Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

46
Analiza critică a cunoaşterii
Tipuri de indicatori
Indicatorii fizici/chimici. Dau informaţii cu privire la concentraţiile substanţelor responsabile de
perturbarea, posibilă sau actuală, a sistemului ecologic, cu privire la parametrii de control ai
comportamentului acestor substanţe şi cu privire la modificărilor de biotop determinate de
perturbare. Acestea din urmă pot, desigur, deveni factori de control ai comportamentului
substanţei. În momentul când unele substanţe ating concentraţii detectabile în sistemul ecologic,
impactul biologic deja a avut loc. Nu este însă cazul metalelor grele, care prezintă valori de fond
detectabile.
Indicatori la nivel individual şi populaţional. Problema generală asociată indicatorilor biologici
este că tind să integreze efectele a numeroşi factori de stres, mai mult pe măsură ce se urcă în
ierarhia organizatorică. Tipuri de indicatori la aceste niveluri biologice de organizare includ:
efecte biochimice, încărcătură de metale ca indicator de expunere, rată de creştere a indivizilor,
carcinogeneză, susceptibilitate la boală, efecte comportamentale, schimbări morfologice,
parametrii populaţionali (legaţi de mărimea populaţiei - natalitate, mortalitate -, structura pe
vârste sau dimensiuni, distribuţia spaţială), abundenţa numerică şi biomasică a populaţiei. O
parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi nu doar în monitorizare, ci şi în testele de toxicitate (metoda
‘bottom-up’).
Schimbările în biochimia individului sunt baza a numeroase efecte la niveluri mai înalte de
organizare, şi în primul rând baza efectelor fiziologice şi comportamentale. Măsurătorile la nivel
individual (determinări de activităţi enzimatice, de ex.) pot avea un bun caracter anticipator.
Totuşi astfel de efecte nu sunt în directă proporţionalitate cu concentraţia de metale decât pe
domenii restrânse (vezi capitolul “Efecte la nivel individual”). Faptul că sunt în general metalspecifice
le limitează utilizarea ca indicatori integrativi de poluare, dar le face apte pentru
diagnosticare. Din punct de vedere al interesului de anticipare, însă, alterările observate pot fi
doar prima etapă a unui răspuns biologic, posibil urmată de mecanisme compensatorii de
adaptare la expunerea pe termen mai lung.
Speciile avute în vedere sunt în general prădătorii terminali, ca cei mai sensibili. Organisme de
tipul celor din fitoplancton, cu mecanisme reduse de stocare inactivă sau excreţie, pot fi la fel,
sau chiar mai sensibile decât prădătorii de vârf.
Nu există organism indicator ideal (Cairns, 1986b). Ca urmare trebuie alese un număr de specii
indicatoare, funcţie de condiţiile locale, care să satisfacă, dacă e posibil criteriul de relevanţă
biologică.
Indicatori ecosistemici. Două tipuri de indicatori pot fi identificaţi: bazaţi pe structura biocenozei
şi indicatori funcţionali.
În general nu este avută în vedere structura întregii biocenoze, ci a unor comunităţi particulare.
Comunităţile relativ bine studiate şi care se pretează la utilizarea ca indicatori sunt, potrivit lui
Cairns şi colab. (1993) umătoarele: păsări, peşti, zooplancton, zoobentos, fitoplacton şi perifiton.
Parametri utilizaţi pentru a caracteriza structura comunităţilor la monitorizare sunt în general
numărul de specii, diversitatea specifică, abundenţa/dominanţa relativă, biomasa, structura
trofică. Numeroşi indici de diversitate au fost utilizaţi în ecologie. Cel mai utilizat a fost
Shannon-Wiener, el traducând cel mai bine schimbările în bogăţia specifică (Boyle şi colab.,
1990 citaţi de Ramade, 1992). Dezavantajul major al lui este că acordă aceeaşi pondere speciilor
cu aceaşi pondere, indiferent de afinităţile taxonomice. În scopul depăşirii acestui avantaj,
Osborne şi colab., 1980 (citaţi de Ramade, 1992) au propus utilizarea unui indice de diversitate