Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

Ecotoxicologia metalelor în lunca Dunării 153
Un posibil export de N-NO3 pe această cale a fost invocat pentru a explica rate mari de
denitrificare în privalul I3 şi ţărmul adiacent grindului H2 (Iordache şi colab., 1997), în condiţiile
în care apa subterană din grinduri prezintă concentraţii mari de N-NO3 (Postolache şi Iordache,
1997). Un astfel de export ar putea să se manifeste şi în cazul metalelor (concentraţiile din apa
subterană sunt adesea mult mai mari ca cele din apa de suprafaţă, iar, exceptând Ni, toate
concentraţiile de metale în forme cu diferite mobilităţi în sol au scăzut cu adâncimea la grindul
H2 în 2001, capacitatea de schimb cationic scăzând), dar aceasta rămâne o ipoteză care urmează
a fi testată în viitor.
Datele de umiditate a solului arată că în ecosistemul de grind H2 apar valori foarte joase în
timpul verii (până la 5%), în timp ce în ecosistemele interioare este mult mai puţin variabilă.
Media anuală la H2 este de 30.19%, în timp ce la H3-H5 (depresiune interioară şi mlaştini) este
de 43-45%. În ecosistemele primei serii, toate ecosistemele manifestă o puternică descreştere a
umidităţii în timpul verii, în special ţărmul şi grindul jos (I1 şi I2, până la mai puţin de 5%).
În a doua serie pH-ul mediu al solului grindului este mai mare (7.51) faţă de cel din ecositemele
interioare (7.19-7.21). Valoarea minimă (6.45) s-a măsurat în mlaştini (H4), iar cea maximă
(8.24) în grind. pH-ul în sisteme mai frecvent inundate a fost deci mai mic decât în sistemele de
grind. Tiparul a fost similar în ecosistemele primei serii, valori mai mari în ţărm şi prival
comparativ cu grindurile, variind în domeniul 7.19-7.81.
Pierderea la calcinare (reflectând cantitatea de materie organică şi o parte din fracţia argiloasă
din sol) a crescut în a doua serie a fost de 9 % în grind (H2), scăzând apoi în mlaştini şi
depresiuni (7%) şi crescând din nou în lacuri (peste 9 %). Ecosistemele din seria 1 au prezentat
valori mai mici ale acestui parametru (în jur de 5 %). Valorile mari în seria a doua sugerează că
aceste ecosisteme se află într-un stadiu succesional mai avansat decât cele din seria 1.
Capacitatea de schimb cationic (tabelul 32) urmează îndeaproape tiparul de distribuţie al
pierderii la calcinare: în seria a doua are valori mari şi asemănătoare în toate ecosistemel, în
prima serie având valori mai mici, îndeosebi în cazul ecosistemelor de plajă (I1) şi prival extern
(I3).
Temperatura medie anuală în ecosistemele din seria a doua a crescut uşor de la grind (12.31)
către depresiuni şi mlaştini (12.39). Diferenţe mai importante apar vara şi iarna. Iarna
ecosistemele interioare au păstrat o temperatură a solului de 3-5 o C câteva luni după ce solul
ecosistemului de grind avea 0 o C. Fenomenul s-a datorat unui strat protector de gheaţă. În seria 1
nici un ecosistem nu a păstrat valori pozitive ale temperaturii solului pe timp de iarnă. În ce
priveşte temperaturile pozitive, notăm că cea mai mare s-a înregistrat în privalul extern I3 (27.3
o C), care a prezentat şi cea mai mare valoare medie anuală (13.8 o C). De asemenea, umiditatea la
I3 nu a scăzut niciodată sub 23 o C, ceea ce a asigurat condiţii favorabile activităţii microbiene pe
timp de vară.
Ratele de sedimentare şi transparenţa apei în ecosistemele seriei 2 depind de direcţia din care are
loc inundaţia şi de poziţia în complex. Când inundaţia se face prin canal, transparenţa scade de la
Dunăre către depresiunea interioară şi sedimentarea în depresiune este aproape absentă datorită
efectului de filtru al mlaştinii cu Typha sp. Când insula este inundată peste grind transparenţa
scade dinspre Dunăre către grind, depresiune, mlaştini şi lac. Rata de sedimentare a variat în
1996 de la 1.4 kg/m 2 în mlaştini la 23.4 kg/m 2 (s.u.) în ecosistemul de grind 27 . În ecosistemele
seriei 1 ratele de sedimentare au fost mai mari deoarece viteza de circulaţie a apei (cu implicaţiii
asupra volumului total filtrat) a fost mai mare.
27 Menţionăm ca în cadrul fiecăruit tip de ecosistem există o variabilitate mare a ratelor de sedimentare, în funcţie de poziţia pe insulă. Datele
menţionate se referă la staţiile din transectul H, la nivelul cărora s-a evaluat distribuţia metalelor în sol/sediment. Pentru evaluarea sedimentării în
întreg complexul s-au efectuat evaluaări ale ratelor de sedimentare, şi determinări de metale în sediumentul depus, într-o reţea de staţii organizate
în 5 transecte dispuse radial în jurul depresiunii din O. Fundu Mare, pe care nu le-am indicat la organizarea spaţială, precum şi în două transecte
care traversează insulei de la nord de conexiune canalului Hogioaia cu Dunărea (a se vedea figura 24).