Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

la mâncare. Vrea doar puţină afecţiune şi dumneata, Goloped Stepanovici, eşti
un om cu suflet mare… nici nu-mi va simţi lipsa. Aşa prietene, aşa să faci şi
poate într-o bună zi ne vom reîntâlni. Plec, plec, căci am inima copleşită de
gânduri şi mă apasă o taină mare şi grea, pe care dacă aş putea să ţi-o dezvălui,
poate că m-aş mai linişti.
– Serghei Alexeevici… lasă… lasă… nu vreau să ştiu nici o taină! Ori
de câte ori oamenii îşi îngroapă sufletul sub pecetea unor taine mari şi
înfricoşătoare, totul devine pentru ei ameninţare şi chin. Nu vreau să ştiu nimic!
Fiecare avem ascunsă în noi o asemenea taină, poate. Să o lăsăm acolo, să o
ştie numai Bunul Dumnezeu şi sufletul nostru osândit.
***
Mavroşin părăsise în lacrimi camera
în care bunul său prieten îşi ducea existenţa
la fel de anostă, cum fusese şi a lui. Se
îndreptă spre lacul ce îşi odihnea oasele
bătrâne de valuri, aşteptând mângâierea
unei noi primăveri. Îşi făcu o cruce mare,
şoptind un „Doamne miluieşte!” frânt, şi
intră în apele reci cuprinse de strânsoarea
aprigă a iernii ce nu se domolise, deşi se
apropia Paştele. I se păru că pe ridurile mari
ale valurilor aleargă un râs zglobiu şi inima
lui tresări; era glasul Soniei Feedorovna,
care îl chema parcă să înainteze spre adâncuri.
Ochii ei mari de un contur nedefinit
părea că înfloresc din crusta de ape. Întotdeauna, Mavroşin crezuse că această
clipă a morţii va fi una terifiantă. Acum se gândea că, dacă lumea lăsată de el
în urmă ar ştii că moartea e o fată cu râs zglobiu şi ochi de peruzea, numănui
nu i-ar mai fi frică de clipa asta tainică.
Apa îi ajunsese până la gât, parcă inima i se încolăcise în jurul ultimului
gând, din cauza frigului ce îl cuprinsese, şi i se părea că în zare corăbii mari
cu vâslaşi blonzi şi uriaşi, ca el, îi fac semne prieteneşti. Erau poate corăbiile
vikingilor care-l abandonaseră demult pe ţărmul lacului, pentru ca el să poată
cunoaşte iubirea şi suferinţa pentru Sonia Feedorovna Nu ştia ce răspuns să
găsească în clipa aceea înşelătoare. Răsărise Luceafărul de seară şi ar fi putut,
dacă ar fi vrut, să întindă mâna şi să-i ceartă ajutor. Dar ştia că în scurt timp va
fi mai aproape de ea decât oricare semen al său. O va cuprinde cu palmele-i
îngheţate, aşa cum visase nopţi de-a rândul, acolo, la fereastra orfană a camerei
sale. Era un pic trist. I-ar fi plăcut ca pe ultimul său drum să audă plânsul
înăbuşit al Soniei Feedorovna, bocetul bătrânelor plătite pentru această ocazie,
unică în viaţă. Dar ştia că nimeni nu va vărsa nici măcar o lacrimă pentru el.
De aceea moartea asta a lu, anonimă ca şi viaţa pe care o petrecuse, i se părea
tragică.
57
Almanah