Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
Prof. Ion NISTOR
Menzilhaneaua
Dl. prof. Ion Nistor s-a stins din viaţă în cenuşiul februarie
de la începutul acestui an. Terminase o lucrare
monografică despre Mizil, de 500 de pagini, şi făcea
corecturile, în vederea publicării. Din păcate „timpul nu
a mai avut răbdare”. În cele ce urmează, inserăm, în
semn de omagiu, un mic fragment din lucrarea semnată
de regretatul profesor. (Pag. 42 - 45)
Drumul care lega Ploieştiul de
Buzău trecea pe sub dealuri.
Distanţa fiind mare, se impunea
ca, din loc în loc, să existe un popas
pentru schimbul cailor de poştă, al
surugiilor, cât şi o scurtă odihnă pentru
călători. Distanţa între staţii era
cam de 20 km şi era parcursă într-un
ritm susţinut (pe aruncate), în galop.
Caii oboseau repede nu numai din cauza
alergării dar şi a faptului că drumurile
erau neamenajate, naturale, bătătorite
prin mersul cailor şi căruţelor
– aşa cum sunt drumurile de ţară în
prezent. Deci pentru a avea un randament
cât mai mare se impunea schimbarea
cailor când aceştia oboseau, fapt
ce a dus la înfiinţarea staţiilor de poştă
– menzilhanale.
Un asemenea releu de poştă,
dotat cu clădiri şi acareturi, va lua fiinţă
la circa 1 km sud de actualul cartier
Fefelei.
Târgul de mai târziu, a cărei
denumire şi-o datoreşte staţiei de poştă,
(„menzil” însemna „poştă” în limba
turcă), s-a dezvoltat, având drept
nucleu staţia de mai sus. Nu de la început.
Instalarea unei staţii de poştă
într-un sat sau în apropierea lui însemna
mari greutăţi pentru comunitate,
deoarece trebuia să contribuie la funcţionarea
ei, asigurând surugii, caii
pentru căruţele de poştă, nutreţul. Din
cauza prea deselor rechiziţii şi a obligaţiilor
mari la care era supuşi, locuitorii
satelor încep să părăsească pământurile
respective, ducându-se cât
mai departe de drumul poştei. Aşa se
explică de ce majoritatea drumurilor
de poştă treceau mai ales prin regiuni
puţin locuite. (Al.Cebuc, C .Mocanu:
Din istoria transporturilor de călători
în România, Buc. Edit. „Ştiinţifiică”,
1967, pag. 50 - 51)
Datorită situaţiei descrise
mai sus, domnitorii renunţă la caii de
olac (caii de poştă) trecând întreţinerea
serviciului de poştă pe seama statului.
Această reorganizare a poştelor
a fost făcută în octombrie 1795 de Al.
Ipsilanti. În fruntea fiecărei menzilhanale
era un căpitan de poştă ajutat
de un număr de păzitori (cei care a-
veau în grijă caii când erau trimişi la
42