care cea de la Barcelona din anul1976, privind măsurile care ar trebui 

întreprinse de ţările riverane pentru stăvilirea procesului de poluare a Mării 

Mediterane. Alte asemenea conferinţe au avut ca scop, protecţia Mării Caraibilor, 

Regiunea Golfului, Asia de Sud-Est etc. 

Dintre documentele importante adoptate de P.U.N.E. menţionăm: la 

Lausanne, Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii de floră şi faună 

ameninţate cu dispariţia; la Bonn, Convenţia asupra speciilor migratoare; Programul 

„System – Wide Medium – Term” pentru perioada 1990...1995; Convenţia de la Bâle 

cu privire la controlul măsurilor transfrontariere a deşeurilor periculoase, 1989; 

Raportul grupului Interguvernamental cu privire la schimbările de climă, 1990 etc. 

5.2. Consiliul de legătură pentru mediul înconjurător 

Acest organ independent cu sediul la Nayrobi, creat în anul 1975, pentru a se 

putea colabora în mod efectiv cu Programul Naţiunilor Unite pentru mediul 

înconjurător. Scopul său, îl constituie stimularea relaţiilor dintre P.U.N.E. şi 

organizaţiile neguvernamentale, precum şi relaţiile dintre acestea din urmă. 

5.3. Agenţia Europeană de Mediu 

Această agenţie este creată în anul 1990, cu sediul la Copenhaga: s-a prevăzut 

să fie operaţională la sfârşitul anului 1994. Agenţia urmează să-şi cantoneze activitatea 

pe domeniile care privesc calitatea mediului; sub aspectul calităţii aerului şi a 

emisiilor atmosferice, calitatea apei, poluanţi şi resurse de apă; gestiunea deşeurilor; 

poluarea sonoră; substanţe chimice şi periculoase pentru mediu; protecţia zonelor de 

coastă. Agenţia urmează să furnizeze informaţii care să fie folosite la implementarea 

politicii de mediu a Comunităţii. 

5.4. Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) 

A fost înfiinţată în anul 1948, având sediul la Morges (Elveţia), reuneşte 29 de 

naţiuni şi un număr mare de organizaţii nepolitice din aproape 80 de ţări. Are 

particularitatea de a fi oficial, o organizaţie nonguvernamentală.; obiectivele acestei 

organizaţii sunt: 

– evaluarea stării resurselor naturale care pot fi reînnoite; 

– încurajarea şi pregătirea de măsuri de conservare, de propagandă pentru a se 

lua la cunoştinţă problemele conservării şi informarea membrilor săi şi a diferitelor 

reţele cu care colaborează. 

Printre sarcinile Uniunii putem aminti: colectarea şi difuzarea de informaţii 

membrilor şi reţelelor afiliate; elaborarea de măsuri de conservare şi propunerea lor 

83

guvernelor; rol consultativ pe lângă diferite guverne şi instituţii în materie de 

conservare. 

O importantă iniţiativă a U.I.C.N. este Strategia Mondială a Conservării, 

publicată în 1980, în care se pune accentul pe probleme cum sunt: diminuarea unor 

activităţi umane în raport cu mediul: eroziune, despăduririle, deşertificarea, 

modificările de climă, extinderea spaţiilor locuibile, sărăcia patrimoniului genetic şi 

poluarea. 

Uniunea a jucat un rol esenţial în elaborarea unor convenţii internaţionale 

relative la conservarea naturii şi a resurselor naturale. Putem cita: Convenţia Africană 

din 1968, Convenţia de la Washington asupra comerţului internaţional cu specii de 

floră şi faună sălbatică, pe cale de dispariţie, Convenţia de la Bonn asupra conservării 

speciilor migratoare din 1979; în acelaşi context, U.I.C.N., a elaborat prima redactare 

a Cartei Mondiale a Naturii, adoptată în octombrie 1982 de Adunarea Generală a 

Naţiunilor Unite. 

6. ORGANISME REGIONALE 

Globalizarea şi interdependenţele statale multiple au avut drept consecinţă 

activităţi concertate şi în domeniul dreptului mediului înconjurător. Dintre momentele 

majore ale acestei deja „istorii ecologice” vom puncta numai pe cele care interesează 

direct ţara noastră şi care se pot constitui modele în cazul organizaţiilor naţionale ce 

şi-au propus să coordoneze activitatea industrială în condiţiile unei dezvoltări durabile 

[2]. 

Astfel în 1947, pentru a contribui la refacerea resurselor Europei, la 

promovarea şi dezvoltarea cooperării regionale, inclusiv în probleme ale mediului 

înconjurător, este creată Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa 

(C.E.E.); aceasta este un organism cu vocaţie generală în domeniul dezvoltării 

economice şi sociale şi, în acelaşi timp, unul din pionierii cercetării modalităţilor de 

combatere a poluării pe plan regional. 

În anul 1971 a fost creat un organism subsidiar al Comisiei, Consiliu 

Guvernamental al ţărilor C.E.E. pentru „problemele mediului înconjurător”. Metodele 

uzuale de lucru constau din reuniuni de experţi, pregătirea, elaborarea şi publicarea de 

analize, statistici, precum şi organizarea de schimburi de informaţii şi elaborarea de 

texte (directive) ce conţin principii de acţiune sau proiecte de conversie. 

Printre problemele considerate ca fiind prioritare, încă înainte de Conferinţa 

de la Stockholm asupra Mediului şi transpuse apoi în programul de lucru al 

Consilierilor Guvernamentali, se înscriu: 

– cercetarea stării mediului în „regiunea C.E.E.”; 

– examinarea politicilor naţionale, a legislaţiei şi instituţiilor; 

– elaborarea de standarde şi indicatori, de norme şi reglementări 

corespunzătoare diferiţilor factori de mediu; 

84

– apropierea şi armonizarea politicilor la scară internaţională şi încheierea 

unor acorduri sau convenţii. 

În anul 1980, la Geneva, s-a constituit un organ executiv în cadrul 

Consilierilor Guvernamentali pentru punerea în aplicare a Convenţiei de la Geneva 

din 1979, privind poluarea transfrontalieră la mari distanţe. 

De asemenea, în legătură cu Declaraţia asupra tehnologiilor puţin poluante 

sau fără deşeuri, Consilierii Guvernamentali au hotărât să creeze un grup de lucru 

pentru tehnicile puţin poluante sau fără reziduuri, precum şi pentru reutilizarea şi 

reciclarea deşeurilor, care, printre altele, să întreprindă studii, atât pentru promovarea 

tehnicilor puţin poluante sau fără deşeuri, cât şi pentru schimbul internaţional de 

deşeuri. 

Apare apoi Consiliul Europei – prima instituţie de cooperare în Europa, creată 

printr-o convenţie semnată la Londra, la 5 mai 1949. Consiliul a desfăşurat, în 

domeniul cooperării în materie de protecţia mediului, acţiuni de pionierat încă de la 

începutul anilor 1960, lărgindu-şi treptat câmpul de acţiune şi ajungând în prezent la o 

anumită specializare în raport direct cu preocupările în domeniu ale Comunităţilor 

Europene. Interesul deosebit pentru rezolvarea unor probleme ale mediului 

înconjurător se reflectă în multitudinea documentelor elaborate, precum şi în 

importanţa lor fundamentală. Dintre acestea, se pot cita: 

– Carta apei, 1968; 

– Declaraţia de principii asupra luptei contra poluării aerului, 1968; 

– Carta solurilor, 1972; 

– Convenţia europeană asupra protecţiei animalelor în transportul 

internaţional, Paris, 1968; 

– Convenţia relativă la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural al 

Europei, Berna, 1979; 

– Carta animalelor, 1986 etc. [3, 4]. 

În anul 1962, ia naştere sub egida Consiliului, Comitetul Conducător pentru 

Conservarea şi Managementul Mediului Înconjurător şi al Habitatului Natural, care a 

iniţiat o serie de acţiuni de conştientizare şi educare a opiniei publice în direcţia 

protecţiei mediului. 

Dintre cele mai cunoscute acţiuni ale Comitetului se poate menţiona iniţiativa 

de acordare a „Diplomei Europene” pentru protecţia anumitor regiuni de importanţă 

europeană şi supraveghează lucrările privind protecţia animalelor şi plantelor pe cale 

de dispariţie, înscrise pe o aşa numită „listă roşie”. 

În anul 1970 a fost lansat primul Drept european al conservării naturii, care a 

promovat crearea de „zone protejate”. 

În 1973, are loc la nivelul Consiliului Europei, Conferinţa ministerială 

europeană asupra mediului; în 1979, se ţine o nouă Conferinţă ministerială soldată cu 

încheierea Convenţiei de la Berna. 

În domeniul protecţiei împotriva poluărilor nu este lipsit de importanţă nici 

„Acordul european asupra limitării folosirii unor detergenţi în produsele pentru 

spălare şi curăţire”, semnat în 1968. Tot astfel, cu ocazia Anului european al 

85

conservării naturii (1970) a fost adoptată „Declaraţia asupra amenajării mediului 

natural în Europa”, iar în 1993, sub egida Consiliului Europei a fost semnată 

Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune rezultate din activităţi periculoase 

pentru mediu. 

Printre activităţile din domeniul promovării protejării mediului se numără şi 

Conferinţa europeană din 1993, de la Lucerna, cu tema: „Un mediu pentru Europa”. 

În ianuarie 1993, a avut loc lansarea celui de al doilea An European al 

Conservării Naturii, în urma hotărârii luate în 1992, la reuniunea Comitetului 

Miniştrilor. 

Considerăm, de asemenea, important să mai arătăm că în structura Consiliului 

European, funcţionează ca organism implicat în problemele de mediu, Administraţia 

Mediului şi a Habitatelor Naturale, care răspunde de activităţile interguvernamentale 

ce privesc mediul şi habitatele naturale. 

La 30 decembrie 1961 a fost înfiinţată Organizaţia pentru Cooperare şi 

Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) – ca organizaţie interguvernamentală cu caracter 

economic, care a înlocuit Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică 

fondată în 1948, pentru administrarea Planului Marshall, în vederea reconstrucţiei în 

Europa. 

În cadrul O.C.D.E. funcţionează Comitetul pentru Politica Mediului, care se 

ocupă de aspecte legate de poluarea atmosferei, a apei, regimul substanţelor şi 

deşeurilor toxice periculoase, aspecte ale protecţiei aşezărilor umane etc. O.C.D.E. a 

pregătit studii aprofundate asupra unui mare număr de probleme privind mediul 

înconjurător, ca şi în ceea ce priveşte aspectele juridice ale poluării atmosferice 

transfrontaliere, gestionarea substanţelor chimice şi a deşeurilor toxice periculoase, 

conţinutul obligaţiei de a informa şi consulta etc. 

Deşi are un caracter economic pronunţat, O.C.D.E. este una dintre iniţiatoarele 

regulilor fundamentale ce au dus la dezvoltarea dreptului internaţional al mediului 

înconjurător. 

7. ORGANIZAŢII SUBREGIONALE 

Organizaţiile subregionale cu acest profil sunt numeroase; enumerăm câteva, 

dintre cele mai cunoscute şi care au servit ca model în domeniu, pentru alte state care 

au adoptat mai târziu legi şi structuri specifice ecologice [5, 6, 7]: 

– Comisia Dunării pentru navigaţie, înfiinţată în conformitate cu art. 5 al 

Convenţiei de la Belgrad din anul 1948, cu sediul la Budapesta şi alcătuită din 

reprezentanţii statelor riverane. Atribuţiile Comisiei se referă exclusiv la navigaţie, dar 

prin forţa lucrurilor s-a implicat şi în aspecte legate de gospodărirea ecologică a apelor 

Dunării, astfel că în anul 1961, pe baza hotărârii celei de a 19-a sesiuni, s-a realizat 

prima directivă a Comisiei Dunării referitoare la poluarea, la depozitarea deşeurilor de 

petrol provenite de la nave etc.; 

– Comisia Rinului privind navigaţia şi poluarea apelor interioare. Rinul fiind 

una dintre cele mai importante surse de apă potabilă din Europa de vest şi cel mai 

86

poluat fluviu din regiune, i s-a stabilit regimul juridic încă din 1815 în Actul Final al 

Congresului de al Viena. Industrializarea masivă a regiunii, cu poluarea ridicată, a 

necesitat o serie largă de acţiuni pentru prevenirea şi combaterea eficientă a 

accidentelor ecologice: 

– Comisia Centrală pentru Navigaţie pe Rin (C.C.N.R.), creată în 1968, cu 

sediul la Strasbourg; 

– Comisia Internaţională pentru protecţia Rinului împotriva poluării 

(C.I.R.P.) cu sediul la Koblenz, comisie a cărei activitate a fost reglementată prin 

Convenţia de la Berna din 29 aprilie 1963 (Convenţia a intrat în vigoare în 1965); 

– la 3 decembrie 1976, printr-un acord încheiat la Bonn, au fost semnate două 

convenţii privind poluarea Rinului, respectiv Convenţia relativă la protecţia Rinului 

împotriva poluării chimice şi Convenţia relativă la poluarea Rinului prin 

hidrocarburi; 

– la 12 noiembrie 1986 şi respectiv 1 octombrie 1987 au fost elaborate 

programe de acţiune în domeniul depoluării Rinului pe termen lung etc.; 

– Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Oslo, din 1972; 

comisia urmăreşte prevenirea poluării marine cauzate de operaţiunile de imersare 

efectuate de nave şi aeronave în zona Atlanticului de Nord-Est; în conformitate cu art. 

17 din Convenţie, comisia exercită funcţii de control şi de coordonare a unor activităţi 

ale statelor contractante; orice imersare, fie că este permisă în baza unei autorizaţii, fie 

că s-a datorat unui caz de forţă majoră, trebuie comunicată imediat, prin rapoarte 

adresate Comisiei Oslo, în vederea înregistrării; 

– Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki, din anul 

1974; comisia are în vedere prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice. 

Spre deosebire de Comisia de la Oslo, această comisie constituie un mecanism 

permanent, deservit de un secretariat. Are competenţă de reglementare, care se 

limitează la definirea criteriilor poluării, a obiectivelor în domeniul reducerii poluării 

şi a celor referitoare la măsurile care trebuie luate în domeniul prevenirii poluării, mai 

ales a celei de origine telurică; competenţă de recomandare în problema revederii 

permanente a dispoziţiilor Convenţiei, precum şi competenţă de informare şi cercetare 

privind supravegherea continuă a aplicării acesteia şi promovării măsurilor de 

protecţie suplimentară. 

Bibliografie: 

[1] * * * – Noua ordine internaţională, Editura Politică, Bucureşti, 1983. 

[2] Marinescu, D. – Dreptul mediului înconjurător, Editura Casa de Editură şi 

Presă Şansa, Bucureşti, 1996. 

[3] Soran, V., Borcea, M. – Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 

Bucureşti, 1985. 

87

[4] Ivanovici, V. – Probleme ale protecţiei mediului înconjurător pe plan naţional 

şi internaţional, în Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, vol. 20, 

nr. 2, 1976, pag. 34-37. 

[5] Barnea, M., Papadopol, C. – Poluarea şi protecţia mediului, Editura Ştiinţifică 

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975. 

[6] Tănase, P. – Ecologie internaţională, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992. 

[7] Negoiţă, N. – Faze tehnologice din turnătorii cu grad ridicat de poluare a 

mediului, Referat nr. 1 de doctorat, Manuscris, Universitatea Politehnică 

Bucureşti, Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor, Catedra Procesarea 

Materialelor şi Ecometalurgie, Bucureşti, 2004. 

88

ESTIMAREA RISCURILOR 

ÎN CAZ DE INCENDIU 

Conf. univ. dr. ing. Lt. col. Emanuel DARIE, 

Lector univ.drd. ing. mr. Garibald POPESCU, 

ACADEMIA DE POLIŢIE, FACULTATEA DE POMPIERI, 

Şef lucrări univ. dr. ing. Eleonora DARIE, 

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DE CONSTRUCŢII BUCUREŞTI, 

FACULTATEA DE INSTALAŢII, 

Abstract: 

The work presents general risk estimating, particularly those 

linked to starting a fire. It is also presented a risk calculating model applied in 

the case of a catastrophe regarding hydrotechnical dam breaking. 

1. PERCEPŢIA RISCULUI 

Pentru individ sau societate, noţiunea de risc acceptabil sau tolerabil nu 

reprezintă întotdeuna punctul de vedere al acestora deoarece, în mod sigur, unele 

riscuri nu vor fi niciodată privite ca fiind acceptabile sau tolerabile. Tolerarea sau 

acceptarea unui risc poate fi considerată ca fiind o măsură a gradului în care individul 

şi societatea sunt pregătiţi să facă acest lucru. 

Percepţia riscului are un puternic caracter psihologic şi emoţional iar nivelul 

de la care un risc este acceptat, atât de individ cât şi de societate, depinde în principal 

de felul în care acesta este mediatizat cât şi de factorii educaţionali, morali, 

psihologici, religioşi etc. 

În general, atât la nivel de individ cât şi la nivel de societate este acceptat 

faptul că, oriunde şi oricând riscul poate exista. Deseori, oamenii pot accepta voluntari 

riscuri cu nivele mari dar sunt mult mai reticenţi sau chiar refuză riscurile involuntare, 

chiar la nivele reduse, despre care nu au cunoştinţe suficiente sau asupra cărora nu au 

control. Oamenii, în general, privesc cu mai puţină înţelegere riscurile singulare dar 

grave şi sunt mai toleranţi cu riscurile mai puţin grave dar frecvente, chiar în condiţiile 

89

aceloraşi consecinţe. Toate aceste posibilităţi sunt legate de modul cum este perceput 

riscul, fie de individ fie de societate. 

A răspunde la întrebarea ce risc sau ce riscuri sunt acceptabile nu este un 

proces decizional simplu. Deşi experţii din domeniu se străduiesc să găsească criterii 

cât mai obiective în evaluarea riscului, nu întotdeuna reuşesc acest lucru, evaluările 

fiind marcate de o doză mai mare sau mai mică de subiectivitate. 

Studiile şi cercetările efectuate asupra modului cum populaţia receptează 

riscurile au arătat că percepţia este influenţată puternic de elemente subiective. 

Această diferenţă de percepţie este afectată, printre altele, de teama de risc, de 

necunoaşterea riscului şi de gradul ridicat de expunere la pericol. 

Se constată că: 

● riscurile concentrate la care se înregistrează pierderi mari pe eveniment, ca 

de exemplu Cernobâl, sunt privite ca fiind mai rele comparativ cu riscurile difuze, ca 

de exemplu riscurile cotidiene de accidente de circulaţie, căderi de la înălţime etc. 

● riscurile produse de activităţile dintr-o firmă sunt privite ca fiind mai rele de 

către persoanele care locuiesc în apropierea firmei şi nu sunt angajaţi ai acesteia, 

comparativ cu persoanele care sunt angajaţi ai firmei; 

● riscurile involuntare, cum ar fi, de exemplu, accidentele produse de 

consumul de alimente depreciate, folosirea de medicamente cu termen expirat sau 

executarea de proceduri medicale incorecte, sunt privite ca fiind mai rele decât 

expunerea la riscuri voluntare, cum ar fi de exemplu consumul exagerat de alcool, 

tutun etc. faţă de care se manifestă o oarecare indulgenţă; 

● riscurile impuse, cum ar fi forţarea unei persoane de a lucra într-un mediu 

toxic, sunt privite ca fiind mai rele decât riscurile voluntare, cum ar fi lucrul în mediu 

periculos din propria voinţă; 

● riscurile izolate care nu aduc beneficii compensatorii, cum ar fi, de exemplu, 

accidentarea unei persoane prin căderea într-un canal descoperit de pe stradă, sunt 

privite ca fiind mai rele decât riscurile care ne pot aduce beneficii compensatorii, cum 

ar fi de exemplu accidentarea unei persoane pe trecerea de pietoni de către un 

autovehicul; 

● riscurile cauzate de factori de risc neuzuali, cum ar fi, de exemplu, 

pierderile produse de căderea unui avion pe un complex de locuinţe, sunt privite ca 

fiind mai rele decât riscurile cauzate de factorii de risc uzuali, cum ar fi de exemplu 

accidentarea persoanelor care traversează strada prin locuri nepermise; 

● riscurile imediate, cum ar fi, de exemplu, transportul unor materiale uşor 

explozive, sunt privite ca fiind mai periculoase decât riscurile îndepărtate, cum ar fi de 

exemplu posibila explozie a unor recipiente de gaze lichefiate; 

● riscurile rezultate din activităţi secrete, cum ar fi, de exemplu, degajările de 

produse chimice de la un centru de cercetări al armatei, sunt privite ca fiind mai rele 

decât riscurile asociate activităţilor deschise cum ar fi, de exemplu, degajările de noxe 

produse de centralele termoelectrice; 

● riscurile evaluate de grupuri suspectate de lipsă de imparţialitate sunt privite 

ca fiind mai rele decât cele evaluate de grupuri imparţiale. 

90

2. DEFINIREA PRAGULUI DE RISC ACCEPTABIL. 

MATRICEA RISCULUI 

Acceptarea riscului şi stabilirea unui nivel de risc tolerabil pentru individ şi 

societate diferă de la o comunitate la alta, are un puternic caracter psihologic şi 

emoţional şi este influenţată de o serie de factori psihologici, educaţionali şi 

sociodemografici. 

A toleara un risc, nu înseamnă că îl vom privi ca fiind neglijabil sau ca pe un 

lucru pe care îl putem ignora, ci ca pe ceva ce trebuie avut în vedere şi redus dacă şi 

când putem. 

Acceptarea unui anumit nivel al riscului are la bază, în general, compararea 

riscului cu beneficiile. Când consecinţele sunt de natură economică, stabilirea 

nivelului acceptabil reprezintă o problemă de optim şi de criteriu decizional. Când 

consecinţele sunt de natură socială şi umană, problema stabilirii nivelului de 

acceptabilitate este foarte complexă şi are dimensiuni etice şi morale deosebite. 

Teoretic, atunci când se cunosc probabilităţile şi magnitudinea pierderilor 

potenţiale, se poate defini o curbă care permite diferenţierea dintre riscul acceptabil şi 

riscul inacceptabil. 

Riscul produs de un pericol poate fi reprezentat grafic, conform figurii 3.2.1 

cu ajutorul unui punct având coordonatele corespunzătoare probabilităţii producerii 

evenimentului şi gravităţii pierderilor. 

magnitudine 

Risc 

neacceptabil 

Risc 

acceptabil 

probabilitate 

Fig. 1. Curba de acceptabilitate a riscului 

O altă formă de reprezentare folosită frecvent în literatura de specialitate este 

prezentată în figura 3.3.2. Spaţiul din planul de probabilitate – gravitate este împărţit 

în trei zone distincte (risc neglijabil, risc acceptabil şi risc neacceptabil) de către două 

curbe continue. 

91

gravitate 

risc 

acceptabil 

risc 

neglijabil 

risc 

neacceptabil 

Fig. 2. Domeniul de acceptabilitate al riscului 

probabilitate 

Deoarece în practică, valorile lui P (probabilitate) şi G (gravitate) nu sunt 

continue, reprezentarea grafică a domeniilor de acceptabilitate şi neacceptabilitate 

este modelată prin forme în trepte, denumit matricea riscului. 

Prima etapă în realizarea acestei matrice o constituie evaluarea riscului, care 

se face pe baza unor scări de cotare a gravităţii şi a probabilităţii de producere a 

pericolului generator de pierderi. 

A doua etapă o contituie stabilirea criteriilor pentru delimitarea riscurilor în 

acceptabile şi inacceptabile. Această delimitare ridică uneori numeroase probleme, în 

timp ce riscul acceptabil este nedeterminat şi este puternic afectat de puncte de vedere 

subiective. 

Criteriile de acceptabilitate a riscului se materializează în stabilirea unor valori 

de referinţă pentru risc. Riscul de referinţă se materializează în stabilirea unor valori 

de referinţă pentru risc. În acest fel câmpul matricei riscului este împărţit în două 

domenii complementare asociate riscurilor acceptabile şi neacceptabile, conform 

figurii 3. 

gravitate 

6 

5 

4 

3 

2 

1 

1 2 3 4 5 6 

Fig. 3. Matricea de încadrare a riscului 

92

Analizând figura 3, clasa de risc pentru un eveniment se exprimă prin 

intermediul unui număr format din două cifre rezultate din combinarea nivelurilor de 

probabilitate şi gravitate asociate. 

Exemplu: probabilitatea = 5 

gravitate = 4 

În acest caz, clasa riscului este 5.4 şi conform matricei este clasificat ca un 

risc inacceptabil. 

De remarcat că, în delimitarea riscurilor este prioritară gravitatea 

consecinţelor în raport cu probabilitatea de apariţie a pericolului. 

Se observă că scala gravităţii consecinţelor se încadrează între o limită 

inferioară (consecinţe neglijabile) şi o limită superioară (consecinţe catastrofale). 

Între cele două limite, în funcţie de obiectivul analizei de risc şi gradul de 

detaliere impus, există nivele intermediare, cum ar fi consecinţele minore, 

semnificative, majore, grave etc. 

Evaluarea riscului, şi încadrarea într-o clasă de risc poate fi afectată global sau 

individual. 

Analiza individuală implică matrici de risc diferite şi condiţii de încadrare în 

nivele de gravitate pentru fiecare tip de pierdere. În cazul analizei globale de risc se 

impune precizarea limitelor de apartenenţă la nivelele de gravitate pentru fiecare tip de 

consecinţă, dar poate ridica probleme în practică deoarece unităţile de evaluare a 

gravităţii pot diferi de la o consecinţă la alta. 

Concluzia este că aprecierea individuală a clasei de risc pentru fiecare tip de 

consecinţă, deşi mai laborioasă decât aprecierea clasei de risc global, permite o mai 

atentă analiză în ceea ce priveşte alegerea şi evaluarea eficacităţii măsurilor de 

reducere a riscurilor. 

3. TIPURI DE RISC ŞI FACTORI DE RISC 

Riscurile cu care ne confruntăm zilnic sunt foarte numeroase şi foarte variate. 

Legislaţia actuală face referire la următoarele tipuri şi factori de risc, conform 

tabelului 1. 

Tabelul 1 


FACTORI DE RISC DETERMINANŢI ŞI 

crt. TIPURI DE RISC 

FAVORIZANŢI 

- combustibilitatea şi periculozitatea materialelor şi 

substanţelor; 

- densitatea sarcinii termice de incendiu; 

1 INCENDII - sursele de aprindere; 

- împrejurări determinante; 

- indicele de severitate al secetei. 

93

2 EXPLOZII 

3 ACCIDENTE 

4 AVARII 

5 INUNDAŢII 

6 

7 

ALUNECĂRI DE 

TEREN 

PRĂBUŞIRI DE 

TEREN 

- natura şi cantitatea substanţelor şi amestecurilor 

explozie; 

- sursele sau condiţiile de amorsare a exploziei; 

- microclimatul; 

- rezistenţa şi etanşeitatea sistemelor de vehiculare şi 

stocare. 

- cantităţile, natura şi particularităţile materialelor 

periculoase; 

- fiabilitatea sistemelor; 

- gradul de uzură a mijloacelor tehnice; 

- abateri de la parametrii de funcţionare sau de 

utilizare. 

- nemonitorizarea pericolelor; 

- neglijenţa sau nesupravegherea; 

- intervenţii neadmise în sistem; 

- punctele vitale cu vulnerabilitate mărită sau 

punctele negre sau înguste. 

- precipitaţiile abundente, torenţiale sau de lungă 

durată care formează viituri; 

- zestrea de zăpadă şi de gheaţă corelată cu 

temperatura mediului; 

- baraje sau diguri nesigure ori subdimensionate; 

- albii ale cursurilor de apă neregularizate sau 

necurăţate; 

- obstacole în calea viiturilor; 

- gradul de umectare a solului; 

- capacitatea acumulărilor de apă. 

- structura geologică favorabilă; 

- ziduri de sprijin subdimensionate ori nerealizate; 

- defrişări; 

- precipitaţii mari şi de lungă durată; 

- săpături neconsolidate; 

- eroziunea solului. 

- goluri subterane naturale sau tehnologice, 

neconsolidate; rezistenţă redusă la apă, vibraţii şi alte 

sarcini ale terenului; 

- precipitaţii abundente; 

- coturi şi maluri neconsolidate ala albiilor, cursurilor 

de apă expuse viiturilor. 

94

8 CUTREMURE 

9 

10 

11 

12 

ÎMBOLNĂVIRI ÎN 

MASĂ 

PRĂBUŞIRI ALE 

UNOR 

CONSTRUCŢII ŞI 

INSTALAŢII 

EŞUAREA SAU 

SCUFUNDAREA 

UNOR NAVE 

EVENIMENTE 

PUBLICE DE 

AMPLOARE 

- hazardul natural şi particularităţile acestuia generate 

de: 

▪ focarele seismice din zona seismogenă; 

▪ terenul construit sau amenajat. 

- vulnerabilitatea construcţiilor, instalaţiilor şi 

amenajărilor rezultată prin evaluarea rezistenţei 

mecanice şi stabilităţii structurilor şi infrastructurilor 

în funcţie de reglementările antiseismice aplicabile în 

perioada de executare. 

- viruşi, bacterii şi alţi agenţi biologici; 

- animale bolnave sau infectate; 

- emisiile de noxe chimice şi radioactive; 

- apa infestată; 

- alimente alterate, infestate sau provenite din resurse 

infectate ori bolnave; 

- temperaturi extreme; 

- colectivitate şi aglomerări de persoane; 

- igiena publică şi sanitar-veterinară; 

- lipsa medicamentelor şi a mijloacelor de protecţie. 

- furtuni puternice; 

- vânt puternic; 

- depuneri de gheaţă; 

- supraîncărcare cu zăpadă; 

- modificări defavorabile efectuate în structura de 

rezistenţă; 

- vibraţii şi şocuri dinamice frecvente; 

- structuri de rezistenţă avariate şi neconsolidate; 

- elemente portante nerezistente la înmuiere. 

- furtuni puternice de coastă; 

- vânt puternic; 

- tonajul şi siguranţa navelor ancorate în radă; 

- neluarea unor măsuri de siguranţă a participanţilor 

de către organizatori (autorităţii, organizarea spaţiilor 

şi stabilirea destinaţiilor acestora, supravegherea 

comportamentului mulţimii, personal de ordine 

propriu etc.); 

- accesul publicului cu mijloace care pot provoca 

începuturi de incendiu, degajări de fum şi gaze ori 

semnale sonore de alertă; 

- controlul neeficient al introducerii şi consumului de 

băuturi alcoolice; 

95

13 

CĂDERI DE 

OBIECTE DIN 

ATMOSFERĂ SAU 

COSMOS 

- neasigurarea măsurilor de evacuare sau de defluire 

a participanţilor în caz de forţă majoră în condiţii de 

siguranţă; 

- transmiterea abuzivă prin sistemele de radioamplificare 

ori de televiziune a unor mesaje, imagini 

sau informaţii care pot genera reacţii violente, 

turbulente sau panică; 

- insuficienţa forţelor de ordine publică şi a 

serviciilor specializate de urgenţă, precum şi dotarea 

şi echiparea inadecvată a acestora. 

- meteoriţi; 

- sateliţi sau componente spaţiale; 

- aeronave avariate; 

- rachete şi alţi vectori purtători spre ţintă. 

Funcţie de periodicitatea apariţiei lor, pericolele pot fi clasificate conform 

tabelului 2. 

PROBABILITATE 

improbabil 

extrem de rar 

rar 

probabil 

frecvent 

Tabelul 2 

EXEMPLU 

pericol imposibil de a fi întâlnit în condiţii normale 

pericol imposibil de a fi întâlnit în condiţii normale, care se 

manifestă ca urmare a unor manevre greşite 

pericol posibil de a fi întâlnit ca urmare a nefuncţionării unor 

echipamente sau instalaţii de protecţie 

pericol posibil de a fi întâlnit ca urmare a unor condiţii favorizante 

pericol care se poate manifesta în condiţii normale 

În funcţie de gravitate, acestea se clasifică în pericole în urma cărora efectul 

poate fi: 

Tabelul 3 

MĂSURA 

EXEMPLU 

EFECTULUI FORŢA DE INTERVENŢIE MIJLOC DE 

INTERVENŢIE 

nu a fost necesară spitalizarea defecţiunea a putut fi 

minor 

nu a fost necesară spitalizarea, dar remediată pe loc 

s-a impus un concediu medical şi 

exerciţii recuperatorii 

semnificativ 

a fost necesară spitalizarea 

s-au produs îmbolnăviri curabile după 

un anumit timp de la intervenţie 

s-au impus reparaţii într-un 

atelier specializat 

96

grav 

foarte grav 

catastrofal 

a fost necesară spitalizarea, 

urmată de încetarea temporară a 

activităţii 

a fost necesară spitalizarea, 

urmată de încetarea permanentă a 

activităţii 

s-a produs îmbolnăvirea incurabilă 

după un anumit timp de la 

intervenţie 

s-a/s-au înregistrat decesul/decese 

mijlocul de intervenţie a fost 

scos din funcţiune temporar, 

ca urmare a necesităţii 

achiziţionării unor piese de 

schimb 


scos din funcţiune şi casat, 

urmând a fi achiziţionat unul 

nou în cursul anului 


scos din funcţiune şi casat, 

nefiind posibilă, din motive 

financiare, înlocuirea lui în 

cursul anului. Valoarea / 

posibilităţile comunităţii 

Luate individual, probabilitatea de apariţie a pericolelor şi consecinţele 

acestora nu pot furniza o informaţie suficientă pentru stabilirea priorităţilor de acţiune. 

Este necesar ca riscul să fie exprimat ca funcţie de cei 2 parametri (probabilitategravitate) 

şi comparat în cele din urmă cu riscul acceptabil, conform figurii 1. 

La definirea riscului acceptabil şi inacceptabil şi la misiunile tuturor forţelor 

participante la locul de intervenţie stau principiile managementului riscului. 

CLASA DE 

PROBABILITATE 

NIVEL DE RISC 

frecvent 11 16 20 23 25 

probabil 7 12 17 21 24 

rar 4 8 13 18 22 

extrem de rar 2 5 9 14 19 

improbabil 1 3 6 10 15 

CLASA DE 

MĂSURARE A 

EFECTELOR 

minor semnificativ grav 

Fig. 4. Evaluarea riscului 

foarte 

grav 

catastrofal 

Nivelul acceptabil de risc este în directă legătură cu posibilitatea de a salva 

vieţi sau bunuri. Atunci când nu se pot salva vieţi se analizează riscurile la care sunt 

supuse forţele de intervenţie pentru a salva bunuri materiale. 

Legătura dintre clasa de probabilitate şi nivelul de risc este dată în figura 4. 

97

4. EVALUAREA RISCULUI ŞI A EFECTELOR PRECONIZATE ÎN 

CAZUL RUPERII UNUI BARAJ HIDROTEHNIC 

În această secţiune se descrie posibilitatea de analiză a riscurilor şi a efectelor 

unei ruperi în cazul unui baraj hidrotehnic. Sunt prezentate mai multe cazuri 

considerate a fi relevante în cazul depăşirii sarcinilor proiectate, a unui accident sau 

altă acţiune ce poate conduce la fisuri, ruperi semnificative sau chiar catastrofale. 

Aceste situaţii sunt prezentate în cele ce urmează, (vezi schema arătată în 

anexă – document Excel) astfel: 

Cazul I – Presiunea asupra barajului va scade în următoarele 12 luni; 

Cazul II – Presiunea supra barajului se menţine la acelaşi nivel – apar fisuri; 

Cazul III – Presiunea creşte de 4-5 ori – fisura se lărgeşte; 

Cazul IV – Rupere parţială baraj – inundaţie; 

Cazul V – Lărgire rupere baraj cu 20%; 

Cazul VI – Lărgire rupere baraj cu 40%; 

Cazul VII – Rupere catastrofală baraj. 

Modelul ce cuprinde cele şapte situaţii de mai sus va fi tratat cu ajutorul unui 

software (în varianta de evaluare) dedicat analizării situaţiilor de risc denumit „RISK4.5 

for Excel”. Acest program utilizează cunoscutele capacităţi de calcul tabelar, programare 

VBA şi funcţii predefinite ale programului Microsoft Excel, adăugând însă şi alte funcţii 

specifice evaluării riscului. În modelul care imaginează avarierea unui baraj, se va folosi, 

în mod special, funcţia RISKBeta( α 1,α2 

) definită astfel: 

α1 

− parametru de formă pozitiv; 

α 

2 

− parametru de formă pozitiv; 

domeniul de variaţie a densităţii funcţiei de distribuţie: x ∈ [ 0,1] 

; 

funcţia de distribuţie este: 

α 

1 

1 −1 

α 2 − 

x 

( ) 

( 1− 

x) 

f x = 

(1) 

, 

β 

( α α ) 

1 

2 

relaţie în care β este funcţia matematică cu acelaşi nume (funcţia beta) definită astfel: 

Γ 

( ) 

( α1) Γ( α2 

) 

β α1, 

α2 

= (2) 

Γ( α1 

+ α2 

) 

unde Γ este funcţia matematică cu acelaşi nume (funcţia gama). 

Datele iniţiale apreciate prin funcţia β sunt prezentate în sintaxa programului 

Excel, pentru fiecare din cazurile prezentate astfel: 

Cazul I – RiskBeta(5,645; 17,155) * 0,412+0,048; 

Cazul II – RiskBeta(1; 1) * 1,05; 

Cazul III – RiskBeta(2,187; 3,538) * 0,631+0,059; 

Cazul IV – RiskBeta(10,306; 36,361) * 0,24; 

Cazul V – RiskBeta(7,533; 37,667) * 0,1296+0,0004; 

98

Cazul VI – RiskBeta(5,862; 419,138) * 0,067; 

Cazul VII – RiskBeta(1,862; 4,138) * 0,00003. 

Efectele avarierii barajului sunt studiate prin prisma victimelor care ar putea 

apare la nivelul a patru localiţăţi, denumite generic în continuare satul A, satul B, satul 

C şi oraşul A. Acestea au drept corespondent în tabela de calcul, poziţiile: $I$4, $I$5, 

$I$6 şi respectiv $I$7 ce reprezintă, de fapt, numărul de locuitori. În anexă, sunt 

calculate şi prezentate probabilităţile de realizare a evenimentelor specifice fiecărui 

caz în parte, arătându-se şi situaţiile particulare ale celor 4 localităţi (cazurile IV, V, 

VI), respectiv a întregului judeţ în cazul VII. 

Relaţiile de calcul pentru procentul atribuit efectelor evenimentele studiate 

sunt: 

Cazul IV 

Inundaţie sat A: RiskBeta(10; 25) * 0,77+0,01; 

Inundaţie sat B: RiskBeta(2,704; 15,496) * 0,1688+0,0012; 

Inundaţie sat C: RiskBeta(20,555; 433,945) * 0,0495+0,0005; 

Inundaţie oraş A: RiskBeta(12,678; 963,332) * 0,061+0,000001. 

Cazul V 

Inundare nivel 40 cm oraş A: RiskBeta(2,65; 3,35) * 0,851+0,049. 

Cazul VI 

Inundare severă sat A: RiskBeta(4; 2) * 0,4+0,6; 

Inundare severă sat B: RiskBeta(1; 1) * 0,45+0,05; 

Inundare severă sat C: RiskBeta(2,056; 3,944) * 0,23+0,012; 

Inundare severă oraş A: RiskBeta(2,127; 3,873) * 0,18. 

Cazul VII 

Urmări asupra întregului judeţ: RiskBeta(1,862; 4,138) * 0,00003. 

Victimele preconizate se calculează conform cazurilor analizate astfel: 

Cazul I: MIN(INT(0,1+RiskBeta(1,04; 4,96) * 0,01*$I$4);200); 

Cazul II: MIN(INT(0,51+RiskBeta(1,04; 4,96) * 0,05*$I$4);200); 

Cazul III: MIN((INT(1+RiskBeta(1,4; 4,6) * 0,1*$I$4));200); 

Cazul IV 

Inundaţie sat A: 

RiskOutput() + MIN(INT(0,5+(RiskBeta(2;4) * 

+(RiskBeta(1,4;4,6)*0,01)*$I$5);200); 

Inundaţie sat B: 

MIN(INT(0,5+((RiskBeta(1;1) * 0,08+0,1) *$I$4 +(RiskBeta(2;4) 

*0,08)*$I$5 +(RiskBeta (1,08;4,92)*0,02)*$I$6));400); 

Inundaţie sat C: 

MIN(INT(0,5+($I$4+((RiskBeta(1;1) * 

0,18+0,031)*$I$5+(RiskBeta(2;4)*0,1) *$I$6+ 

(RiskBeta(1,08;4,92)*0,02)*$I$7)));500); 

Inundaţie oraş A: 

MIN(INT(0,5+(0,3*($I$4+$I$5)+((RiskBeta(1;1) * 

0,2+0,031)*$I$6+(RiskBeta(2;4) *0,15) *$I$7)));500). 

99

Cazul V 

MIN(INT(0,5+((RiskBeta(2;4) * 

0,3+0,1)*($I$4+$I$5)+(RiskBeta(1,4;4,6)*0,01) *($I$6+0,5 *$I$7))*0,1);200). 

Cazul VI 

Inundare severă sat A: 


0,2+0,1)*$I$4+(RiskBeta(2;4)*0,2)*$I$5));500) 

Inundare severă sat B: 


0,2+0,01)*($I$4+$I$5)+(RiskBeta(2;4)*0,2)*$I$6));500); 

Inundare severă sat C: 

MIN(INT(0,5+(((RiskBeta(1;1) * 0,4+0,051)*($I$4+$I$5+$I$6) 

+RiskBeta(1,08;4,92) *0,05 *$I$7)));500); 

Inundare severă oraş A: 

MIN(INT(0,1+(0,26*($I$4+$I$5)+((RiskBeta(1;1) * 0,4+0,041)*$I$6+ 

(RiskBeta(2;4)*0,2) *$I$7)));500). 

Cazul VII: 

MIN(INT(0,5+((RiskBeta(2;4) * 0,8+0,051)*($I$4+$I$5+I$6)+(RiskBeta 

(1,4;4,6)*0,03) *$I$7));500). 

Un caz tipic de distribuţie efecte avariere baraj este cazul IV, situaţia satului 

A. În urma analizei rezultatelor obţinute, se observă că în cazul VI vor apare cele mai 

multe victime la nivelul oraşului A (500) iar în mediul rural, la nivelul satului C (230). 

În cazul VII vor apare 265 victime la nivelul întregului judeţ. Toate aceste distribuţii 

sunt prezentate în continuare. 

100

101

Pe baza distribuţiilor obţinute în urma modelării statistice, se pot trage 

concluzii asupra riscurilor apărute datorită avarierii barajului hidrotehnic, 

obţinându-se un tablou pertinent pentru zona studiată. 

102

103

MODELAREA MATEMATICĂ A INCENDIILOR 

Conf. univ. dr. ing. lt. col. Emanuel DARIE 

Lector univ .drd .ing. mr. Garibald POPESCU 

Asist. univ. drd. ing. lt. Dragoş PAVEL 

ACADEMIA DE POLIŢIE, FACULTATEA DE POMPIERI, 

Şef lucrări univ. dr. ing. Eleonora DARIE 

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DE CONSTRUCŢII BUCUREŞTI, 

FACULTATEA DE INSTALAŢII, 

Abstract: 

The work presents the thermo convection phenomena modeling in 

a close encounters, using the hasmac algorithm. The source program is made 

in Fortran 5.0 digital language and reunites under the same logical scheme the 

solving of this problem, both in cartesians and in cylindrical coordinates. 

INTRODUCERE 

În practica inginerească şi mai ales în studiul fenomenelor conexe incendiului în 

clădiri este necesară cunoaşterea cât mai exactă a modului în care are loc circulaţia 

fluidului (a aerului, fumului, sau diferitelor gaze) precum şi a distribuţiei de temperaturi în 

aceste condiţii. Deşi la ora actuală există numeroase cercetări pe această temă, realizarea 

unui program de calcul compact, cu posibilitatea utilizării acestuia atât în cazul 

configuraţiilor plane cât şi cilindrice reprezintă un pas către punerea la punct a unui model 

sursă propriu, uşor adaptabil cerinţelor studierii convecţiei termice. 

MODELUL MATEMATIC 

Sistemul de ecuaţii ce descrie fenomenul convecţiei termice se poate scrie în 

mod compact, ţinând cont de ecuaţiile de continuitate şi de conservare a momentului, 

respectiv a energiei, astfel: 

∇⋅v 

= 0 

∂v 

2 

= −∇p 

+ Pr∇ 

v + 

∂t 

∂T 

2 

= ∇ T 

∂t 

2 

( Gr ⋅Pr 

) 

T 

(1) 

104

1 

În aceste relaţii, p este presiunea, v este viteza, T este temperatura, β ≅ , 

T 

ν 

Pr = reprezintă criteriul Prandtl, Gr = Ra ⋅ Pr este criteriul Grashof, iar 

a 

3 

g ⋅ β ⋅ ∆θ 

⋅ H 

Ra = reprezintă criteriul Rayleigh. În aceste relaţii, ν este 

2 

ν 

vâscozitatea cinematică a fluidului, ∆ θ este diferenţa de temperaturi între pereţii 

verticali ai incintei, H este înălţimea, g acceleraţia gravitaţională. 

Programul sursă scris în limbajul Digital FORTRAN rezolvă simultan aceste 

ecuaţii în funcţie de geometria predefinită (în coordonate carteziene sau cilindrice), 

vezi figura 1. 

Fig. 1: Geometria modelului: 

a) coordonate carteziene, b) coordonate cilindrice. 

Se observă analogia dintre secţiunea corespunzătoare geometriei carteziene şi 

cea corespunzătoare coordonatelor cilindrice. Condiţiile la limită sunt aproape 

identice, dacă ţinem seama de simetria problemei. 

SCHEMA LOGICĂ DE CALCUL 

Schema logică cuprinde toate etapele necesare şi anume, blocul de intrare cu 

parametrii iniţiali, modul de înaintare în timp a calculului, corecţia presiunii, calculul 

temperaturii, calculul vitezelor, blocul de ieşire. 

105

Fig. 2: Schema logică a programului de calcul 

Pentru realizarea avansului în timp şi spaţiu a calculului variabilelor solicitate 

(presiune, temperatură, viteză pe axa x şi viteză pe axa y) este utilizată schema 

HSMAC, care presupune un anumit decalaj între nodurile reţelei de calcul, aşa cum se 

arată în figura 3. Se observă că temperaturile şi presiunile se calculează în acelaşi nod, 

în timp ce vitezele pe axa x, respectiv y, se calculează în noduri decalate. 

Fig. 3: Algoritmul de avans al calcului HSMAC 

106

0,2 

-0,2 

-0,6 

REZULTATE OBŢINUTE 

În secţiunea următoare (figura 4) este prezentată o distribuţie de temperatură 

obţinută cu acest program pentru convecţia naturală a aerului ( Pr = 0. 71) având 

6 

criteriile adimensionale Re = 100 şi Gr =10 . 

Variaţia temperaturii pentru Re =100 şi Gr = 10 6 

1 

y 

0,6 0,8 

0,0 

-0,2 

-0,4 

0,4 

0,0 

-0,8 

0,2 

0 

0,2 

0 1 

x 

0,4 

0,6 

0,8 

Fig. 4: Distribuţia de temperaturi în incinta considerată 

pentru parametrii Re şi Gr specificaţi. 

Se observă că distribuţia de temperaturi adimensionale este simetrică cu un 

pronunţat caracter de stratificare în centrul incintei, rezultat aşteptat datorită valorii 

mari a criteriului Grashof. Paralel cu distribuţia câmpului de temperaturi se poate 

107

obţine şi distribuţia vitezelor, atât prin variaţia câmpurilor de viteze pe axa x cât şi pe 

axa y, sau a vitezei rezultante, obţinându-se o circulaţie în sensul celei prezentate în 

figura 1. 

Prin modificarea corespunzătoare a dimensiunilor, programul poate obţine 

distribuţiile de viteze şi de temperaturi pentru orice secţiune dreptunghiulară (vezi 

figura 5). Dacă se ia în considerare o secţiune deschisă, putem determina parametrii 

ceruţi şi pentru un canal vertical cu o curgere ascensională, foarte întâlnită în cazul 

instalaţiilor de ventilare şi climatizare. Pentru situaţiile în care se urmăreşte evacuarea 

rapidă a fumului sau a aerului cu o temperatură foarte ridicată, programul poate 

determina care sunt valorile critice la care operaţiunea are loc cu succes sau nu. În 

figura 5 se observă că şi la viteze de curgere ridicate (Re > 100) şi la criteriul Ra foarte 

mare (10 7 ), se observă încă recircularea fluidului în apropierea peretelui mai cald. În 

cazul unui incendiu, se va pune problema eliminării acestor zone de recirculare care 

intensifică transferul de căldură în imediata lor vecinătate. 

1 

0.25 

1 

0.25 

0.8 

0.2 

0.8 

0.2 

0.6 

0.15 

0.6 

0.15 

0.4 

0.1 

0.4 

0.1 

0.2 

0.05 

0.2 

0.05 

0 

a) 

0 

0 

0.125 

0.25 

5 

Ra =10 

b) 

0 

0 

0 

Ra =10 

0.125 

7 

0.25 

Fig. 5: Distribuţia de viteze şi de temperaturi într-un canal vertical (cu înălţimea de 5 

ori mai mare decât lăţimea) pentru parametrul Ra specificat şi Re >100. 

O analiză corespunzătoare a criteriului Nusselt mediu calculat cu formulele 

(2) demonstrează o foarte bună concordanţă a rezultatelor obţinute prin metoda 

HSMAC, comparativ cu alte cercetări teoretice, numerice sau experimentale (vezi 

figura 6). 

108

Nu 

Nu 

canal −închis 

canal −deschis 

= 0,146 ⋅ Ra 

188 

= 0,132 ⋅ Ra 

169 

(2) 

10 

Nu 

1 

Canal deschis (HSMAC.) 

Jakob (Numeric) 

Canal închis (HSMAC.) 

Seki ş.a. (Experimental) 

Bejan (Teoria stratului limită) 

0.1 

10 5 10 6 10 7 

Ra 

Fig. 6: Comparaţie între rezultatele obţinute prin metoda algoritmului HSMAC 

utilizat în program şi alte cercetări similare. 

CONCLUZII 

Studiul fenomenelor convective în incinte închise a fost realizat folosindu-se 

metoda de modelare numerică HSMAC. Programul sursă realizat a fost testat şi 

comparat cu alte cercetări numerice şi experimentale demonstrând o foarte bună 

concordanţă cu acestea. S-a arătat, de asemenea, utilitatea lucrării în cazul canalelor 

verticale sau orizontale, atât în coordonate carteziene cât şi cilindrice. 

Bibliografie: 

1. A. Bejan, Convection Heat Transfer, John Wiley & Sons, Inc., New York, 

1995, pag. 226-247. 

2. E. Darie, S. Kimura, A. Okajima, Natural Convection Heat Transfer Control 

Between Two Asymmetric Heated Vertical Plates Deduced From Boundary 

Flow, în International Academic Publishers, Shen X. & Sun X. (Ed.), Modern 

Techniques and Measurements in Fluids, Beijing, 1997, pag. 203-207. 

109

3. T.S. Chang, şi T.F. Lin, Steady and oscillatory opposing mixed convection in a 

symmetrically heated vertical channel with a low-Prandtl number fluid, Int. 

Journal Heat Mass Transfer, 36, 1993, pag. 3783-3795. 

4. C. Gau, K.A. Yih, şi Aung, W., Reversed flow structure and heat transfer 

measurements for buoyancy-assisted convection in a heated vertical duct, 

Journal of Heat Transfer, 114, 1992, pag. 928-935. 

5. De Vahl Davis Graham şi I.P. Jones, Natural convection in a square cavity – A 

comparison exercise, Int. J. Num. Meth. In Fluids, 3, 1983, pag. 227-248. 

110

RATA DE VENTILARE 

Conf. univ. dr. mr. ing. IRINA ZGAVAROGEA, 

Academia de Poliţie Al .I. Cuza, Facultatea de Pompieri 

Conf. univ. dr. ing. MIHAI ZGAVAROGEA 

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Instalaţii 

Abstract: 

In this article are described procedures used to determinate rate of 

accepted or recommended ventilations to permanent or passing occupants, for 

a specified quality of interior air and for smoke evacuations. 

1. CALITATEA AERULUI VENTILAT 

Deşi aerul interior este, în general, mai contaminat decât aerul din exterior, 

aceasta nu înseamnă că cel de-al doilea nu este contaminat. Prin urmare trebuie 

specificate nivelele acceptate de contaminare a aerului din exterior folosit în ventilarea 

spaţiilor interioare. 

Literatura de specialitate dă concentraţiile posibile ale diverşilor poluanţi din 

interior, sursele lor şi mărimea diferenţei de concentraţie interior/exterior. Acestea 

sunt date în tabele (GIPSE, I-5 etc.). În zonele urbane sau industriale, aerul din 

exterior ce va fi folosit pentru diminuarea poluării din interior, poate conţine el însuşi 

concentraţii de poluanţi inacceptabile. 

2. RATELE DE VENTILARE RECOMANDATE PENTRU O 

VENTILARE CONTINUĂ 

Aerul interior conţine un număr de contaminanţi mai mare şi nivelul de 

ventilare necesar pentru a menţine concentraţii acceptabile, este greu de prescris 

deoarece gradul de percepţie şi efectul biologic cumulat al poluanţilor asupra 

ocupanţilor încăperii, poate fi diferit de cel obţinut prin măsurători efectuate asupra 

fiecărui poluant în parte. Un exemplu concludent şi bine cunoscut este lipsa percepţiei 

mirosului corpului omenesc într-un mediu cu fum. Din cauza acestei incertitudini, 

ratele de ventilare, calculate pentru un spaţiu închis, erau date pentru concentraţiile de 

111

miros şi fum. Tabelul 1 (GIPSE) dă rata de ventilare pentru trei categorii de fumători: 

mari fumători, ocazionali şi nefumători. Având în vedere numărul mic de fumători în 

ambianţe artificiale (SUA), noul standard ASHRAE 62-1989, dă un singur nivel al 

ratei de ventilare pentru fiecare tip de spaţiu care include atât contaminanţi mirosuri 

cât şi fumul de ţigară, tabelul 1. 

Tabelul 1. Cantitatea de aer exterior pentru staţii climatizate (GIPSE) 

Tipul de spaţiu 

Fumat 

Debitul de aer exterior [l/s] 

Recomandat 

Minim 

Pe persoană 

Pe persoană 

Pe m 2 de 

pard. 

0 1 2 3 4 

Fabrici *● deloc 0,8 

Birouri (necompart.) parţial 8 5 1,3 

Mag.,supermark. parţial 3,0 

Teatre * parţial - 

Săli de dans * parţial - 

Dormit.de hotel ● mult 1,7 

Laboratoare ● parţial 12 8 - 

Birouri (particulare) mult 1,3 

Reşedinţe (medie) mult - 

Rest.,cofet. ●■ parţial - 

Baruri mult - 

Rest.,sufragerii ● mult - 

Încăperi, 

foarte mult 25 18 6,0 

bir.adm.,săli de conf. 

Coridoare - Efectuat calcul 1,3 

Bucătării dom. ● - Pe cap de locatar 10,0 

Bucătării rest. ● - 20,0 

Toalete - Pentru acest tip de spaţii 10,0 

* - a se vedea cerinţele pentru fiecare ţară 

● – debitul de aer extras este determinant 

■ – acolo unde există spaţii unde se stă la rând, capacitatea pentru locuri de stat 

aşezat se poate să nu fie adecvată pentru o ocupare totală 

În ultimii ani, valorile limită suportabile de CO 2 au fost folosite pe scară largă 

pentru controlul debitului de aer exterior introdus într-un spaţiu închis, folosind 

senzori de CO 2 . Mai recent, măsurătorile lui Fanger referitoare la calităţile aerului din 

112

interiorul clădirilor ocupate, au arătat că limita admisibilă de CO 2 este un indice slab 

privind calitatea aerului aşa cum este ea percepută de persoanele care vin de afară şi 

intră într-un spaţiu închis. 

Observaţii similare au fost emise asupra concentraţiilor de monoxid de carbon, 

impurităţi în suspensie în aer şi componenţi organici volatili. 

În figura 1 este dat, după Ghidul GIPSE, numărul de schimburi orare de aer 

proaspăt în funcţie de spaţiul minim pe persoană (4,27 m 2 /persoană), pentru un spaţiu 

de birou, folosind limitele acceptabile pentru mirosul corpului, fumul de ţigară şi CO 2 . 

Se poate observa că debitul de aer exterior cel mai mic este pentru diluţia CO 2 . 

Fig. 1. Debitul de aer exterior pentru diluarea unor poluanţi 

Producerea de umezeală în interior este legată direct de tipul de activitate 

precum şi de numărul ocupanţilor. Aceasta este în mod normal, mult mai mare în 

locuinţe decât în spaţii comerciale, de exemplu. Cea mai mare cantitate de umezeală 

dintr-o locuinţă de 4 persoane se produce prin gătit, baie, spălatul şi uscatul rufelor. 

Prin urmare, este necesar să se acorde o atenţie specială locuinţelor, pentru a dilua nu 

numai poluanţii, dar şi concentraţia vaporilor de apă. 

Până nu de mult, ventilarea locuinţelor se făcea prin deschiderile existente în 

anvelopa clădirii (ferestre, fisuri). Odată cu înlocuirea focurilor în spaţii deschise cu 

încălzirea centrală, electrică, cu gaze de ardere şi răspândirea pe scară largă a 

etanşeizării geamurilor, ferestrelor etc., locuinţele au devenit mai puţin bine ventilate. 

Rezultatul este o creştere a problemelor legate de umezeală şi mucegai a acelor 

locuinţe care nu sunt bine încălzite, în special în sezonul rece. 

113

Această stare de lucruri pune în evidenţă necesitatea, ca pe lângă o 

îmbunătăţire a izolaţiei anvelopei şi mai multă încălzire, să existe sisteme de ventilare 

naturale sau mecanice, bine proiectate, care să asigure un control riguros al umidităţii. 

Trebuie avut în vedere creşterea pierderilor de căldură prin ventilare. 

Pentru cazurile de izolare mai slabă şi o furnizare de căldură mai scăzută în 

casă, umiditatea relativă este sub 70%, pentru o rată a ventilării de 0,5h -1 . bucătăriile şi 

băile sunt, în acest caz, zone critice de condensaţie, în special pe părţile smălţuite. 

Încălzirea suplimentară a acestor zone nu rezolvă problema condensului, datorită 

saturării aerului cu vapori. 

Problema poate fi rezolvată prin mărirea ratei de ventilare în timpul 

activităţilor din aceste zone (adică gătit, spălatul rufelor, baie), folosind ventilarea 

mecanică. Ventilatoarele de extracţie, fie acţionate manual, fie acţionate de 

umidostate, sunt măsuri eficace de a limita răspândirea umezelii de la aceste zone în 

restul locuinţei. 

Ca alternativă, un sistem de furnizare echilibrată a energiei termice şi de 

extragere a aerului cu o unitate de recuperare a căldurii, poate fi o metodă eficientă 

pentru a controla umiditatea din locuinţe fără pierderi mari de energie. 

3. RATA DE VENTILARE PENTRU OCUPĂRI TEMPORARE 

Rata de ventilare pentru încăperile închise care au o ocupare variabilă sau 

temporară, precum sălile de clasă, sălile de spectacole şi alte clădiri publice, pot varia 

pentru a menţine concentraţii acceptabile ale poluanţilor interiori în timp. Prin reglarea 

ratei de ventilare se pot obţine mari reduceri ale consumului de energie. 

În general, un poluant poate fi prezent în interior, înainte de a începe ocuparea, 

el poate fi produs de oameni, procese sau materiale din interiorul clădirilor sau poate 

veni odată cu aerul exterior. Orice combinaţie a acestor surse este practic posibilă. 

3.1. Rata de ventilare în regim tranzitoriu 

Pentru a evalua variaţia ratei de ventilare sau nivelul concentraţiei în timp, 

este necesară o soluţie a ecuaţiei pentru echilibrarea masei poluantului în întreaga 

încăpere. Într-o unitate de timp, dt, cantitatea de poluant introdus odată cu aerul 

exterior, cantitatea de poluant degajată în interior şi cantitatea de poluant ce iese din 

încăpere odată cu aerul evacuat, produc o variaţie a concentraţiei în aerul interior, dc, 

adică: 

sau: 

Vdc=(Y+Lc e -L c )dt 

V dc/dt=Y+L(c e -c) (1) 

114

unde: V – volumul efectiv al încăperii, m 3 ; 

L – debitul de aer introdus (evacuat),m 3 /s sau m 3 /s, persoană; 

c e - concentraţia externă a poluantului la timpul t; 

Y – volumul poluantului degajat în interior, m 3 /s sau m 3 /s, persoană. 

Presupunând un amestec perfect şi densitatea aerului din încăpere rămânând 

constantă, din relaţia (1) rezultă concentraţia de poluant din interior, la timpul t: 

c = Lce + Y / l + Y 1− 

exp − L + Y t / V + c0 exp − L + Y t / V (2) 

[( ) ( )]{ [ ( ) ]} [ ( ) ] 

în care c 0 este concentraţia de poluant din interior la momentul t=0. 

O formă simplificată a relaţiei (2) poate fi scrisă în funcţie de datele 

problemei: 

1) concentraţia iniţială, c 0 =0: 

c = [( Lce + Y )/( L + Y )]{ 1 − exp[ − ( L + Y ) t / V ]} 

(3) 

2) concentraţia din aerul exterior, c e =0 

c = [ 1 /( 1 + L / Y )]{ 1 − exp[ − ( 1 + L / Y ) Yt / V ]} 

(4) 

3) concentraţia din aerul exterior, c e =0 şi nu există degajări interioare: 

c=c 0 exp(-nt) (5) 

unde n reprezintă numărul de schimburi orare sau pe secundă în funcţie de cum este 

dat timpul. Această relaţie este folosită pentru calculul ratelor de ventilare într-o 

clădire, folosind tehnica gazului trasor. 

4) regim de stabilizare (t→∞); concentraţia de echilibru din interior este 

atinsă, deoarece t→∞ pentru a da o concentraţie finală: 

c ∞ =(Lc e +Z)/(L+Y) (6) 

această ecuaţie arată independenţa concentraţiei finale de volumul încăperii, V. Totuşi 

valoarea lui V va afecta rata de ventilare la care c→ c ∞ . Concentraţia iniţială c 0 , de 

asemenea nu are nici o influenţă asupra concentraţiei finale. 

3.2 Timp mort şi timp total 

Controlul sistemelor de ventilare poate fi necesar pentru spaţiile cu ocupaţie 

temporară sau variabile. Funcţionarea unor asemenea sisteme poate întârzia sau avansa 

ocuparea în funcţie de sursa de poluant şi de variaţia ocupării. În momentul actual sunt 

sisteme de control care pot fi folosite pentru reglarea debitului de aer din exterior, în 

conformitate cu concentraţia poluantului din interior. 

Senzorii de calitate a aerului sunt instalaţi în spaţiul ventilat sau pe canalele de 

evacuare şi acţionează, de regulă, asupra pornirii ventilatorului, pentru a menţine 

valoarea stabilită a concentraţiei. Deşi sesizoarele de CO 2 sunt folosite pe scară largă, 

studii recente au arătat că limita acceptabilă a concentraţiei de CO 2 , nu este un bun 

indicator a calităţii aerului din încăperi. 

115

Variaţia mărimii debitului de aer şi controlul debitului de aer exterior pot fi 

folosite pentru determinarea timpilor totali şi timpilor morţi de funcţionare a 

sistemului de ventilare în cazul unei ocupări temporare. 

Timp mort. Când poluanţii sunt asociaţi numai cu ocuparea umană şi sunt 

împrăştiaţi pe căi naturale în timpul de neocupare, funcţionarea sistemului de ventilare 

poate fi întârziată până în momentul în care concentraţia de la interior a poluanţilor 

atinge limita pentru cerinţele unei ventilări minime, în condiţii de stabilizare. În acest 

caz, introducerea aerului exterior poate întârzia ocuparea. Concentraţia de 

contaminare, c, în absenţa introducerii de aer din exterior, este dată de relaţia: 

c=(Y/V)t (7) 

unde simbolurile au semnificaţiile precedente. 

În lipsa contaminării aerului din exterior, concentraţia permanentă poate fi 

obţinută din relaţia (6), făcând c e =0 şi presupunând că Y

sau 

t=(V/L)ln[(c 0 /c ∞ -1)/X] (10) 

unde X= c 0 /c ∞ -1, care este o fracţie a creşterii concentraţiei de stabilizare, de mai sus. 

Relaţia (10) arată că, pentru a realiza un timp total finit, X trebuie să fie mai mare 

decât zero. Dacă, pentru a scurta timpul total se vor folosi valori mari pentru X, 

ocupanţii vor fi expuşi la concentraţii mai mari decât concentraţiile la valorile limită 

ale lui X la începutul ocupării. 

În practică, trebuie făcut un compromis între timpul total şi concentraţia 

iniţială care este acceptabilă. Standardul ASHRAE recomandă o valoare a lui X=0,25. 

4. EFECTUL DILUĂRII IMPERFECTE 

Relaţia (2) şi cele derivate din ea, sunt valabile în ipoteza unui amestec perfect 

între aerul exterior introdus şi aerul din încăpere, adică există o diluţie perfectă a 

poluanţilor din încăpere. 

În realitate, acestea sunt cazuri foarte rare şi, invariabil, aerul exterior introdus 

nu se amestecă perfect cu aerul din zonele ocupate. Există posibilitatea, în acest caz, 

datorită schemei de ventilare, ca aerul introdus să fie evacuat înainte de a prelua 

întreaga cantitate de poluanţi din încăpere, care-i revine. Această situaţie va avea drept 

rezultat existenţa unor concentraţii diferite în zona de ocupare şi pentru a se obţine 

valoarea limită a concentraţiei, va fi necesară o cantitate de aer introdus mai mare. 

Gradul amestecării aerului introdus din exterior cu aerul din încăpere este 

exprimat prin termenul eficienţă a ventilării sau eficacitatea ventilării. Există şi alte 

definiţii ale acestui termen, dar SANDBERG defineşte două categorii principale ale 

eficienţei ventilării, într-o condiţie de stabilizare. 

Eficienţa relativă a ventilării. Aceasta exprimă modul în care variază 

capacitatea sistemului de ventilare între diferitele părţi ale încăperii. Poate fi exprimată 

fie printr-o eficienţă relativă locală, fie ca o medie a tuturor eficienţelor relative pentru 

întreaga zonă ocupată. Eficienţa locală relativă a ventilării, E r este exprimată astfel: 

E r =(c x -c e )/( c-c e ) (11) 

şi eficienţa relativă totală a ventilării, E r , este exprimată prin: 

E − r =(c x -c e )/(c m -c e ) (12) 

unde: 

c – concentraţia poluantului într-un punct al zonei ocupate, în ppm; 

c m – concentraţia medie în zona ocupată, în ppm; 

c e – concentraţia din aerul exterior, în ppm; 

c x – concentraţia din aerul evacuat, în ppm. 

117

Eficienţa absolută a ventilării. Aceasta exprimă capacitatea sistemului de 

ventilare de a reduce concentraţia poluării în funcţie de maximul teoretic realizabil. 

Este exprimată prin relaţia: 

E a =(c 0 -c)/(c 0 -c e ) (13) 

unde : c 0 – concentraţia iniţială într-un punct al zonei ocupate, în ppm; 

c – concentraţia în acelaşi punct după un timp t(s), în ppm. 

Eficienţa relativă a ventilării este o mărime a dispersiei poluantului şi nu ia în 

considerare nici nivelul concentraţiei absolute nici schimbările de concentraţie faţă de 

valorile iniţiale. Valoarea lui E r este întotdeauna pozitivă şi poate fi mai mică, egală 

sau mai mare decât unu, în funcţie de locul din încăpere şi modul de introducere a 

aerului în încăpere (schema de ventilare). 

Eficienţa absolută a ventilării o reprezintă variaţia concentraţiei drept rezultat 

al variaţiei ratei de ventilare şi ea este întotdeauna mai mică decât unu. 

Pentru a depăşi efectul diluării imperfecte a poluării din interior, cu aer din 

exterior, va fi necesară o cantitate de aer mai mare decât cea rezultată din relaţiile 

(2...10). 

Bibliografie: 

1. Manualul de Instalaţii, vol. V, Ed. Artenco, 2002. 

2. Recknagel, Sprenger, Hönmann, Schramek – Manuel pratique du génie 

climatique, PYC EDITION LIVRES, Paris, 1995. 

3. Ghidul GIBSE – Anglia. 

4. Standardul ASHRAE – SUA. 

118

CAVITAŢIE ŞI SUPERCAVITAŢIE 

Lt. col. conf. univ. dr. ing. Dan CAVAROPOL, 

FACULTATEA DE POMPIERI 

Abstract: 

The work presents the cavitations and supercavitation 

phenomenon and a series of their applications. 

Cavitaţia se referă la apariţia unor bule de gaz în lichid. Acest fenomen se 

împarte în două clase: 

a) cavitaţia inerţială (sau tranzitorie). 

b) cavitaţia neinerţială. 

Cavitaţia inerţială este fenomenul de apariţie a unei părţi de aer în lichid şi a 

dispariţiei sale, cu producerea de unde de şoc. Această cavitaţie apare în pompe, 

rotoare,elice şi în ţesutul vascular al plantelor. 

Cavitaţia neinerţială apare când o bulă de gaz în fluid este forţată să oscileze 

în formă şi mărime datorată unui tip de energie primită de lichid, ca aceea a unui câmp 

acustic. Aplicaţiile acestui tip de cavitaţie se regăsesc la băile de curăţare ultrasonică, 

dar apare şi în pompe şi diverse rotoare. 

Apariţia cavitaţiei are la bază depresiunea ce se formează datorită: 

– curgerii cu viteză mare a lichidului (în tub Venturi, în apropierea palei 

rotorice, în pompă, la elicea vaporului sau submarinului). De fapt, zona cu viteză 

foarte mare corespunde unei zone cu presiune mică, conform Teoremei lui Bernoulli. 

Se vorbeşte adesea de cavitaţie hidrodinamică, descoperită în 1917 de Lord Rayleigh, 

în urma căreia apare un silaj de bule sau un strat de vapori lângă paletele rotorice; 

– variaţiilor de densitate a unui lichid supus unei unde acustice, în general 

ultrasunete de putere. Acest tip de cavitaţie poartă denumirea de „cavitaţie acustică”. 

Cavitaţia inerţială 

A fost pentru prima dată studiată în secolul XIX de către Lord Rayleigh, când 

s-a luat în considerare spargerea unei bule sferice de gaz în lichid. Când un lichid este 

supus unei presiuni suficient de joasă, se pot produce în interiorul acestuia cavităţi de

gaz. Acest tip de cavitaţie, numită incipientă, poate apare pe paleta rotorică a unui 

rotor cu turaţie mare sau pe orice suprafaţă vibrantă aflată în lichid cu suficientă 

amplitudine şi acceleraţie. 

Alte metode prin care se poate produce acest tip de cavitaţie sunt: impulsurile 

laser (cavitaţia optică) sau descărcarea electrică. 

Vaporii de gaz se evaporă în cavitatea formată din mediul înconjurător, astfel 

încât, în cavitate nu este vid, ci un gaz la presiune relativ scăzută. 

Aceste cavităţi încep să se spargă din cauza presiunii mari a lichidului 

înconjurător. 

În momentul spargerii, temperatura şi presiunea din interior cresc. Spargerea 

este adesea însoţită de disiparea violentă de energie sub formă de unde de şoc acustice 

şi lumină. În momentul colapsului total, temperatura vaporilor în bule poate ajunge la 

mai multe mii de grade Kelvin şi presiunea, la sute de atmosfere. 

Cavitaţia inerţială apare şi în prezenţa unui câmp acustic. Bulele microscopice 

de gaz încep să oscileze odată cu aplicarea câmpului sonor, iar dacă intensitatea este 

suficient de mare, bulele vor creşte în dimensiune şi apoi se vor sparge. Băile de 

curăţire ultrasonică utilizează acest tip de cavitaţie a bulelor de gaz microscopic pentru 

eroziunea murdăriei depusă pe materiale. 

Procesul fizic al cavitaţiei este asemănător cu cel al fierberii, diferenţa 

constând în procesul termodinamic care precede formarea vaporilor, astfel: fierberea 

apare când presiunea locală a vaporilor din lichid este mai mare decât presiunea 

mediului înconjurător şi există suficientă energie să cauzeze schimbarea de fază din 

lichid în gaz, pe când cavitaţia apare când presiunea locală este presiunea de 

vaporizare, care este în strânsă legătură şi cu tensiunea superficială a lichidului. 

Ca să înceapă să apară, bulele cavitaţionale au nevoie de o suprafaţă de 

contact, precum: impurităţile din lichid, micile bule de gaz nedizolvate din lichid şi în 

general, orice suprafaţă hidrofobă. 

Bulele preexistente încep să crească când sunt supuse unei presiuni mai mici 

decât presiunea de prag, numit pragul lui Blake. 

Cavitaţia neinerţială 

Este procesul în care bulele din lichid sunt forţate să oscileze în prezenţa unui 

câmp acustic suficient de intens ca să poată cauza colapsul total al bulelor. Acest tip 

de cavitaţie provoacă mai puţină eroziune decât cavitaţia inerţială şi este folosită la 

curăţarea materialelor delicate. 

Efectele cavitaţiei sunt de două tipuri: 

– negative: producerea de zgomot, distrugerea componentelor maşinilor 

hidraulice, vibraţii şi scăderea randamentului. Când bulele se sparg, energia din lichid 

se condensează în zone foarte mici, creându-se zone cu temperatură foarte mare, cu 

emisie de unde de şoc şi zgomot. 

Zgomotul creat de cavitaţie este foarte important la submarine, care creşte 

posibilitatea de a fi detectate de inamici.

Colapsul local al cavităţilor este un fenomen localizat şi poate eroda metalele 

precum oţelul. Ciupiturile create de colapsul bulelor cavitaţionale produce daune 

rotoarelor şi statoarelor, scurtându-le timpul de viaţă. 

– benefice: folosirea în aparatele de curăţare ultrasonică ce folosesc undele 

sonore şi colapsul bulelor cavitaţionale. Nici acum nu este pe deplin înţeles modul 

cum se produce curăţarea materialelor de către aceste bule. 

În industrie, cavitaţia este folosită la omogenizarea, amestecul şi despărţirea 

particulelor suspendate din emulsiile lichide coloidale, precum vopselele sau laptele. 

Cavitaţia se obţine prin proiectarea corespunzătoare a rotorului sau prin trecerea 

lichidului printr-un ajutaj divergent, la care scăderea presiunii în lungul curgerii 

conduce la apariţia fenomenului de cavitaţie. 

Suprafeţele pe care bulele se sparg sunt fabricate din materiale foarte 

rezistente, precum: oţelul inoxidabil, Stellite şi diamante policristalice (PCD). 

Aparatele de purificare a apei cu ajutorul cavitaţiei sunt folosite pentru 

separarea poluanţilor şi moleculelor organice. 

Lumina emisă de către bulele cavitaţionale este numită sonoluminiscenţă. 

Flaşurile de lumină sunt foarte scurte (între 35 şi câteva sute de picosecunde) cu vârful 

de intensitate de 1-10 mW. Bulele emit lumina, cu aproximativ 1µm, în funcţie de 

fluidul înconjurător (apă) şi gazul din interiorul bulelor (aerul atmosferic). 

Bula de aer suferă o instabilitate semnificativă, datorată forţelor Bjerknes şi 

este de tipul Ragleigh-Taylor. Dacă se adaugă o mică cantitate dintr-un gaz nobil, 

precum heliul, argon sau xenon în gazul din bule, va creşte intensitatea luminii emise. 

Lungimea de undă emisă este foarte mică în domeniul ultraviolet, iar 

temperatura atinge valori de 20.000 K. Această temperatură ridicată poate fi o metodă 

de producere a termofuziunii nucleare. Se vorbeşte de fuziunea în trill (cercetări 

efectuate în ianuarie 2006 la institutul politehnic din Rensselaer), fără folosirea unei 

surse externe de neutroni. 

Dinamica mişcării bulei este caracterizată de ecuaţia Rayleigh-Plesset: 

. 

.. 

3 

. 2 

1 

R 2γ 

R R+ R = ( pg 

− p0 

− p( 

t) 

− 4η 

− ) (1) 

2 

q 

Această ecuaţie este derivată din ecuaţia Navier-Stokes şi descrie variaţia razei 

R a bulei în funcţie de timpul t. Mărimile au semnificaţia: 

η – vâscozitate; 

p – presiunea ; 

γ – tensiunea superficială. 

Această ecuaţie, destul de aproximativă, conduce la o bună estimare a mişcării 

unei bule sub presiune acustică. Emisia de lumină este precedată de apariţia bulei, 

expansiunea lentă a ei urmată de o contracţia rapidă. 

Chimicalele hidrofobe sunt atrase sub apă de cavitaţie, ca urmare a diferenţei 

de presiune între bule şi lichid forţându-le să se unească. 

R 

R

Aplicaţiile medicale ale cavitaţiei se referă la distrugerea pietrelor în litotripsie 

şi în metoda HIFU (tratament neintruziv al cancerului). 

Cavitaţia în pompe şi elice 

Când un rotor (la pompe) sau o elice (la vapoare şi submarine) se mişcă în 

lichid, se formează zone cu presiune joasă în jurul paletelor. Cu cât se mişcă mai 

repede rotorul, cu atât mai joasă presiunea poate să devină. Când presiunea atinge p v 

(presiunea de vaporizare), fluidul vaporizează şi se formează bule mici de gaz. Când 

bulele se sparg mai târziu, se produc unde de şoc în fluid, cu efecte sonore şi distrugeri 

ale paletelor rotorice. 

Fig. nr. 1 

Cavitaţia poate apare la aspiraţia pompei sau la refulare. 

Cavitaţia la aspiraţie apare în secţiunea de aspiraţie a pompei, când apare o 

presiune mică, lichidul trecând în vapori în ochiul de aspiraţie al rotorului. 

Vaporii sunt vehiculaţi până la refularea pompei, unde sunt comprimaţi înapoi 

în lichid datorită presiunii mai mari la refulare. 

Implozia apare brusc şi atacă faţa rotorului, bucăţi de material putând fi 

îndepărtate ceea ce conduce la o distrugere prematură a rotorului. 

Cavitaţia la refulare apare când în secţiunea de refulare presiunea este 

extrem de mare, iar randamentul este cu cel mult 10% sub cel maxim. Această 

presiune cauzează recircularea lichidului în pompă în loc de refularea lichidului în 

pompă, în loc de refularea lui în exterior. 

La curgerea în jurul rotorului, lichidul trece prin porţiuni înguste, cu viteză 

extrem de mare. Aceasta determină apariţia unui vacuum (similar cu cel din ajutajul 

Venturi), în momentul vaporizării lichidului. Se pot produce distrugeri premature ale 

inelelor de etanşare.

Fig. nr. 2 

Apariţia cavitaţiei în plantele vasculare, de tipul coniferelor, 

gymnospermelor (Pinophyte etc.) cu numele ştiinţific de Tracheophyta şi 

Tracheobionta. 

Energia apei este foarte mare, încât aerul din apă tinde să expandeze umplând 

vasele capilare ale plantei. Acest fenomen poate cauza moartea plantei. În anumiţi 

copaci, zgomotele cavitaţiei se aud limpede, iar uneori toamna, scăderea de 

temperatură duce la formarea bulelor de aer cauzând căderea frunzelor. 

În continuare, sunt prezentate câteva aspecte legate de supercavitaţie. 

Supercavitaţia este teoria care va permite vehiculelor submarine să depăşească 

viteza de 180 km/h. Fenomenul a fost deja studiat de către ruşi de mai bine de 40 ani 

(Institutul de Cercetări Hidrodinamice din Kiev). Scopul cercetătorilor este de a 

produce în faţa submarinelor, vaporizarea apei de mare. Bulele create permanent pot 

permite depăşirea vitezei critice, echivalentul barierei sonice în aer. 

În mod oficial, în 1977, inginerii sovietici au dezvoltat primul proiectil 

folosind supercavitaţia , torpile VA-111 Shkvol. Aceasta merge în apă cu 100 m/s, faţă 

de numai 35 m/s pentru o torpilă convenţională. Când obiectul (torpila) merge în apă 

cu o viteză mare, se formează o cavitate care se poate prelungi suficient de mult, astfel 

încât înconjoară corpul în întregime. 

Supercavitaţia foloseşte efectul cavitaţiei clasice pentru a crea o bulă mare de 

gaz în interiorul unui lichid, permiţând unui obiect de a se mişca cu viteză mare în 

lichid fiind complet înconjurat de bulă. Cavitatea (bula) reduce foarte mult frecarea (se 

ştie că frecarea în apă e de aproape 1000 ori mai mare decât în aer). 

Practic, se poate spune că în supercavitaţie, obiectul „zboară” în gazul 

înconjurător.

În 2004, fabricantul german DIEHL BG a anunţat fabricarea torpilei cu 

supercavitaţie numită Baracuda, ce are o viteză de 800 km/h. 

Supercavitaţia este foarte studiată şi în teoria legată de magnetohidrodinamică. 

Fig. nr. 3 

Bibliografie: 

1. Barber, B.P. and Putterman, S.J. (1991). Observations of synchronous 

picosecond sonluminescence. Nature, 352, 318. 

2. Blake, W.K. (1986b). Mechanics of flow-induced sound and vibration. 

Academic Press. 

3. Cavaropol D.V,(2002), Maşini hidraulice-partea I. 

4. Chahine, G.L. and Duraiswami, R. (1992). Dynamical interactions in a 

multibubble cloud. ASME J. Fluids Eng., 114, 680-686. 

5. Gilmore, F.R. (1952). The collapse and growth of a spherical bubble in a 

viscous compressible liquid. Calif. Inst. of Tech. Hydrodynamics Lab. Rep. No. 

26-4. 

6. Lush, P.A. and Angell, B. (1984). Correlation of cavitation erosion and sound 

pressure level. ASME. J. Fluids Eng., 106, 347-351.

7. Martin, C.S., Medlarz, H., Wiggert, D.C., and Brennen, C. (1981). Cavitation 

inception in spool valves. ASME. J. Fluids Eng., 103, 564-576. 

8. Matsumoto, Y. and Watanabe, M. (1989). Nonlinear oscillation of gas bubble 

with internal phenomena. JSME Int. J., 32, 157-162. 

9. Ooi, K.K. (1985). Scale effects on cavitation inception in submerged water 

jets: a new look. J. Fluid Mech., 151, 367-390. 

10. Plesset, M.S. and Prosperetti, A. (1977). Bubble dynamics and cavitation. Ann. 

Rev. Fluid Mech., 9, 145-185. 

11. Prosperetti, A. and Lezzi, A. (1986). Bubble dynamics in a compressible liquid. 

Part 1. First-order theory. J. Fluid Mech., 168, 457-478. 

12. Soyama,H., Kato, H., and Oba, R. (1992). Cavitation observations of severely 

erosive vortex cavitation arising in a centrifugal pump. Proc. Third I.Mech.E. 

Int. Conf. on Cavitation, 103-110. 

13. Young, F.R. (1989). Cavitation. McGraw-Hill Book Company.

BULETINUL POMPIERILOR Nr. 1/2007 - IGSU

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?