Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

Ecotoxicologia metalelor în lunca Dunării 187
Mn (Guilizzoni, 1991). Noi am găsit concentraţii de Mn până la 4423 în cazul Ceratophillum
demersum. Situaţia speciilor care au o rădăcină (de tip rizom) bine dezvoltată şi restul corpului
complet submers, cum sunt Myriophillum şi Potamogeton este mai complexă. Experimente
fiziologice asupra creşterii macrofitelor au evidenţiat că sedimentul este sursa majoră de nutrienţi
şi metale grele pentru plantele acvatice cu rădăcini (Greger şi Kautsky, 1991). După câte ştim nu
sunt date disponibile cu privire la toxicitatea Mn din sediment pentru macrofite, şi ca urmare
toxicitatea sedimentului nu poate fi evaluată în acest fel. Lipsesc, de asemenea, şi niveluri de
toxicitate a Mn în macrofite. Complexele de ecosisteme studiate în Sistemul Dunării Inferioare
(SDI, tabelul 43) nu au diferit din punct de vedere al concentraţiilor de Mn în plante.
Situaţia Fe este similară cu a Mn. Concentraţiile de Fe în plante erbacee şi tufişuri a fost în multe
cazuri mai mare decât valoarea de exces din literatură (1000). Cele mai mari concentraţii s-au
determinat în frunze de Rubus caesius (4700). Toxicitatea Fe asupra plantelor este cel mai
probabil să apară în cazul solurilor puternic acide sau inundate (Kabata-Pendias şi Pendias,
1992). Nu există soluri acide în sistemele studiate (anexa 0), dar inundaţiile survin cu regularitate
în zonele neîndiguite. Concentraţii foarte mari de Fe sunt prezente în majoritea macrofitelor
acvatice (până la 1.05% din greutatea uscată în cazul Ceratophillum demersum), însă nu putem
spune nimic în legătură excesul/toxicitatea datorită lipsei informaţiilor referitoare la acest aspect
în literatură.
Concentraţiile de Cr în vegetaţia erbacee şi tufişuri au fost doar în câteva cazuri mai mari decât
valoarea minimă de exces. Toate concentraţiile au fost mai mici decât concentraţia maximă de
exces raportată pentru plante. Cea mai mare valoare a fost 12.6 în Echinochloa crus-galli. Toate
concentraţiile din sol au fost mai mari decât nivelul de exces pentru plante (100) şi au depăşit în
numeroase cazuri pragul de alertă (inclusiv în grindul natural H2, utilizat sporadic şi pentru
culturi agricole în regim tradiţional). Plante din două complexe ale SDI au prezentat valori de
exces în toate speciile investigate: complexul localizat la km 606 (la confluenţa dintre Dunăre şi
Olt) şi complexul localizat la km 687 (aval de confluenţa dintre Dunăre şi Jiu). Rezultatele sunt
în acord cu ceea ce Oaie şi colab. (1997) au semnalat, şi anume rolul important al tributarilor din
punct de vedere al intrărilor de metale în Dunăre. Concentraţiile de Cr în macrofitele emerse au
fost comparabile cu cele din vegetaţia erbacee şi cu valorile raportate pentru stuf (Phragmites
sp.) în Delta Dunării (Keller şi colab., 1998). Valori de toxicitate pentru ele nu au fost
disponibile. Cele mai mari concentraţii de Cr dintre toate speciile au fost determinate în
macrofite plutitoare şi submerse (până la 45.81 în Ceratophillum demersum). Aceste valori au
fost mai mici decât nivelul de toxicitate, 63, peste care s-a raportat că are loc micşorarea ratei de
creştere a macrofitelor (Guilizzoni, 1991), dar mai mari decât 12.6, concentraţie la care melcii,
amfipodele şi microcrustaceii au putut să distingă între Potamogeton foliosus contaminat şi
necontaminat exportat dintr-o zonă umedă ripariană într-un râu, şi au preferat vegetaţia
necontaminată (Stewart şi colab., 1992).
Zn a fost peste nivelul de toxicitate specific plantelor erbacee în puţin cazuri (concentraţie
maximă 180 în Bidens cernua). A existat şi un caz de concentraţie la nivel de deficienţă (8.41în
Xanthium strumarium). Toate concentraţiile în sol au fost în domeniul de toxicitate pentru plante
(70-400), au fost mari decât concentraţia medie în solurile din România (50), dar nu au depăşit
pragul de alertă, stabilit de reglementările în vigoare la 300. Concentraţiile în sedimentul
mlaştinilor şi lacurilor foarte puţin adânci nu au fost mai mari de 1250, concentraţie la care s-a
raportat că are loc o puternică inhibare a producţiei de biomasă în cazul Potamogeton sp. (Greger
şi Kautsky, 1991). Concentraţiile de Zn în macrofite acvatice au fost în unele cazuri mai mari ca
cele din vegetaţia erbacee, până la 355 în Typha latifolia. Nu au fost disponibile informaţii
referitoare la valori de deficienţă sau exces în macrofite acvatice.
Concentraţiile de Cu au avut valori de exces în câteva complexe de ecosisteme (în special în cel