Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 97)
: „Creştea, pâ-nă la cer, un baobab /
Cu fructe cât o casă, cu bodegi / Şi
trenuri de sidef iuţind prin crengi, /
Cu gări albas- tre-n care stam zâmbind
/ La străvezii pahare cu absint /
Şi povesteam din viaţă, şi râdeam / De
peştii care ne priveau din geam...”
Vasile Şeicaru şi-a lăsat chitara
să ningă peste sufete şi tristeţi:
„De unde vin zăpezile de-acum / E
nuntă-n cer şi flacăra mi-o stinge /
Văzduhul trage o sanie pe drum /
Privesc pe geam e linişte şi ninge...”
În final, spectatorii au ascultat,
în picioare, ca pe un recviem, cântecul
- testament al Tatianei Stepa:
„Vă las toate ce-au fost bune, / Dar şi
cele ce n-au fost, / Vă las tot ce nu pot
spune, / Nu mai are niciun rost. // Vă
Gabriela VODĂ
La capăt de vise şi felinare
Şedea lîngă mine şi privea undeva departe,
Nu mai eram nici eu, nu mai era nici parcul.
M-am ghemuit ca o mîţă de bulevard
Şi am tăcut.
Gerul de afară şi scaunul rece îmi implantau
sub piele bucăţi de gheaţă,
Am ţipat şi s-au spart.
Spînzurate de cer, felinarele medievale
în acest anturaj de prost gust
Mă chemau...
Le-am zis că nu pot să mă mişc şi s-au stins.
las dragostea pierdută / Şi tot chinul
de apoi, / Gura mea nu mai sărută, /
Vă las dorul meu de voi. // Vă las drumul
către lună / Şi copacii mei stingheri,
/ Vă las lupta mea nebună /
Pentru viaţă până ieri. // Vă las
lacrima cu care / Am dormit la căpătâi,
/ Vă las nopţile amare / Şi lumina
mea dintâi. / Vă las gândul de pe urmă,
/ Să vă apere mereu, / Vă las iarba,
cerul, marea, / Vă las tot ce am
fost eu!. / Vă las sufletul în palme, /
Azvârliţi-l printre fragi / Şi iertaţi-mi
voi povara, / Toţi cei care mi-aţi fost
dragi. // Căci vă las şi bucuria / Şi tot
cerul meu de stele, / Vă las singura-mi
avere, / Vă las cântecele mele”.
Trecuse de miezul nopţoii... Era târziu...
Începea o nouă zi... Sau o nouă
eternitate.
■
Nenorocitele.
Aşchii mici de tuse mi-au trăncănit în gît.
S-a întors spre mine.
Ne vedea: eu, parcul.
Părul lui ciufulit şi ochii primitivi de aborigen,
Mă făceau să mă simt ca o păpuşă
într-o vitrină de la Paris.
L-am tras de păr, i-am găurit ochii
cu o crenguţă de copac
Şi m-a lăsat în pace, reflexiv însă
Mi-a întins mîna lui albă, bolnăvicioasă
şi am lăsat-o să putrezească în a mea.
Felinarele s-au aprins şi ceaţa opacă
ne-a cuprins în braţele ei muribunde ...
Aleile ne-au chemat , iar noi ca doi copii
i-am adunat toate putregaiurile.
Le-am scuipat într-o urnă şi ne-am pierdut
într-o cafenea obscură.
Cafeaua şi vişinatele ne-au purtat la pas
sacadat pe aleile aceluiaşi parc...
Te-am sărutat pe buze... dar
Nu mai eram nici eu, nu mai era nici parcul.
98