Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
sului desculţ prin pădure. Începu să delireze uşor. „Sonia… Sonia... îngerul
meu… nu poate fi adevărat… nimic nu este adevărat! Visez… trebuie că visez,
aşa ceva nu ar trebui să se întâmple! Este nedrept!”
Realizase prea târziu că în spatele său se jucase o farsă, al cărui erou,
totodată comic şi tragic, fusese el, Serghei Alexeevici Mavroşin!
Pentru Sonia Feedorovna el nu fusese o fiinţă de carne şi sânge, cu
sentimente şi vise, cu un suflet viu. Ci doar un simplu mijloc de a-şi atinge o
dorinţă diabolică, mocnită demult: aceea de a se descotorosi de Tromkin.
Mavroşin fusese un simplu pumnal, câteva grame de otravă neiertătroare,
plumbul ce pornise de pe gurile negre ale puştii pe care cu atâta candoare şi
atâtea speranţe pentru el o luase din mâinile femeii iubite în dimineaţa aceea de
duminică. Abia acum Mavroşin înţelese că viaţa este uneori nedreaptă. Dar
doar cu cei umili şi slabi. Întotdeauna, ea îşi va întoarce mereu talerul fericirii
numai spre cei care au cu ce să o plătească. Nu şi spre sărăntoci, visători ca el…
***
În seara aceleiaşi zile, Goloped Stepanovici fu vizitat de Mavroşin.
Acesta atăta ca după multe nopţi nedormite. Cu o tristeţe iremediabilă în privirile
stinse sub un asfinţit tragic. Avea în braţe motanul, singura mângâiere în
viaţă. Se aşezase neputiincios pe un scăunel lângă soba dogorind şi abia îngăimă
câteva cuvinte.
– Galoped Stepanovici… eu voi pleca… voi pleca departe de aici…
Oriunde este nevoie de un funcţionar cinstit şi muncitor ca mine…
–Sonia… Sonia Feedorovna… intuise bunul lui prieten. Din pricina ei
pleci, nu
– Nu din pricina ei, din pricina neputinţei mele de a vedea realitatea
cu ochii cu care o percep toţi cei din jurul meu. A trebuit să treacă sute de ani
ca în biata Rusie să apară un Don Quijote şi, din păcate, acela am fost tocmai
eu. Năluciri, Goloped, toată viaţa noastră este compusă din năluciri…! Niciodată
nu vom şti dacă ceea ce ni s-a întâmplat a fost real sau un vis nesfârşit!
Uite, ştii că nu am altă avere decât inima asta nefericită şi câteva lucruri umile.
Biblia… biblia asta să i-o dai părintelui paroh cu cuvânt de mulţumire de la
mine. A fost întotdeauna blând, lesne iertător şi drept în sfaturile pe care mi
le-a dat la Sfânta Spovedanie, dar, pe care, iată, nu m-am învretnicit să le
urmez! Fularul acesta şi căciula de lână… să meargă la azilul de bătrâni. Să-l
cauţi pe Fiodor Liubkin. E un bătrân sărman, singur pe lume, cu care m-am
împrietenit în parcul central. Stătea acolo pe un frig amarnic şi cerşea. Să-i spui
să-şi încălzească oasele bătrâne cu ele în amintirea mea. Mai am două semne
de carte lucrate din piele cu fir de mătase…
– Două semne de carte Şi cărţile în care ele s-au odihnit…
– Ştii că am fost tare strâmtorat în ultimul timp… le-am amanetat…
şi n-am mai avut cum să le recuperez…! Regret nespus, căci erau parte din
sufletul meu… Cehov… dar aşa este viaţa… nedreaptă cu cei umili… O ultimă
rugăminte… Cioşka, motanul meu… vreau să ţi-l las în grijă. Nu e pretenţios
56