Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 65)
– Se vor transforma în mâna
aceea care o va prinde pe a ta!
Atât a mai spus dispărând
odată cu calul înaripat de alb. De a-
tunci merg singur, înhămat la căruţa
asta şi-mi târăsc din ce în ce mai greu
strictul necesar de vise şi speranţe. Şi
merg... şi merg... Prin văi, prin câmpii,
prin munţi, către locul acela.
Vreau cu orice chip să ajung,
de aceea nu fac nici un popas, nici
măcar când plouă sau când e furtună.
Uneori mi se pare că e noapte, alteori
că e ziuă... dar cel mai multe ori cred
că ninge. Pe ninsoare merg cel mai bine.
Nu că roţile cu multe spiţe ar străbate
mai uşor nesfârşirea albă, nu!
Dar visele şi speranţele sunt şi ele albe,
ca zăpada, şi totul devine alb şi
posibil.
Atunci am senzaţia că albul e
căldura acelei mâini, pe care o simt tot
mai aproape. Şi pornesc mai departe
prin văi, prin câmpii, prin munţi...
Merg înhămat şi-mi târăsc cu tot mai
multă greutate căruţa cu strictul necesar,
risipit de multe ori prin crăpăturile
acesteia, în praful drumului care
înghite urmele de roţi şi de paşi. Oamenii
pe lângă care trec îşi spun unul
altuia, zâmbind: „Gata...! N-o s-o mai
poată duce, e prea obosit...”
Numai că dorinţa de a vedea
locul acela îmi dă puteri nebănuite...
Merg mai departe şi zidurile de ceaţă
se năruie în lumina dintre copacii
dimineţilor şi paşi.
Şi merg... Prin văile cerului,
prin munţii mării, prin deşertul din
suflet. Către locul acela.
Oare ce se întâmpla cu mine
dacă nu învăţam să merg!
Mizilul cultural
Întâlnire de cenaclu
Concurs naţional de literatură
„Cântec pentru Tatiana”
Raul Cârstea şi C-tin Niculae
Serbările toamnei
66