Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

16
Fapt este că până la finele programului doctoral nici eu, şi nici unul dintre numeroşii mei colegi
(în condiţiile în care programele doctorale au avut o durată de la 4 la 8 ani) nu am produs lucrări
în reviste cotate ISI, majoritatea valorificărilor variind între „gray literature” şi capitole (pe bază
de invitaţie) în cărţi publicate la edituri internaţionale. Cauza nu trebuie căutată în mod specific
la nivelul grupului în care am lucrat, ci la nivelul întregii comunităţi de biologi şi ecologi din
România. Nu a existat, şi nu există încă, o cultură a standardelor ştiinţifice înalte în această
comunitate. Există însă unele grupuri care s-au străduit permanent să îşi însuşească şi să pună în
practică un astfel de standard. Într-un astfel de grup mi-am elaborat şi eu teza prezentată în
această lucrare. Dorinţa de performanţă a existat.
Dar este extrem de dificil să faci într-o comunitate largă altceva decât face aceasta, să ţi sus
nivelul deşi nu câştigi nimic în plus la salariu sau la titlurile ştiinţifice, să vezi că tot felul de
cercetători principali 1 din diverse institute sau cadre didactice din alte universităţi, sau chiar a
ta, nu au produs mai nimic identificabil pe ISI Web of Knowledge în timp ce tu şi ai tăi trebuie
munciţi din greu pentru a obţine măcar şi titlul de doctor, pentru că aşa vă cere coordonatorul, să
vezi că alţii obţin cu uşurinţă finanţări în baza titlurilor obţinute fără mare acoperire, iar tu şi
colegii să nu aveţi încă dreptul nici măcar să aplicaţi proiecte, să îmbătrâniţi împreună spre limita
celor 35 de ani fatidici (limită de eligibilitate la proiecte de tineret), fiindu-vă interzis să
competiţionaţi pentru finanţările specifice. De aici inerente tensiuni intra- şi inter-grupale, însă
judecând retrospectiv pot spune că a meritat. Din trei motive. O dată pentru că, slavă Domnului,
România a intrat în Europa, bugetul naţional de cercetare a crescut substanţial, iar standardele
externe, europene, tind să devină şi româneşti. Avantajul competitiv al cuiva care a lucrat sau
lucrează în echipa condusă de Profesorul Vădineanu este în aceste condiţii semnificativ, cel puţin
pe piaţa românească a cercetării. Că acest lucru este adevărat se vede şi din rata ridicată de
publicare în reviste ISI pe care toţi membri acestui grup, foşti sau actuali, o au în ultimii ani,
comparativ cu oricare alţi ecologi din România. A doua oară, pentru că aprofundarea ecologiei
sistemice mi-a permis să identific legăturile profunde ale acesteia, pe linia dezvoltării durabile,
cu filosofia moral-politică, ceea ce m-a întors către filosofie cu un interes foarte specializat,
finalizând şi această facultate în 2004. Din această perspectivă, filosofică, nu mai consider la ora
actuală asimilabil holismul cu sistemismul, în special în ce priveşte cercetarea sistemelor socioeconomice.
În fine, în al treilea rând pentru că am avut curajul (unii au spus inconştienţa) să
ascult vocea raţiunii şi să încalc regulile care mi se păreau nerezonabile, ca să nu spun absurde,
în funcţionarea sistemului, ceea ce mi-a permis să accesez mult mai rapid finanţări europene pe
cont propriu şi să mă integrez, sper eu, comunităţii celor care fac ştiinţă aşa cum respiră sportivii
de perfomanţă, în linişte şi cu profesionalism, fără un stres inutil indus de obiective asumate
nerealist.
Pot acum să dau un răspuns mai bun la întrebarea din primul paragraf decât aş fi putut să îl dau
la susţinerea tezei, şi anume următorul: totul depinde de scara temporală de analiză. La o analiză
cu o fereastră de observaţie mică, la o analiză a proceselor pe termen scurt vom observa că se
manifestă predominant procese kuhniene, că există o aparentă iraţionalitate a demersului ştiinţfic
(sau cum doriţi, o raţionalitatea economică dictată de interesele actorilor implicaţi, însă nimic
legat de căutarea adevărului ştiinţific în mod independent de interesele personale), că cercetătorii
aleargă lipsiţi de orice scrupule după titluri, status şi bani, cu implicaţii politice dacă se poate, nu
după aproximarea cât mai bună a adevărului. Însă la o analiză a dinamicii ştiinţei la scară mai
mare decât o decadă, fie şi comparând publicaţiile semnificative, este evident rolul raţionalităţii
în creşterea gradului de coerenţă şi de adecvare la realitate a produselor ştiinţei. Într-un fel,
acceptând că dezvoltarea ştiinţei este un proces socio-ecologic, cele spuse mai sus nu fac decât
să confirme ideea că nu poţi înţelege funcţionarea sistemelor socio-ecologice decât prin
programe de cercetare pe termen mediu şi lung. Prin urmare nu pot decât să fiu recunoscător
Profesorului Angheluţă Vădineanu pentru posibilitatea de a lucra într-o echipă în care se concep
şi se pun în practică astfel de programe.