Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 35)
o scrisoare, ca atunci cand eram mică.
Mai ştii
Poate ar trebui să îţi povestesc
despre mine. Despre cum au trecut
anii aceştia, mulţi sau puţini, cine
mai ştie de când ţi-am scris ultima
epistolă. Despre visele mele, împlinite
unele, pierdute altele, unele abia născute...
Dar tu ştii totul despre fetiţa
care îţi scria versuri stângace, dar pline
de iubire, alcătuite special pentru
tine. A trecut mult timp de atunci.
După atâţi ani, te rog, ca dar
de Crăciun, să aduci bucurie în suflete
tuturor. Bunătate, frumuseţe şi mai
ales iubire. Adu-le, Moşule, minunea
primei ninsori şi jocul bulgărilor de
zăpadă. Şi mai adu-le, ştiu că ai în sacul
tău, speranţa! E acea pulbere de
stele care rămâne la fundul sacului. E
destulă pentru toata lumea.
Îţi mulţumesc, Moş Crăciun,
şi dacă, cumva, vei ajunge şi la mine
lasă-ţi renii să se odihnească la fereastra
mea, iar tu intra în casă. Pe uşă, nu
pe horn, că stau la bloc. Vom cânta
colinde, vom bea vin fiert, îţi fac şi o
cafea fierbinte, aromată şi cu multă
frişcă. Şi apoi ne vom aşeza la
picioarele bradului cu cozonac cald si
clopoţei în suflet, iar tu ai să-mi spui
poveşti... Mi-e dor de poveşti,
Moşule....
Lumină de zăpadă
Cântau cocoşii. Mă rugam,
fără vorbe să se lumineze. Făceam
arici sub plapumă până când veneau
ceilalţi să mă ia. Traista pentru „daruri”
îmi atârna până dinjos de genunchi.
Treceam unii pe lângă alţii
ca pisicile, alergând să fim primii colindători
ai satului. Geamurile caselor
care ne primeau abia dacă strecurau
afară câte o geană de lumină:
– Primiţi
– Ia ziceţi, mă! Să vă văd! -
ne răspundea câte o voce mai hâtră
de dincolo de uşă. Trebuia să spunem
ai cui suntem, apoi îngânam trei
- patru vorbe şi… „La anu’ şi la
mulţi ani!” Uşor - uşor traista se umplea
de cât băgam în ea.
Veneam acasă spre miezul
zilei, ca de la Plevna: rebegiţi, sleiţi
de puteri, cu gurile strâmbe de frig şi
cu umerii lăsaţi sub povara “colindeţilor”.
Când intram în casă parcă
ajungeam în rai. Căldura sobei ne
transforma obrajii în trandafiri roşii.
Răsturnam agoniseala pe paturi, apoi
număram care cu ce ne alesesem..
Crăciunul era ca un mister.
Fericirea noastră de copii se agăţa
mai întâi de bradul împodobit pe furiş
de părinţi, apoi de aburul înmiresmat
al cozonacului. Toate casele
miroseau a sărbătoare...
Ninge încă peste amintirile
mele. Şi mâine va fi o zi. Apoi alta şi
alta. Noi nu vom mai fi, alţii nu mai
sunt, peste toate însă va exista, cât va
fi lumea, lumina de zăpadă a colindelor.
C. Diaconu
36