Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

Cuvânt înainte
Ecotoxicologia metalelor în lunca Dunării 15
În toamna anului 1992 eram student în anul 5 la Facultatea de Biologie a Universităţii din
Bucureşti, specializarea biochimie. În paralel urmam şi cursurile facultăţii de filosofie, unde
tocmai luasem contact cu noţiuni de filosofia ştiinţei. Dinamica teoriilor ştiinţifice era explicată
din perspectiva filosofiei ştiinţei fie pe baza unor criterii pur raţionale, specifice unei idealizate
metode ştiinţifice, fie prin fenomene nespecifice ştiinţei, de tip sociologic şi psihologice, care ţin
de funcţionarea grupurilor de oameni de ştiinţă, a comunităţilor disciplinare, a diverselor şcoli.
Care era de fapt situaţia în realitate Se puteau trage concluzii în acest sens doar din investigaţii
filosofice sau era necesară experimentarea demersului ştiinţific pe viu
Fără să îmi pun astfel de întrebări la fel de clar cum mi le pun acum, când am văzut în holul
facultăţii un anunţ pentru o bursă TEMPUS în domeniul ecotoxicologiei, care mi-ar fi permis să
lucrez şase luni într-un laborator din Bruxelles, am luat decizia de a candida fără să stau prea
mult pe gânduri. Aveam ocazia să văd pe viu ce înseamnă cercetarea ştiinţifică la ea acasă, ca să
spun aşa, acolo unde se producea de fapt cunoaşterea care ne era servită aulic nouă, studenţilor
din România, la cursuri şi laboratoare. La întoarcere din Bruxelles, în toamna lui 1993 mi s-a
propus să continui lucrul ca cercetător în facultate. Mă abordaseră atât cei din domeniul
ecotoxicologiei şi ecologiei, prin care obţinusem bursa, cât şi cei din domeniul biochimiei, de
unde plecasem ca student. Am stat în cumpănă dacă să intru definitiv în domeniul ştiinţei, sau să
finalizez facultatea de filosofie. O urmărire cu seriozitate a ambelor direcţii simultan, ca direcţii
independente, mi s-ar fi părut imposibilă. Vocaţia mi se părea a fi mai degrabă cea filosofică.
Decizia însă a venit de la sine când mi-am dat seama că nu aş putea să mă întreţin încă doi ani,
cât mai aveam de urmat în filosofie, aşa încât m-am angajat pe drumul ecologiei, care era la
momentul respectiv cea mai dinamică secţie din facultatea noastră din punct de vedere al
cercetării ştiinţifice. Am intrat în acest joc şi pentru a experimenta până la capăt ştiinţa, înainte
de a-mi permite să evaluez filosofic.
Nu regret acest lucru, deşi efortul de a face cercetare în România (sau a încerca să fac – las la
latitudinea cititorului aprecierea finală după ce va fi parcurs această lucrare) în condiţiile de
subfinanţare cronică din anii `90 a fost dificil. Dacă ar fi fost să dau un răspuns în 2003, când am
susţinut teza, la întrebarea enunţată în primul paragraf, aş fi zis că, cel puţin pentru perioada în
care a fost elaborată această lucrare, în spaţiul de cercetare pe care l-am cunoscut 90 % din
dinamica ştiinţifică avea la bază procese kuhniene, ce ţin de sociologia grupurilor de cercetători,
şi doar 10 % procese raţionale. Evident, aceste procente nu au o valoare în sine, ideea fiind că
procesele de decizie specifice metodei ştiinţifice sunt dominate de celelalte. Interesant,
raţionalitatea schimbărilor teoretice pare asigurată mai degrabă de modelele occidentale, care
atunci când se schimbă sunt copiate rapid de somităţile noastre pe baza unui argument de
autoritate, iar aici, în comunitatea noastră devin un fel de dogme, funcţionale cel puţin până la
momentul când o nouă schimbare are loc în occident, şi un nou model este însuşit în mod
dogmatic. Dintr-o perspectivă a evoluţiei culturilor desigur că acest simpom de provincialism al
culturii româneşti nu trebuie să ne surprindă.
Doar că un astfel de model de funcţionare a „ştiinţei” nu mă putea satisface, întrucât deja
internalizasem standardele teoretice cu ocazia prelegerilor de filosofia ştiinţei şi speram că se
poate face ştiinţă adevărată şi în România, finalizată cu publicaţii supuse regimului sever peerreview
al revistelor din sistemul ISI şi nu cu teze unde dacă cineva pune întrebări la susţinere se
consideră că a adus o mare ofensă (pentru că veni vorba, absenţa întrebărilor la o susţinere de
doctorat în, de exemplu, Germania, privită ca o ofensă, ca o probă a lipsei de valoare a lucrării).
Din acest motiv am încercat permanent să analizez critic elementele teoriilor cu care lucram,
lucru care, aveam să constat curând, nu dădea prea bine într-un context în care argumentele de
autoritatea externă sunt cele dominante, practic singurele acceptate.