Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 17)
Liniştea ce a urmat până la
aeroport a valorat 50 de coroane.
Manu îi dădu de înţeles că îl ascultase,
dar că nu-l putea sfătui în vreun fel.
Trebuia să-şi asculte inima. Sau mintea.
Sau ce-şi asculta el de obicei în
momentele de răspântie.
Au luat un ceai fierbinte la
masa care le-a servit drept suport la
„regăsire”.
– Manu, tu... te descurci
Ochii i se făcuseră arzători. Nu putea
să-l mintă.
- Aşa şi-aşa. Habar n-am. Probabil o
să fiu bine cândva.
***
Manu n-ar fi avut timp să-şi
caute o rochie nouă. A ales-o din garderob
pe cea în care se simţea cel mai
bine. Nu trebuia să se ocupe foarte
amănunţit de ţinută, mai avea să potrivească
pantofii şi poşeta şi putea să
se culce liniştită. Avionul întâmpinase
o mică dificultate la aterizare şi au rămas
în aer vreo câteva zeci de minute
în plus, iar întoarcerea de la aeroport
cu un taximetrist ordinar o epuizase
complet. Nici măcar nu-şi desfăcu bagajele.
Abia a doua zi îşi aduse aminte
de cenuşa maică-sii şi s-a întrebat dacă
fusese oare creştineşte să o ţină sufocată
printre pulovere toată noaptea.
Remuşcările i-au dispărut după probarea
rochiei. Încă îi venea bine. N-o
mai purtase de când Alberto îşi afişase
picturile pe la o galerie şi avusese loc
o mică recepţie în cinstea acelui eveniment.
De fapt, atunci îl văzuse ultima
dată. Idiotul a încurcat heroina cu
zahărul pudră după ce a aflat că reuşise
să-şi vândă toate tablourile. Da,
suporta bine şi pantofii... era mulţumită.
Urna cu rămăşiţele carbonizate
o privea reprobabil în oglindă, de pe
raftul din spate.
S-a dezbrăcat de rochie, şi-a
tras o pereche de pantaloni şi un pulover
din geamantanul încă incomplet
despachetat şi cu vasul sub braţ a pornit
hotărâtă spre faleză.
„Ţi-o fac eu, mamă”.
S-a oprit aproape de acvariu.
A constatat clătinând din cap starea
vremii, direcţia vântului şi înălţimea
periculoasă a valurilor. Cu paşi calculaţi,
a depăşit clădirea cu peşti şi s-a
postat într-un loc stâncos, unde ameninţarea
apei era suficient de departe
iar briza agresivă nu îi sufla în faţă.
Desfăcu capacul recipientului şi îl întoarse
rapid cu fundul în sus. Conţinutul
fu împrăştiat ca fluturaşii meniţi
să culeagă date despre tornade din filmul
ăla cu nume de îngheţată în care
a apărut şi Helen Hunt.
Maică-sa dispăruse printre
valuri, cu ajutorul vântului care îi
spulberase toate urmele. „Nu mai rămâne
nimic din noi. Doar amintirea.
Dacă îi mai pasă cuiva”.
Era înţepenită lângă balustradă
cu o urnă goală în mână. Sparse
urna, adună cioburile mari şi le aruncă
în primul coş de gunoi. Apoi, cu mâinile
în buzunare, privi ceasul cu termometru
din intersecţie şi socoti că
venise momentul să se ocupe de casă
şi de apariţia din seara ce o aştepta după
colţ.
18