Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
da verdictul final şi că, uneori, vânătorul devine vânat.
Concomitent cu gestul de ameninţare al lui
Mavroşin, puşca lui Tomkin se descărcă şi ea, prăvălindu-şi
ecoul spart de coama tânără a mestecenilor
rotitori, contopindu-se cu celelalte împuşcături ale
celor ce se aflau în vale, semn că moartea îşi alesese
ca ospăţ nu numai trup de animal hăituit, ci şi trup de
om. Mavroşin începu să alerge, surescitat la gândul
că el, conţopistul Băncii Guberniei, luase viaţa unui
om. Aşa, simplu, ca şi cum ţi-ai încălzi un ceai după
un drum lung şi cotropit de gerul năpraznic. Nu înţelegea
de ce auzise două împuşcături şi dacă cea a lui sau a lui Tomkin fusese
aceea care avea să-i redea fericirea, dar asta nu-l mai interesa acum. Încălecă,
nu înainte de a-şi vârî picioarele ce deveniseră două cioturi rigide în cismele
răstălpite de atâta purtat. Trecu pe lângă lac, unde aruncă puşca în stufărişul devenit
un iglu fantastic sub înlănţuirea zăpezii din ajun. Intră în conacul lui
Tomkin, potrivindu-şi paşii la gândul că, de mâine, el ar putea fi stăpânul acestei
case, că servitorii îl vor întâmpina cu temenele când se va întoarce de la
vânătoare, în timp ce în salonul primitor Sonia îl va aştepta cu samovarul
sporovăind taine şi poveşti demult uitate, despre oameni şi locuri din urbea lor.
Stăpâna casei îi ieşi precipitată în cale.
– Ei, bine Spune-mi! Spune-mi că ai reuşit!
– Da, Sonia Feedorova, am reuşit! Sunteţi o femeie liberă! Liberă să
uitaţi de viaţa şi calvarul de până acum, liberă să iubiţi pe cine vă îndeamnă
inima….
– Acum, lasă-mă, te rog, ne vedem peste câteva săptrămâni! Până
atunci trebuie să-mi joc cât mai natural rolul de văduvă îndurerată. Du-te! Şi
Dumnezeu să te ierte!
***
Trecuseră cele câteva săptămâni, timp în care Mavroşin se răsucise ca
pe jeratic la gândul femeii singure din conacul pustiit de picior de stăpân.
Socotise că au trecut zilele de doliu şi lacrimi prefăcute şi a venit la conac.
Servitorii îi spuseră că stăpâna nu este acasă, dar, când ieşise în curtea pavată
cu dale cafenii ca frunzele arţarilor ce o străjuiau, observă o uşoară mişcare în
spatele perdelelor din salonul mare. Un gând rău îl furnică pe şira spinării. Se
întoarse hotărât, înlătură cu o mişcare energică cerbicia slijnicei şi pătrunse vijelios
în salonul mare. Sonia Feedorovna stătea în faţa lui roşie la faţă de mânie
pentru insolenţa de care el dădise dovadă.
– Servitorii îmi spun că nu sunteţi acasă…! În timp ce dumneavoastră
iscodiţi pe la ferestre să vedeţi dacă Mavroşin a plecat sau nu. Nu vă înţeleg!
Mi-aţi spus să revin peste câteva săptămâni. Am îndurat dorul şi distanţa ce ne
despărţea şi mi-am zis că totul s-a terminat. Putem de acum să fim împreună…
– Să fim împreună Dar bine, domnul meu, ţi-am promis eu vreodată
54