Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 19)
Ehei, Postumus, Postumus,
ce iute fuge timpul când
din toate oglinzile vieţii
către mine cu tandreţe se întorc
miresele de ceară purtând pe obraz
masca de argint a bătrâneţii
pălmuită de vânt.
Ehei, prietene Postumus, ce iute fuge
cel mai de preţ vânat.
Dansul orelor
Suavă doarme în trup de femeie
pasărea măiastră,
tropotul îndepărtat al licornului
îi încreţeşte în unde viorii
pieliţa străvezie a somnului.
Curge din pletele viselor ei
dantela neliniştii adunate
în peşti fumurii,
prin ferestrele de lumină deschise
se aud solzii alunecând
peste umeri, peste genunchi şi călcâi,
peste clopoţeii prizonieri
în tăcerea de argint a narciselor.
Sub cerul de sticlă îmi cerşesc
inima în pălării de zăpadă,
crinii dimineţilor mă fugăresc
ca pe un vânat preţios mirosind
cu gingăşie a lavandă...
Aştept prăbuşirea orei când
voi îmbrăca a mia oară
trupul închipuit în pasăre măiastră
plămădită din ceară.
Dar tot mai încet migrează clipele
în mâinile de ceară ale îngerului –
apune gândul către asfinţit
şi timpul alunecă în seară.
Era seară, vreme
Câinele umbrei
amorţită către ploaie.
Lângă mine, s-a aşezat
un câine bătrân
cu botul spre nord.
Umezeala îmbrăţişa
ultimele oase ale zilei.
În camera în care îngerul dormise
am lăsat să curgă muzica apelor,
uşor îmblânzită de vise,
uşor năpădită de înserare,
ca un câine lăţos semănând
a umbră întinsă spre nord.
Rostirea numelui
Înveţi sufletul aburit să citească
numele tău de pământ, pe pământ,
ţi-e teamă că la despărţirea de ulciorul lui
o să-l uite şi n-o să mai ştie
unde eşti, unde sunt.
Atunci când visul primăverii
Zace bolnav în ierburile scunde,
veşted şi însingurat, îngerul serii
plânge în tăcere cu lacrimi mărunte.
Vino mai aproape de sufletul meu
veşted şi însingurat şi spune-i
cine îţi presară peste pleoape
somn de înger curat dincolo de
rostirea augustă a numelui.
Ritual de vânătoare
În întuneric, o aud cum vine,
în întuneric, oarbă,
la fiecare pas
lăsând călcâie de argint,
durere subţire de floare,
ea împrumută chipul meu,
nepăsătoare.
O simt cum se apropie de mine –
cu dorinţă şi spaimă
îi aştept îmbrăţişarea
(Continuare în pag. 21)
20