Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 15)
părul tuns scurt, zulufii sălbatici cu
care îl lăsase ea fiind înlocuiţi de o
frizură îngrijită cu stricteţe. Căsătorit
O pereche de blugi şi un tricou cu
Kenny din Southpark. În mod cert,
burlac. Manu se apropie de masă cu
paşi şovăielnici; se gândea cu uşurare
că bagajele îi ocupau ambele mâini şi
că nu era nevoită să le agite trădându-şi
emoţiile. Pe măsură ce înainta
descoperea cu încântare că Pedro nu
făcuse riduri, nici măcar în jurul ochilor,
iar privirea i se înăsprise, dar văzând-o,
a revenit la aceeaşi flacără jucăuşă
pe care şi-o amintea din timpul
nopţilor nedormite.
***
Cei doi fraţi au ajuns la clinică
cu un taxi. Acolo au aflat că, din întâmplare,
serviciul de pompe funebre
funcţiona la doar câţiva paşi mai jos,
pe aceeaşi stradă. Pedro a fost singurul
care a cercetat cadavrul, adoptând
înfăţişarea academică. Ochii îşi pierduseră
sclipirea de mai devreme.
Manu îl privea numai pe el şi îşi putu
da seama că nu trăda nimic din ce
avea pe suflet. Dacă nu cumva era şi
el la fel de puţin „impresionat” ca şi
ea. Deja nu mai simţea nimic legat de
principiul „mama e mamă”, parcă dăduse
timpul înapoi şi se vedea la înmormântarea
unchiului, unde nu înţelegea
de ce toată lumea plângea sau
avea colţurile gurii în dreptul genunchilor.
Medicul le-a recomandat incinerarea,
metodă pe care şi Pedro o socotea
cea mai potrivită. Cât au aşteptat
crematoriul să-şi facă treaba –
douăzeci şi patru de ore – au hotărât
să lase baltă romantismul înmormântării
la Hamarǿy. Nici unul nu avea
16
chef să piardă alte două zile cu pretextul
acela odios. Oslo era un oraş interesant,
însă, fiind iarnă, niciodată nu
se trezea complet, iar ziua plutea
într-o lumină crepusculară care îi făcea
să se simtă ca nişte legume. Cenuşa
avea să rămână la Manu.
Programaţi să revină în următoarea
zi, au plecat de la spital şi au
căutat un hotel decent. L-au găsit după
nici 10 minute de investigaţii. Camera
era mobilată cam sărăcăcios, iar
baia putea fi îmbunătăţită în multe
privinţe, însă nu fusese scump şi nu
aveau de stat decât o noapte. Erau
amândoi obosiţi şi agasaţi de vremea
neobişnuită, aşa că abia aşteptau să se
întindă sub pilote şi să sară peste câteva
ore.
Manu s-a trezit prima. Abia
trecuse de patru, iar bezna din exteriorul
ferestrelor părea că se adâncise. Îşi
amintise de balul de sfârşit de an de la
spital. Primul impuls a fost să nu
meargă. Apoi a început să se răzgândească,
şi venise momentul întoarcerii
la 180°. Avea să-şi cumpere prima
rochie care i se potrivea şi să se simtă
bine la intrarea în noul ciclu. Pedro
deschise şi el ochii.
– Tu de ce nu dormi
Întrebarea a venit ca o rostogolire
de sunete născute în pernă.
– Mă gândesc la rochia pe
care să o port la sfârşitul anului.
Pedro o privi preocupat şi totodată
surprins.
– Parcă nu erau genul tău de
distracţie, petrecerile.
– Nici nu sunt. Lume multă,
se bea mult, se vorbeşte mult, se dansează
mult, se stă până în zori şi se boleşte
două zile.
(Continuare în pag. 17)