Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Realdo Gabor Delamin TOKACS
Almanah
Minunea din strada
Augustin Pacha
Eşti locuit de casa în care stai.
Apoi de omul care îşi plimbă
câinele când ieşi, cu ochii roşii
de somn şi trupul jerpelit de blugi, săţi
cumperi ţigări. Apoi de vânzătoarea
plictisită. Apoi de cafeaua aburindă şi
de ţigară. Apoi de televizorul în care
se întâmplă mereu chestii de care te
simţi departe şi sătul, oricât de flămând
ai fi în aşteptarea ta.
Strada Augustin Pacha. O casă
veche, cu etaj, în inima supraetajată
a oraşului. Nu şi-ar fi permis nici în
ruptul capului să locuiască acolo, dacă
n-ar fi fost singura casă din centrul
oraşului unde chiria era de mahala.
Hiba Case defecte pentru oameni defecţi.
La parter, trei săli ale Conservatorului,
din care în două se repetă zilumină
la fagot, oboi şi alte instrumente,
ori soprane zgândără geamurile
încordându-şi corzile. În a treia sală,
linişte. Mormântneantnimic.
La etaj ar fi trebuit să fie trei
apartamente. Unu: o firmă de asigurări,
cu un birou liniştit din care se
aud doar în răstimpuri imprimanta cu
ace sau telefonul cântând scurt: cricri.
Doi: apartamentul lui, singurul
apartament în de locuit din clădire, o
cameră, o bucătărie, o baie, un pat, o
masă invadată de cărţi, patru rafturi de
bibliotecă, un şifonier îngust şi plin,
un suflet încăpător şi gol.
Trei: din nou, linişte. Mormânt-neantnimic.
Mirare. Colţul dinspre răsărit
al clădirii, pe care ar fi trebuit să se
afle al treilea rând de încăperi, era
prăbuşit. Căzut, pur şi simplu. Ca picajul
unei bombe precise, lăsând în
urmă câteva ţigle ce făceau echilibristică
pe nişte grinzi înfundate în moloz.
Deasupra, chiar în buza acoperişului
rămas încă nevătămat, unul dintre cei
trei cavaleri-ornament de tinichea alămită
ce străjuiau clădirea, era înclinat
ca pentru o plecăciune înspre grămada
de moloz în care îşi va fi odihnind într-o
zi rugina. De fapt căzuse doar o
jumătate din rândul al treilea de încăperi,
cealaltă jumătate rămânând să
se exhibe privirilor străine. O mascà
neîndemânatic un nuc pitic ce crescuse
cum necum din grămada de moloz.
Cu zidul acestei jumătăţi era el vecin.
Şi pentru neajunsul cavalerului umil îi
ceruseră doar jumătate de chirie.
A stărui. Ultimul an de facultate
şi primii doi de serviciu îl prinseseră
în casa asta, martor îndrăgostit
al ruinei. Era plecat zile întregi în delegaţii,
dar se întorcea mereu în vecinătatea
nucului tăcut şi al cavalerului
ce refuza să cadă. Şi-ar fi permis
acum să se mute, dar ceva îl ţinea pe
veranda din curtea interioară, unde îşi
(Continuare în pag. 92)
91