Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
păscut, surugii ce mânau
trăsura („doi surugii
flăcăiandri, cu mintene
numai găitane,
cu căciulă moţată de
oaie p-o ureche, cu
mâneci albe, largi şi
suflecate, îi mânau din
călări”), bicigaşi - cei care mânau caii
cu biciul, rotari cei care făceau căruţe,
roţi, etc. („pe la jumătatea drumului,
venea rotarul poştei călare, aducând
un drug de lemn în spinare”) şi dârvari
- ţigani folosiţi la tot felul de munci,
în special la căratul lemnelor. (Opera
citată, pag. 51-52).
O nouă organizare a poştelor
o face Moruzi. El stabileşte în 1796
un anumit timp orar în care trebuia
parcursă distanţa în 13 ore, iar în continuare
până la Buzău în 5 ore. (Opera
citată, pag.59) Se pare că poşta noastră
era cea mai rapidă din Europa; u-
neori din pricina rapidităţii, căruţele
se stricau pe drum şi mai totdeauna
pasagerii ajungeau frânţi de oboseală
şi ameţiţi de zdruncinături.
Constantin N. Minescu în
Istoria poştelor române precizează
că staţia de poştă, pentru buna funcţionare,
cuprindea o serie de dependinţe:
o casă de obicei cu două odăi,
destinată căpitanului poştei şi călătorilor
înoptaţi; un grajd pentru caii necesari
poştei cu pod pentru nutreţ şi
un puţ; trei bordeie încăpătoare, cu
vatră, dintre care două pentru surugii
şi unul pentru rotarii şi dârvarii staţiei;
un şopron sub care lucrau rotarii; o
jicniţă încăpătoare pentru ovăzul necesar
cailor; un obor cu grajd cuprinzând
fânul. Totul era înconjurat cu
gard iar pentru intrări şi ieşiri erau
două porţi.
Dintre construcţiile de pe
fosta menzilhanea a Mizilului, astăzi
se mai păstrează doar puţul poştei folosit
pentru adăpatul cailor, de unde
locuitorii de pe strada Griviţa continuă
să se aprovizioneze cu apă; cei
mai bătrâni continuă să îl plaseze în
„mahalaua Poştei” şi să-l numească în
continuare „puţul bicigaşilor şi surugiilor”.
Diligenţa care pleca de la
Buzău spre Ploieşti parcurgea drumul
pe sub dealuri care era marcat cu cruci
de piatră. De la Buzău prima staţie de
poştă era la Pietroasele. (Drumul leagă
şi astăzi localităţile Breaza, Vispeşti,
Năeni, Tohani), ca apoi, după un
trăsnet de bici, caii să se avântă în galopul
mare, scuturând capetele şi hamurile
sub influenţa aţâţătoare a surugiilor.
„Surugiul ţinând hăţurile într-o
mână, iar în cealaltă biciul, mai
trăsneşte o dată şi în galop se apropie
de câteva căruţe împrăştiate pe cele
două părţi ale drumului Fefeleiului în
timp ce cornul străjei anunţă intrarea
în Menzil. Călătorul este informat că
este loc de popas. În timp ce se odihneşte,
mănâncă ceva şi bea o oală cu
vin reconfortant - rod al sărutului soarelui
de pe acest pământ; se schimbă
caii, căruţa, surugii. Se dau pachetele
şi corespondenţa. Aceste lucruri se fac
destul de repede - maximum 15 minute,
cornul sună plecarea, de astă dată
cu altă căruţă, alţi cai şi alţi surugii.
Surugiii se urcă, grăjdarii ridică păturile
de pe cai; după ce călătorul dădea
semnalul că este gata, surugiul
scoate mai întâi un ţipăt ascuţit însoţit
de îndemnul: La drum!. La trosnetul
43