Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(urmare din pag. 165)
mult de cel pe care lumea îl numea
Maestrul, dar parcă toţi se sfiiseră să îl
descrie în cuvinte prea exacte, o omisiune
pe care trebuia să o gust acum la
un nivel estetic şi senzorial.
,,Nu te supăra, am întrebat
eu pentru a pune capăt atmosferei ce
devenise ridicole, tu eşti cel căruia i
se spune Maestrul” Ochiul verde mă
străbătea încercând să-mi ghicească
parcă intenţia ascunsă. Un hohot de
râs străbătu lăstărişul unde se afla creatura
aceea ciudată şi auzii în sfârşit
răspunsul aşteptat: ,,Te aşteptam de
mult, nu trebuia să te osteneşti să întrebi.
Pesemne lumea nu e prea darnică
cu epitetele la adresa mea. Urmează-mă
şi nu te îndepărta prea mult de
mine!”
Poteca pe care mergeam de
mai bine de două ceasuri se învecina
cu o pădure de brad pe care parcă o
purtam în borul pălăriei de paie, atât
de intensă era răşina secolelor de uitare.
Mă mira de altfel liniştea ce ne înconjura,
de parcă toată făptura asculta
paşii uşori ai Maestrului, paşi ce se
depărtau de mine cu o viteză fulgerătoare
pentru statura sa. Îl vedeam mai
bine acum, la lumină. Un trup ghebos
şi uscat, rezultat pesemne al rugăciunilor
şi meditaţiilor, pe care în mod
normal nu l-ai credita cu prea multă
energie. Cu toate acestea de mai bine
de o oră nu mai puteam ţine pasul cu
el, deşi ne despărţea pe puţin o jumătate
de secol. ,,Dacă nu grăbeşti pasul
nu vom ajunge la timp pentru rugăciunea
de seară!” Vocea smulse pădurii
un stol de grauri care, speriaţi de cele
două umbre, se împrăştiară care încotro.
,,Maestre, nu mai pot ţine pasul.
Să facem o pauză!” Mă privi cu milă
şi zâmbi pentru prima dată. Aşadar nu
era de gheaţă, îl cucerisem prin sinceritatea
mea şi asta era un prim pas spre
iniţierea mult dorită. Se aşeză pe o buturugă
roasă şi mă pofti să-i stau alături,
evident jos. Sfertul de oră trecu
într-o linişte încordată. Îmi era parcă
frică să încep un dialog. De ce să fiu
cel care face primul pas Oare nu eu
am fost cel întâmpinat pe poteca de la
baza muntelui ,, Dacă continui să te
munceşti cu gândul ai să dai pe afară
de atâta curiozitate, spuse Maestrul
sclipind în soare ultimii trei dinţi pe
care-i mai avea. Întreabă ceea ce ai
de întrebat pentru ca eu să pot răspunde.
Nu crezi că ar fi deja timpul”.
Mustrarea, abia voalată, am
primit-o cu reţinere. Încercam să-i
citesc pe chip următoarea mişcare pe
care avea să o facă şi nu reuşeam.
,,Mă gândeam că nu pot întreba
până nu primesc acceptul dumneavoastră”,
încercai eu o stratagemă
de eschivare. Fulgerul din ochiul verde
mă făcu să tac. ,,Ai venit la mine ,
nu la călugării dumitale, asta să ţii
minte! Prima regulă a mea este să fii
sincer şi să nu te ascunzi. Gândul
omului este mereu plin de scobituri
unde minciuna şi trufia se ascund.
Golirea minţii şi îndreptarea ei spre
cer este primul pas pe care eu îl cer
unui tânăr novice. Nu uita asta şi întreabă
deschis ce ai de întrebat.”,,Vă
mulţumesc pentru acest sfat şi vă promit
că...”.
Gestul său cu mâna mă făcu
să înţeleg că nu-l interesează scuzele
mele. Auzise probabil mii şi mii de
altele, mai bine ticluite ca ale mele. Se
(Continuare în pag. 167)
166