Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

Ecotoxicologia metalelor în lunca Dunării 221
Anexa 2 Starea cercetării ecologice fundamentale şi aplicative în SDI (la nivelul anului 2001) 66
Cercetarea Sistemului Dunării Inferioare are următoarele obiective majore:
1. Elaborarea modelului homomorf al SDI
Precizăm câteva aspecte metodologice pentru a susţine elementele prezentate în subcapitolul ce va fi dedicat
modelului homomorf al SDI. Cadrul general a fost identificarea sistemelor (Botnariuc şi Vădineanu, 1982,
Vădineanu, 1998, Vadineanu şi colab., 2000), care are ca rezultat modelul homomorf al sistemului analizat.
Întrucât SDI este un complex de ecosisteme regional, identificarea sa a presupus aplicarea metodologiei
specifice analizei sistemice la trei niveluri ierarhice (Vădineanu, 1998, Cristofor şi colab., 1999). Identificarea
la nivel regional a presupus gruparea subsistemelor SDI în clase dinamice (Pahl-Vostl, 1995) pe baza ratei de
reînnoire a materiei subsistemului. Un demers complementar a fost clasificarea unităţilor elementare de
organizare, ecosistemele, pe baza următoarelor criterii : caracteristicile majore ale unităţii hidrogeomorfologice
- UHGM (criteriul 1), poziţia în complex şi conectivitatea (criteriul 2), detalii ale UHGM şi biocenozei,
originea şi controlul antropic (criteriul 3). Acest demers a permis, pe de o parte, caracterizarea la nivel de
detaliu a diversităţii componentelor SDI, şi a pus bazele identificării complexelor locale. Caracterizarea
relaţiilor dintre complexele locale a presupus identificarea la nivel ecosistemic (conform metotodologiei
descrise în Vădineanu, 1998), în completarea cunoaşterii deja existente (Cristofor, coordonator, 1992). Astfel
au devenit cunoscute copartimentele abiotice şi modulele trofodinamice implicate care susţin fluxurile dintre
ecosisteme. Complexele locale de ecosisteme au fost evaluate din punct de vedere al aspectelor funcţionale
corelând diversitatea lor cu procesele succesionale (Antipa, 1910, Amoros şi colab., 1982, Bravard şi colab,
1986, Botnariuc, 1999). O diversitate crescută a complexelor locale de ecosisteme şi a ecosistemelor locale
explică dinamica lor crescută şi asigură funcţionarea corespunzătoare a sistemelor ecologice datorită
complementarităţii funcţionale (Amoros şi Petts, 1993). Diversitatea ecosistemelor a fost evaluată prin
particularităţile structurale la nivel abiotic (UHGM) şi la nivel biotic (MTD).
2. Elaborarea modelelor de funcţionare a ecosistemelor şi complexe locale. Analiza
potenţialului de extrapolare a lor la întreg capitalul natural din structura SDI.
Metodele utilizate au fost foarte variate şi complexe, dependente de tipul de compartiment biotic sau abiotic şi
de tipul de sistem ecologic (de ex. Cristofor, coord., 1992, Vădineanu coord. 1995, 1997, 1999, 2000).
Precizăm că acestui obiectiv major i se subsumează şi caracterizarea circuitelor biogeochimice şi efectelor
metalelor.
3. Caracterizarea modificărilor structurale şi funcţionale în starea actuală faţă de starea de
referinţă
Figura 1 prezintă cadrul conceptual pentru evaluarea modificărilor structurale şi funcţionale SDI (utilizăm în
acest scop termenul de biodiveristate în sens larg, datorită faptului că e deja consacrat). Diversitatea “funcţiilor”
(exprimată ca diversitatea de bunuri şi servicii, a se vedea şi capitolul de rezultate cu privire la analiza
funcţională; Clairain şi colab., 1994, Smith şi colab., 1995, Maltby şi colab., 1996) a fost evaluată prin
procedurile FAEWE-PROTOWET adaptate (Maltby şi colab., 1998). Detalii metodologie suplimentare pot fi
găsite în Vădineanu şi colab. (2001).
4. Analiza funcţională şi valorică a capitalului natural al SDI.
Putem defini Analiza Funcţională a sistemelor ecologice (AF) ca fiind acea tehnică prin care se evaluează
(calitativ, cantitativ sau prin modelarea dinamicii) oferta de bunuri şi servicii a capitalului natural (CN), un
instrument care, alături de analiza valorică (AV, cuantificarea economică a ofertei de bunuri şi servicii), se
constituie într-o componentă majoră din interfaţa dintre baza de cunoştinţe a ecologiei sistemice şi utilizatori, şi
care este indispensabil în asistarea actului de decizie (Cristofor şi colab., 1999). Pentru a evita confuzia, trebuie
precizat că termenul de funcţie utilizat în procedurile de analiză funcţională nu este echivalent celui din
ecologia sistemică, ci corespunde mai degrabă celui de serviciu. Îl utlizăm însă ca atare datorită largii lui
acceptări. Este recomandabil ca evaluarea capitalului natural să aibă următoarele etape: evalurea calitativă a
întregii game de functii, evaluarea cantitativă a acelor funcţii care apar ca efectuate cu un grad mare de
probabilitate pe baza evaluării calitative, evaluarea la nivel de modelare a unor funcţii considerate cheie.
Caracterul de funcţie cheie poate avea un suport obiectiv (de exemplu, este vorba de o funcţie asociată
exercitării unui factor de comandă major pentru toate celelalte funcţii) sau subiectiv, dat de exigenţele
beneficiarului rezultatelor evaluării. Posibilitatea evaluării la toate cele trei niveluri a tuturor funcţiilor
diferitelor categorii de capital natural este limitată, în mod direct, de procedurile de analiză funcţională
disponibile şi, în mod indirect, de baza de cunoştinţe necesară dezvoltării unor astfel de proceduri. Nu vom
dezvolta aici limitele datorate bazei de cunoştinţe, dar, pentru a justifica felul cum am abordat problema AF a
CN al SDI, vom prezenta limitele asociate procedurilor disponibile. Analiza critică a literaturii de specialitate
evidenţiază următoarele aspecte în legătură cu procedurile de AF (Iordache, 2000):
În ce priveşte evaluarea la nivelul ecosistemic şi al complexelor locale:
66 Capitolul preia textul din capitolul omonim (1.2) .elaborat pentru raportul anual 2001 al proiectului REDI (Reţeua Ecologică a Dunării
Inferioare, coordonator Sergiu Cristofor).,