Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 63)
unde răsare soare alteori o barieră roşie
de corali în freamătul căreia naufragiază
lumina. Apoi cerul şi pământul
devin o mare cu valuri de întuneric.
Şi vine noaptea cu visele mele în
care simt fărădepăcatul fericirii.
Fericirea este stare inversă a
nefericirii. Nefericirea este pentru cei
care nu văd marea cu valuri de senin
de acolo de unde cerul se uneşte cu
pământul. Nefericirea e un păcat. Un
mare păcat. Linia aceea e pentru noi.
Nu e pusă acolo degeaba. Trebuie să o
vedem. Trebuie să o simţim. Pentru că
trebuie să nu păcătuim.
Nu ştiu la alţii cum e pentru
că eu sunt în mine mereu. Mereu. Linia
liniştii dintre cer şi pământ e întotdeauna
la depărtare egală faţă de mine
atunci când mă răsucesc în jurul meu.
Eu merg tot timpul. Merg. La început
credeam că am să ajung la linia aceea
de linişte dintre cer şi pământ. Ea este
acolo. Ştiu că este acolo. Şi mergeam
tot timpul spre ea dar paşii mei o depărtau.
Prietenul meu care nu există
râdea. Eşti un prost spunea... Eu nu
folosesc ghilimele. Doar punctul. Eşti
un prost. Aşa spunea el. Şi râdea. A-
tunci mă opream şi mă răsuceam de
jur împrejurul meu şi priveam linia de
linişte dintre cer şi pământ din stânga
mea. Din dreapta mea. Din spatele
meu. Eu nu folosesc virgule. Doar
punctul. Linia de linişte dintre cer şi
pămâmt era la fel de departe de jur
împrejurul meu. Râdea prietenul meu
care nu există. Eu zâmbeam. După
mai multe zile am înţeles. Am înţeles
că eu trebuie să fiu la distanţă egală de
linia de linişte dintre cer şi pământ.
Un fel de centru. Măreţia neatingerii.
Frumoasa măreţie a neatigerii. Pentru
că linia aceea trebuie să fie totdeauna
de jur împrejurul meu. Ca un cerc.
E foarte bine să ai un prieten
care nu există. E chiar grozav. Ştiam
că ea este acolo în linia aceea de linişte
dintre cer şi pământ. Ştiam şi mă
întristam. Pentru ea. Era condamnată
să fie meru în linia aceea de linişte.
Între cer şi pământ. Aş fi vrut să mă
întreb de ce paşii mei o depărtau de
mine. Sau de ce stă acolo. Sau până
când. Am înţeles că ea trebuie să fie
de jur împrejurul meu. Mereu. Ca un
cerc. Totdeauna la distanţă egală de
mine. De ce trebuie să fie un cerc. Nu
întreb. Eu nu folosesc semne de întrebare.
Eu folosesc doar un punct. În
mod sigur cercul vine din linia aceea
de linişte dintre cer şi pământ. Sau
poate chiar ea este. Liniştea este cercul.
Sau liniştea este ea. Eu nu mă mir.
Eu nu folosesc semnul mirării. Eu folosesc
doar punctul. Şi sunt liniştit.
Îmi este bine. Sunt chiar fericit. Dacă
există fericire. Trebuie să existe fericire.
Nu mai râde. Ai vrea tu să ai
nopţile mele. Ai vrea tu să ai visele
mele. Eu sunt cu ea tot timpul. Ea îmi
dă starea de bine. Ea îmi dă zâmbetul.
Atingerea ei mă face să simt clocotul
acela înnebunitor. Primesc mereu liniştea
şi tot ce nu pot să ating în linia
dintre cer şi pământ. Nu râde. Nu numai
noaptea e cu mine. Şi ziua. Eu înţelg.
Şi-mi ajunge atăt ca să trăiesc.
Trăiesc pentru ea.
Oamenii nu pot trăi singuri.
Nici eu nu aş putea. Aş fi nimic fără
ea. Totul ar fi nimic fără ea. Cu sigu-
(Continuare în pag. 65)
64