Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

48
Analiza critică a cunoaşterii
stabilităţii. Ţine seamă în mod expres de serviciile ecosistemelor monitorizate. Utilizează
indicatori ecologici şi chimici/ fizici. Deşi autorul nu menţionează, acest tip prezintă acelaşi
dezavantaj ca tipul precedent. Dezavantajul nu poate fi depăşit decât prin utilizarea unor
indicatori anticipativi. Indicatori de acest tip la nivel molecular par (pe baze literaturii
obţinute) a fi fost practic neutilizaţi în programele de monitorizare, iar specii raportate ca
extrem de sensibile la un metal particular nu am identificat pe baza literaturii.
6. Monitorizarea pentru a asigura utilizarea pe termen lung a ecosistemului. Se află într-un
stadiu incipient din punct de vedere conceptual. Indicatori utilizabili ar putea fi rezilienţa
(abilitatea de a reveni la echilibru după perturbare) şi rezistenţa (gradul în care o variabilă
dată se schimbă la perturbare)
7. Monitorizarea compatibilităţii cu alte ecosisteme din sistemul ecologic superior. Autorul o
menţionează, dar este mai degrabă o direcţie de dezvoltare a programelor de monitorizare.
1.3.2. Teste şi modele ecotoxicologice
O evaluare de risc depinde de cel puţin două modele predictive (Cairns şi Niederlehner, 1995),
unul cu privire la ‘soarta chimică’ (eng. „chemical fate”, procesele biogeochimice), al doilea cu
privire la efectele biologice (incluzând aici şi pe cele ecologice). O evaluare de risc poate fi
făcută fie la apariţia unui nou compus toxic, fie atunci când există o contaminare cronică şi
cumulativă a unui ecosistem, în scopul de a vedea care sunt limitele de absorbţie ale acestuia,
limite dincolo de care are loc o afectarea a bunurilor şi serviciilor furnizate de ecosistem.
În cazul metalelor grele din ecosistemele de interes pentru acest program, după stabilirea
distribuţiei lor la nivelul compartimentelor va exista informaţia necesară pentru stabilirea
detaliilor unor experimente în măsură să releve impactul metalelor grele considerate asupra unor
aspecte structurale şi funcţionale ale ecosistemelor respective.
Teste ecotoxicologice
Ramade (1992) prezintă principalele tipuri de experimente de ecotoxicologie: experimente de
laborator (pe care autorul le consideră de domeniul ‘toxicologiei mediului’) şi experimente în
mediu natural (experimente de ecotoxicologie propriu-zise, în viziunea autorului). În ordinea
creşterii gradului de reprezentativitate şi complexitate, dar al scăderii simplităţii de execuţie şi al
reproductibilităţii, pot fi identificate următoarele tipuri de experimente:
1. Teste de toxicitate mono- şi plurispecifice (de laborator).
2. Lanţuri trofice experimentale (de laborator).
3. Microcosmuri (de laborator).
4. Mezocosmuri (sistem artificial la scară mare)
5. Teste pe fragmente de ecosisteme (‘enclosures’)
6. Teste pe ecosisteme întregi
Pentru predicţia la nivelul unei categorii particulare şi precis situate de ecosisteme e
recomandabilă utilizarea ultimilor două categorii de experimente. Pentru predicţia cu privire la
comportamentul unui compus nou se utilizează experimente de complexitate crescândă,
avansându-se la un experiment mai complex în funcţie de rezultatele obţinute la precedentul
nivel.
Literatura existentă furnizează informaţii în primul rând asupra experimentelor de laborator. O
parte din acest tip de informaţie poate fi util şi pentru conceperea unor experimente de teren.
Multe din testele enzimatice şi de creştere bacteriană carte au fost dezvoltate pentru monitoringul
şi screeningul compuşilor toxici sunt trecuţi în revistă de Kilroy şi Gray (1995). Multe din ele