Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
Cristi DUMITRACHE
Dl. Cristi Dumitrache,
editorul revistei „Pagini româneşti
în Noua Zeelandă” face,
acolo, la Antipozi, un lucru minunat
pentru cultura românească. Ne
bucură, cu atât mai mult, faptul că
domnia sa ne-a trimis câteva texte,
pe care le publicăm acum, în speranţa
unor colaborări viitoare.
Pentru că, nu-i aşa, niciodată nu
poţi fi departe de ţara pe care o ai
în suflet.
Un conac, în pajiştea cu mac
Răsărit şi asfinţit, îmbiau
spre melancolie. Conacul vechi şi o-
bosit, îşi trăia zilele şi nopţile, mereu
tăcut, întotdeauna singur. Căci fiinţele
ce-l populau nu se gândeau la el niciodată.
O singură furtună-l obosea şi-l
măcina într-a-tât, că dorul lui de viaţă
pălea mereu.
Avea şi el o favorită, straniu
şi ciudat, dar... da!, conacul rece iubea
o fiinţă. Era afară, în grădină. Stătea
rezemat de banca veche, învăluită-n
şalul gros, respirând aerul curat din
jur şi atingând, din când în când, şevaletul
din faţa sa. O pictură mată îşi
aştepta rândul să intre în lume, timidă,
albastră şi cochetă. Autoarea privea
atentă-n jur, îngăduindu-şi câteva clipe
de extaz, mirată că vede chiar şi o
gâză aterizată pe o floare.
Vântul uşor îi răsfira părul
negru, înviorând-o. Îşi mută privirea
spre macii din tablou, încercând să-i
numere, dar se încurca de fiecare dată
şi, în cele din urmă, renunţă. Se gândea
la continuarea peisajului, cu păsări
mari şi verzi deasupra lanului incendiat
de griuri, c-un stâlp de telegraf
şi un contur uman neclar. Şi
poate şi-un conac, în zare, după livada
cu nuci.
Azi-noapte un călător trecând
prin imaginea tabloului, muşca
cu poftă dintr-un măr. Ştia, în vis, că
avea să-l placă şi se mirase că n-apăruse
mai devreme în viaţa ei. Zărise în
ochii lui o văpaie, luminând picăturile
reci ale ploii, ce cădea fără contenire.
Simţea, până la durere, că n-ar mai
putea trăi fără el, fără risipirile lui... În
urmă-i şarpele unui fulger aprinse
cerul... Dar călătorul nici măcar nu
întoarse privirea...
Norul cocoşat şi bun
Nu găsise însă nici o picătură
de apă, nicăieri.. Buzele-i erau strivite
de nebunia uscăciunii, căzute-n părţi,
scofâlcite şi crăpate. Fizic se topise de
mult, alergând după fetele Morgane,
asudând, târându-şi după el canistra
goală şi visele... Plescăia încet, căutând
să nu-şi înghită limba umflată.
Era târziu şi nu credea c-o să
mai iasă din beleaua asta. Trist şi fără
speranţă, ameţit de pâlpâirile ultime
ale vieţii respira greoi rugându-se ca
totul să se sfârşească.
Şi atunci se întâmplă minunea.
Una ce apare o dată la o mie de
ani. În cerul verde apăru, mare şi greoi,
norul cocoşat şi bun. Cerul se întunecă
şi primele picături ale ploii i se
prelinseră, ca nişte lacrimi, pe faţă. Iar
el căzu pe spate, obosit şi fericit,
murind puţin...
69