Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 95)
vestită în bucurie, tăcerea încurcată a
spectatorilor de provincie, care nu îndrăzneau
s-o „acompaniem” decât în
gând. Până când se auzea vuietul mării,
până când lacrimile deveneau zboruri
ascunse într-un suflet de pasăre.
Iar ea, Tatiana, incurabilă bolnavă de
muzică şi poezie, îşi cânta - la fiecare
revenire în Mizil - nu durerea, nu
înfrângerea, ci flacăra ce lumina din
rugul propriului său trup: „Împarte,
Doamne, cu mine durerea / Din lacrima
care Te strigă / Şi dă-mi alinarea
şi dă-mi mângâierea / Împarte cu
mine durerea. // (…) Dă, Doamne,
iarnă să mă adoarmă / Să mă îngroape
cu tot cu toamnă / Să cadă albă
peste destine / Să nu mai ştie nimeni
de mine…”
Anul trecut, la cea de a doua
ediţie a Concursului Naţional de Literatură
„Agatha Grigorescu Bacovia”
i-am pomenit despre eveniment, fără
să îndrăznesc să-i solicit participarea.
A intuit însă că o aşteptăm şi a confirmat,
fără nici o ezitare: „Sigur că
vin!”. Spunea, atunci, poetul Adrian
Păunescu: „Aveam o mie de treburi
importante de făcut, dar când am auzit
că astăzi, la Mizil, este o sărbătoare
a culturii, nu puteam să nu fim
alături de dumneavoastră… Iar pe
drumul nostru încoace, datorită complicaţiilor
şoselelor, am avut timp să
scriem şi v-am adus două cântece noi,
două premiere. N-ar fi exclus ca de
aici, de la Mizil, în această zi de octombrie
a anului 2008, să înceapă cariera
a două cântece excepţionale ale
Tatianei Stepa“.
A fost, şi înregistrările stau
mărturie, un recital excepţional, încheiat
cu melodiile promise: „Foaie
verde şi uscată / Într-un mod paradoxal
/ Nu se ştie niciodată / Cât mai
e pân’ la final // Foaie dulce şi amară
/ Viaţa totuşi-i-un prinos, / Poate-i
cea din urmă oară / Când putem trăi
frumos...”. A doua melodie - Mor
actorii - era un recviem pentru destinul
nedrept al unor marilor artişti
(tocmai plecase în eternitate Ştefan
Iordache): „Mor actorii părăsiţi de
public, / Teatrul însuşi este o fantomă
/ Şi la catafalc le stau de gardă/ Rolurile
care intră-n comă. / Ne-au făcut
să plângem şi să râdem, / În momente
bune sau mizere, / Astăzi, cu privirea
zăvorâtă, / Ei îşi joacă ultima tăcere.
/ Ce ciudat, acum, când mor actorii, /
Tragedia ce-au jucat-o moare, / Pentru
a afla că fără dânşii / Tragedia
noastră e mai mare. / Câinii morţii reîncep
să latre, / Cinici, pofticioşi, nerăbdători,
/ Se tot sting luminile în
teatre, /Noapte bună, domnilor actori!”.
Chitara a tăcut o clipă, reluând
apoi acompaniamentul unei
strofe „dedicaţie” la nepreţuitul dar:
„Am dorit cu dragoste frăţească / Să
vă fie cât de cât util / Drumul nostru
şi-am lansat de-aceea / Două premiere
la Mizil”.
Cântec pentru Tatiana
La masa de după înmormântare
„dulcea - galbena lumină” a gutuilor
devine, iarăşi, cântec. Cineva povesteşte
despre surpriza pe care i-au
făcut-o Tatianei prietenii, anul trecut,
organizându-i o aniversare surpriză…
Alticineva lansează ideea ridicării
unui monument, banii urmând să fie
(Continuare în pag. 97)
96