Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 91)
bea cafeaua duminica dimineaţa, contemplând
grinzile ruinate pe care urca
bucuroasă iedera. Tot ansamblul se
prăbuşise decent, în spate, în curtea
interioară a clădirii. În faţă, pe stradă,
viaţa alerga nestingherită.
Nu ştia de ce nimeni nu lua
nici o măsură, să repare ruina. Proprietarii
casei erau un cont de bancă în
care îşi depuneau în fiecare lună obolul
firma de asigurări, Conservatorul
şi el. Şi după cum bine se ştie, un cont
de bancă nu are sensibilităţi legate de
ruine.
Voci. În timp îşi dăduse seama
că ruina are viaţa ei. Învăţase să
ignore oboiul, fagotul, sopranele, imprimanta
cu ace, telefonul cri-cri, însă
ruina vecină îi vorbea într-o limbă pe
care nu putea s-o ignore. Nucul ce fremăta
în adierile nopţilor senine. Ţiglele
ce cădeau pe rând în timpul furtunilor
în care grinzile dezvelite gemeau,
ca şi catargele unei corăbii
ameninţate. Rama de fereastră rămasă
să bată ritmic în cadenţa ploii şi a vântului
ce arunca stropii până în peretele
sănătos al camerei lui.
În zilele senine de după o
furtună, grinzile plesneau înfundat la
soare şi umezeala din perete se usca
încet, mult prea încet. La sfârşitul primăverii
ploioase văzu cum în colţul
camerei lui se insinuase igrasia. Mută
biblioteca pe acel perete, într-un gest
inutil. Negarea e calea cea mai bătătorită.
***
Zilele treceau anoste şi singuratice.
Încercase să ţină un jurnal al
ruinei. Oameni care îl plictiseau, slujba
care îl sugruma încet în monotonie.
Secretare, coafeze, studente, o colegă
din branşă - care veniseră la ruină ca
la muzeu şi îi dormiseră câte o noapte
în patul cu căpătâi împletit din fier
forjat şi tivit cu alamă precum armura
cavalerului. Sticle de vin, cu fundul
limpede; cărţi lipsite de saţietate; a-
mici fazi; mama care sună o dată pe
săptămână; călătoriile lungi şi somnul,
oboiul, fagotul. Într-o noapte se
trezi cu sentimentul clar că nu era
martor la nimic, că de fapt nucul, cavalerul,
grinzile, rama ferestrei, începutul
de igrasie, ţiglele care nu mai
terminau de căzut, toate era decorul
unei reprezentaţii la care uitase replicile.
Sau monologul.
Sufleur. Pe Ana o cunoscuse
intr-unul din periplurile lui prin ţară.
Doi călători, căutând. O iubise din clipa
în care ea văzuse ruina şi tăcuse
tulburată, fără comentarii gratuite oh
my God ce chestie cool. Zugrăvise
apartamentul şi mai ales colţul imediat
după prima ei vizită, conştient că
putea învinge igrasia, măcar pentru o
vreme. Apoi… .
Erau amândoi mereu pe drumuri.
Uneori treceau două-trei săptămâni
până apucau să se vadă. Atingeri.
Făceau dragoste, neîntrerupt, cu
mâinile încleştate în decoraţiile de fier
forjat de la căpătâiul patului. Jos, sopranele
îşi încordau în continuare corzile.
Ruina purta haine de vară. Iedera
înflorise în flori mici şi alb-delicate,
iar nucul mângâia grinzile într-un verde
ameţitor.
Ana nu putea rămâne mai
mult de câteva ore, o după-masă, o
noapte cel mult. Reuşea însă de minune
să completeze prin prezenţă scurtă
(Continuare în pag. 93)
92