Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

Ecotoxicologia metalelor în lunca Dunării 55
sau deltei Dunării. Singurele identificate sunt o dinamică sezonieră a Hg, Pb, Zn şi Cu pentru
Typha şi Phragmites din Delta Chiliei publicată de Kavetsky et al (1984) şi datate cu privire la
macrofite submerse din lacuri ale Deltei Dunării (Muhammad, teză de doctorat, 1987,
valorificate şi în câteva articole). Din aceeaşi regiune geografică, un articol cu privire la metale
în macrofite submerse din lacul Balaton e publicat de Kovacs şi colab. (1984). Concentraţii de
metale în specii caracteristice zonelor umede din lunca Dunării pot fi găsite în: Mathis şi Kevern
(1975) , Mudroch şi Capobianco (1978), Mudroch (1981), Bubicz şi colab. (1982), Kraus (1987),
Crowder şi colab. (1989), Hendriks şi colab. (1995).
Dar plantele nu sunt decât un rezervor pe termen scurt de metale, ca şi de nutrienţi (exceptând pe
cele lemnoase). Procesele de descompunere duc la eliberarea mai rapidă sau mai lentă a
metalelor, funcţie de metal, de specie, ţesut şi de caracteristicile ecosistemului. Frunzele de
Phragmites se descompun de 3-7 ori mai repede ca stemul, ambele descompunându-se mai rapid
(dar îndeosebi stemul) în zona litorală a lacurilor cu starea trofică mai avansată (Larsen şi
Schierup, 1981).
O parte din acest rezervor poate fi exportat în cazul fluviilor mari, devenind sursă de hrană şi
contaminare pentru fitofagii din aval, fenomen important atunci când plantele provin dintr-o
regiune mai puternic afectată de poluare (Manny şi colab., 1991). 2796 kg de metale toxice au
fost transportate în acest mod în lacul Erie în 1985. Stewart şi colab. (1992) raportează reducerea
ratei de creşterea a melcilor hrăniţi cu Potamogeton foliosus contaminat exportat. Ecosistemul
acvatic a fost afectat direct pe o lungime de 1.4 km în avalul sursei de export.
Prin componenta vegetală zonele umede pot avea un rol important în retenţia de nutrienţi şi
metale grele. Fenomenul poate avea sau nu loc în funcţie de metal şi sezon. Simpson şi colab.
(1983) studiază o zonă umedă particulară şi constată: N a fost importat în sezonul de creştere şi
exportat după acesta, TRP (fosforul reactiv total) a fost mereu importat, P total a fost importat şi
exportat aparent fără o regulă, Cd a fost exportat continuu, Cu, Zn şi Ni au fost importate
aproape continuu, fiind stocate intens în vegetaţie, Pb a fost importat la sfârşitul sezonului de
creştere, după căderea macrofitelor, litiera având un rol important în retenţie. Zonele umede pot
considerate cel puţin rezervoare de metale, de toxice în general. Ele pot absorbi picuri de
nutrienţi şi toxine în condiţii naturale, dar la inputuri anormal de mari îşi pot pierde capacităţile
asimilative şi în plus alte servicii furnizate de ele pot suferi (Kraus, 1987).
Cu această observaţie am intrat practic în a doua parte a capitolului, de impact la nivelul
vegetaţiei zonelor umede şi asupra ecosistemelor în a căror structură intră.
Până în momentul de faţă accentul s-a pus pe schimbări la nivel individual, studiile care să ia în
considerare variaţii la nivel populaţional sau al comunităţilor fiind foarte rare. Investigaţiile au
fost de două tipuri: încercări de a corela fluctuaţii în creşterea plantelor cu variaţii ale
chimismului apei şi lucru cu culturi axenice pentru a stabili exact necesarul de nutrienţi şi
potenţialii inhibitori.
La 5-10 ppm Cu (raportat la masa uscată) s-a raportat o inhibare a fotosintezei lui Potamogeton
perfoliatus de 23%. Începând de la 50μg/l Cr reduce fotosinteza lui Myriophyllum spicatum
(Guilizzoni, 1990). Rădăcinile lui M. spicatum sunt mai sensibile ca tulpinile, dezvoltarea lor
fiind inhibată cu 50% la 0.25 ppm Cu 2+ , 3.4 ppm Hg 2+ , 21.6 ppm Zn 2+ , 363 ppm Pb 2+ .
Zn>Cu>Pb, în acord cu fracţia lor disponibilă din sediment, au redus creşterea biomase lui
Potamogeton perfoliatus şi P. pectinatus. Adăugarea de Cu a redus fracţia disponibilă de Zn din
sediment, crescând preluarea de Zn de către plante, invers pentru Cu la adăugarea de Zn. P.
Pectinatus a acumulat de două ori mai mult Cu ca P. perfoliatus, în timp ce Pb s-a acumulat mai
mult în P. perfoliatus (Greger şi Kautsky, 1991).