Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

186 Rezultate şi discuţii
de exces pentru vegetaţie erbacee (10), dar nici o valoare mai mare decât valoarea maximă a
domeniului de exces (100). Concentraţiile de Ni în sol au depăşit în câteva cazuri nivelul de
toxicitate pentru plante, dar nu şi pragurile de alertă prevăzute de reglementările româneşti.
Totuşi, trebuie să menţionăm că nivelurile de toxicitate se referă la concentraţii estimate prin
metoda AAS, în timp ce concentraţiile noastre au fost estimate prin XRF şi valorile au fost
sistematic mai mari ca cele obţinute prin AAS (a se vedea capitolul de organizare a programului
de cercetare), această remarcă este valabilă pentru toate metalele (inclusiv Pb, despre care s-a
arătat că depăşeşte pragul de intervenţie), cu excepţia Cd. Niveluri de deficienţă pentru vegetaţie
erbacee şi niveluri pentru macrofite acvatice nu au fost disponibile.
Cea mai mare parte a concentraţiilor de Zr au fost peste nivelul de toxicitate (15). Domeniul de
variaţia a fost 11-150, cu 20% din valori mai mari de 100. Cele mai mari concentraţii s-au găsit
în Bidens sp., Elymus repens, Equisetum palustre, Polygonum hydropiper, Rubus caesius,
Sparganium erectum şi Xanthium strumarium. Singurele date pentru comparaţie (pe lângă cele
din Kabata-Pendias şi Pendias, 1992) sunt cele ale Kovacs şi colab. (1984), care au raportat un
domeniu de variaţia pentru macrofite acvatice în lacul Balaton între 0.22 şi 26.78.
Cu, Cr, Fe, Mn, Zn
Aceste metale au prezentat cea mai complexă situaţie. Concentraţiile lor şi valorile de exces şi
deficienţă sunt prezentate în tabelele 42 şi 43. Cel mai mare număr de valori de exces a apărut în
cazul Mn, urmat de Fe, Cr, Cu şi Zn.
Concentraţiile de Mn în vegetaţia erbacee şi tufişuri din sistemele de grind, ţărm şi depresiune au
fost în mod frecvent mai mari decât valoarea minimă de exces raportată în literatură (100). Cea
mai mare concentraţie a apărut în Stachys palustris (347) şi a fost mult mică decât maximul
domeniului de exces, 1000 (aceasta înseamnă că exist specii erbacee raportate ca nemanifestând
simpome de toxicitate la valori apropiate de 1000, situaţie care ar putea exista şi în cazul nostru).
S-a înregistrat şi un caz de deficienţă (25.85 în Xanthium Strumarium), în mod accidental
(valoarea maximă a domeniului de deficienţă este 30). Concentraţiile de Mn în sol nu sunt mai
mari decât nivelul considerat toxic pentru plante şi nici decât pragul de alertă. Totuşi, conţinutul
de Mn al plantelor nu depinde doar de concentraţia din totală, ci şi de cea disponibilă, care este
influenţată de alţi parametrii ai solului. Solurile foarte alcaline (cu pH 8 şi peste) pot produce
toxicitate a Mn datorită unui exces în fracţia biodisponibilă (Kabata-Pendias şi Pendias, 1992).
Inspectarea tabelului 7A din anexa 0 arată că pH-ul este mai mare de 8 în numeroase cazuri.
Potenţialul redox poate de asemenea fi scăzut după inundaţii sau ploi puternice, favorizând
translocarea Mn.
Concentraţiile de Mn în macrofite emergente, plutitoare şi submerse a fost şi mai mari, până la
5214 în Salvinia natans, majoritatea depăşind nivelul de toxicitate pentru vegetaţia erbacee.
Totuşi, se cunoaşte că plantele adaptate la condiţii de saturare a solului sunt de obicei mai
tolerante la Fe şi Mn, care sunt foarte mobile la potenţial redox coborât în sol şi apa de suprafaţă.
Merită semnalat că valorile nostre sunt mult mai mari decât cele raportate pentru Delta Dunării
(concentraţii de 37.2-44.6 Mn în macrofite submerse, Nafea al Azzawi, 1987), dar în acord cu
concentraţii raportate pentur macrofite în bazinul Dunării (147-2970, Guilizzoni, 1991). Trapa
natans, este cunoscută ca o plantă acumulatoare de Mn (până la 1% din greutatea uscată a
frunzelor) şi Fe (Guilizzoni, 1991), deşi e considerată palntă comestibilă (Rai şi Sinha, 2001).
Datele noastre arată în cazul acestei specii valori mai joase. Aceasta s-ar putea explica prin
diferenţe interpopulaţionale în ce priveşte capacitatea de a acumula Mn, după cum s-a semnalat
şi de către alţi autori (de ex. Coughtrey şi Martin, 1978, citat de Mudroch, 1981). S-a raportat că
plantele complet submerse conţin de 2-3 ori mai mult Mn decât plantele emerse (Yalynskaya şi
Lopotun, 1994). Acest aspect este confirmat de setul de date din lunca Dunării. Macrofita
acvatică fără rădăcini Ceratophyllum preiea elementele prin frunze şi poate concentra foarte mult