Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
(urmare din pag. 164)
pantalonii în spate. Până acasă, am
mers cu spatele la toate zidurile, prin
locurile cele mai dosnice. Am invocat
toţi sfinţii din calendarul creştin ca să
mă scape.
– Păi da, subliniez eu gata să
mă reped la jugulara lui, că altă treabă
n-aveau. „Sfinţii şi adulterul”, ar fi un
titlu de prelegere.
– Iar începi! Aşa face întotdeauna,
mă reclamă el rudelor. Îmi
strică dispoziţia.
Dar câte dispoziţii mi-a dărâmat
el... Cred c-o va rata doar pe cea
testamantară. Nici nu ne mai interesează
finalul.
Totuşi, viaţa e rotundă, e
compactă. Sau, mai bine zis, ne mai
compensează cu câte ceva.
Sună telefonul. Răspund eu,
preafericita (exagerat de fericita!) de
mine. Este un fost coleg care, pe vremuri,
mă iubise aşa cum iubim întotdeauna
când ştim, sau simţim, că iubirea
este neîmpărtăşită. Şi-a amintit
că e ziua mea.
Ce răcoritor şi înviorător e
apelul lui! Îmi pansează toate pliurile
şi brazdele de pe suflet...
Desigur, asta n-are nicio legătură
cu afectele. Nu l-am putut iubi
din motive penibile. Parcă mi-e ruşine
să declar că este un nonsens. Era un
bărbat fin, mărinimos, devotat familiei,
cu simţ moral, serios (antonimul
lui „afemeiat”, bineînţeles!) Adică
toate virtuţile care conduc spre nenoroc.
Prin urmare, n-am făcut pasiune
pentru el, se-nţelege!
Rozmarin îmi face o scenă
de gelozie. Amorul meu propriu este
gâdilat. Şi cam atât.
În câteva minute, omul meu
(îi mai zic şi aşa!) îşi vede de repertoriul
lui.
– Staţi să vedeţi ce-am păţit
odată! (Odată, adică prin mezozoic,
comentez eu în gând.) Aveam o relaţie
cu o tipă versată (acestor specimene
eu le aplic eticheta de „vărsate”). A
vrut să mă păcălească şi să-mi pună
un copil în cârcă. Dar nu i-a mers...
Şi tot aşa. Conduc dezbaterile
spre un alt capitol. „Badea-l meu”
se apucă să spună anecdote, iar eu îl
stimulez şi îl secondez ca să scap de
poveştile sale galante. Reuşesc, cred
că mai mult din instinct de apărare decât
din vreun talent nebănuit.
Happy-end-ul este garantat.
Roşca Paul ERSILIAN
MAESTRE...
Vocea stinsă atinse urechea
mea dreaptă şi parcă un fior de groază
îmi străbătu întreaga fiinţă. Am întors
capul să văd de unde provine sunetul
acela şi ochii mei dădură de o arătare
cel puţin ciudată. Un cap ras, pleşuv
aş putea zice, susţinea o bonetă veche
şi hidoasă, pe care pesemne timpul o
cruţase dintr-un prea mare respect pe
care îl purta sieşi. Ochiul verde, singurul
pe care am reuşit să-l văd în penumbră,
strălucea parcă de bucuria
vederii mele, stârnind în mine un sentiment
contradictoriu. Auzisem de
(Continuare în pag. 166)
165