Ecotoxicologia metalelor grele in lunca Dunarii - CESEC

14
eforturile autorului au fost bine direcţionate, dar poate că premature, prea ambiţioase pentru
nivelul de la care pleca programul său de cercetare.
Oarecum neobişnuită pentru o teză, dar binevenită, este prezenţa unui capitol consistent referitor
la consecinţele instuţionale ale cercetării făcute. Ni se propun căi de optimizare a evaluării
riscului de ecotoxicitate, în contextul mai larg al managementului zonelor contaminate. Susţinută
în 2003, dar publicată abia acum, teza a anticipat bine problematica fierbinte care acum este
asociată punerii în practică a Directivei Soluri, şi în special pe cea, încă neconştientizată de către
factorii de decizie din România, a implementării corelate a Directivei Soluri şi a Directivei Cadru
Ape. Recent au apărut reţele europene dedicate dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice pentru o astfel
de implementare corelată, în fond nimic altceva decât o recunoaştere a organizării sistemice a aşa
numiţilor „factori de mediu”, chiar dacă nu neapărat în jargonul ecologiei sistemice.
Un punct slab al lucrării este şi absenţa modelării matematice. Astfel de seturi uriaşe de date, atât
de greu de obţinut, ar fi meritat să fie utilizate pentru calibrarea şi validarea unor modele de
retenţie şi bioacumulare a metalelor în zonele inundabile. Dar echipa mare implicată în
programul de cercetare, ca instituţii şi persoane, ar fi trebuit să fie probabil şi mai mare...
S-o spunem clar: în realitate avem de a face nu cu o teză de doctorat (lucrarea este mult peste
standardul a ce se prezintă ca teze de doctorat în comunitatea de profil românească), ci mai
degrabă cu un raport de cercetare al unor activităţi întinse pe şapte ani de zile şi efectuate în
colaborare cu mai multe instituţii de profil din România. Născută greu, ca teză, poate tocmai
pentru că nu a vrut să fie doar o teză, lucrarea s-a dovedit deja fertilă pentru cercetarea de profil
din ţară. Direcţiile de cercetare propuse au jucat un rol important în catalizarea formării unui
consorţiu naţional pentru biogeochimia microelementelor, şi în racordarea la reţele europene.
Putem concluziona că abordarea sistemică funcţionează ca atractor fertil pentru pentru
organizarea inter-disciplinară a cercetării ştiinţifice a mediului. La fel de adevărat este însă că
trebuie să avem grijă cum ne strecurăm printre Scilla şi Caribda. Să nu cădem nici în extrema
holistă, prin care depersonalizăm şi demotivăm oamenii, generând contrareacţii izolaţioniste, nici
în cea sectorială, reducţionistă, prin care de dragul avantajelor disciplinar-locale, a confortului
carierei în contextul instituţional actual (sau mai bine zis fost, dată fiind reforma dură care va fi
implementată în curând) tindem să sacrificăm interesele strategice ale ştiinţei şi, atunci când
obiect de cercetare este mediul, să subestimăm grosolan valoarea resurselor şi serviciilor
furnizate de capitalul natural. Navigarea între Scilla şi Caribda nu este deloc uşoară şi cere un
efort susţinut pe care autorul, contaminat iremediabil de şcoala de ecologie sistemică a
Universităţii din Bucureşti, sperăm că şi-l va asuma în continuare. În ştiinţele naturii este nevoie
şi de utopie pentru ca omenirea să progreseze, spre deosebire de experimentarea cu societăţile şi
cu vieţile oamenilor.
CS1 dr. Mariana Constantinescu