Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
(Urmare din pag. 16)
Bărbatul o studie contrariat.
– Dar n-am chef să stau acasă
într-o cochilie, să dovedesc altă sticlă
de Martini sau să văd tot soiul de
filme pe care le pot vedea în orice altă
seară. Am chef să mă îmbrac elegant,
să-mi aranjez părul, să primesc complimente
şi să mă fâţâi de colo-colo cu
un pahar de şampanie în mână. M-am
săturat să tot stau cu mine, cred că e
timpul să cunosc şi pe altcineva.
– Ce-i cu tine Eşti cam acră.
Manu izbucni în râs.
– Da, nu-i aşa
„A doua zi” au improvizat
micul-dejun într-o brutărie şi s-au mai
învârtit prin oraş până când a venit
momentul să se întoarcă la crematoriu.
Pedro a aflat numărul de telefon al
aeroportului şi l-au folosit ca să întrebe
de zborurile din acea zi. Ba chiar
şi-au rezervat bilete pentru cursa de la
ora 18 39 spre San Sebastián şi respectiv
pentru cea programată să decoleze
jumătate de oră mai târziu şi să
ajungă în Baltimore. Clinica avea să-i
primească începând cu ora 14, aşa că
s-au hotărât să intre într-un restaurant
de pe malul lacului Bogstadvannet
pentru masa de prânz (spera Pedro,
ceva mai substanţială decât precedenta).
Lacul oferea o privelişte „minunată”,
„absolut fantastică”, după spusele
chelnerilor, şi chiar vorbiseră serios.
Cu greu s-au despărţit de acel loc
făcut parcă special pentru doi fraţi
care nu s-au mai văzut câţiva ani buni.
După ce au primit bolul cu
cenuşă de la o asistentă corpolentă,
Manu l-a sigilat şi l-a depozitat cu grijă
între hainele groase din bagaj. Au
epuizat aproape două ore plimbându-se
pe străzile vechi ale capitalei,
minunându-se de arhitectura riguroasă
a faţadelor şi încercând din răsputeri
să citească numele străzilor.
Distracţia le fu întreruptă de ticăitul
responsabil al ceasului. Venise timpul
să se îndrepte către aeroport. În taxi,
Pedro şi-a făcut „publice” ideile:
– Ştii, acasă... mă văd cu fata
asta... Lindsay.
– Sună a nume de blondă.
Replica seacă şi îmbibată de
dezgust a surorii îi topi pe dată elanul
suficient de şovăielnic.
– Iartă-mă, n-am vrut să fiu
rea. Dar chiar sună a nume de blondă.
– Este. Şi cred că o să ne mutăm
împreună. Stă din ce în ce mai
mult la mine şi are şi vreo câteva haine...
Mă rog, şi periuţa de dinţi...
– Sper că are una şi la ea acasă!
– N-am simţit până acum că
n-ar avea... dar Pedro se încruntă şi
reflectă serios la acest aspect. Părea să
fi rămas pe gânduri, iar Manu aştepta
cu nerăbdare continuarea. Presimţea
că mai urma ceva.
– Asta e bine, nu
– Da. Dar eu nu vreau să...
Vezi tu, doar ţin la ea. N-o iubesc. Nu
ştiu cum vine asta. Poate o iubesc.
Dar credeam că sentimentul ăsta e
mai profund, mai... cum să-ţi spun
Când vin spre casă nu mă gândesc la
ea, nu-mi vine să alerg ca să ajung
mai repede şi s-o îmbrăţişez, să-i spun
c-o iubesc, să-mi imaginez emoţionat
scena, să-mi doresc să plec din sala de
operaţii pentru simplul fapt că mi s-a
făcut dor de ea... Nu ştiu. Poate sunt
eu căzut în cap.
(Continuare în pag. 18)
17