Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
(urmare din pag. 162)
în dialogurile noastre. Puteam citi oricât
şi oricând sintagma eminesciană
„dureros de dulce”. Acum pricepeam
cu gura, cu mâinile, cu mintea...
– Eşti ticălosul meu adorabil,
al meu!
– De ce ticălos
– Pentru că nu este drept să
fii torţionarul sufletului meu!
– Dar nu sunt ticălosul tău!
– Da, al meu, pentru că am
simţul proprietăţii chiar şi asupra
delincvenţilor sentimentali!
Şi este miercuri. Cred că,
pentru mine, ziua de miercuri va avea
întotdeauna un ascendent asupra celorlalte
zile. Este miercuri mustind de
aşteptare şi de doruri sucite şi răsucite
precum cozile mele de adolescentă cu
adolescenţa netrăită.
Îmi ţin ochii închişi, prea
grei de imaginea lui. Iar apele din privirea
mea se logodesc cu apele-surori
din ochii lui.
Ne consumăm. Două combustii interne
în care crengile-braţe din inima
mea ard laolaltă cu braţele-crengi din
sufletul lui.
Este ziua mea aniversară.
Am obiceiul să mă autoflagelez spunând
că „n-am nimic sfânt pe lume”,
adică n-am un sfânt tutelar, un patronnaş-umbrelă
al prenumelui meu. Care
este Nora. Am vrut să spun: Ce contează!
Dar n-am spus. Chiar contează
că mă cheamă Nora. Şi nici pe Ibsen
nu l-am întrebat dacă-mi permite să
port numele eroinei sale, să-i port numele
prin viaţă.
Mama m-a uns cu acest nume.
Care îmi vine bine; cam aşa cum
„rimează” două lacrimi din aceeaşi
pereche de ochi. Care au culoarea
lemnului de nuc din care s-a născut
biroul meu... Cel la care mă aşez şi mă
trezesc scriind. Şi scriu în tăcere pentru
ca inspiraţia să nu plece de la mine.
Ca mai apoi, cine ştie, să se aşeze
şi ea la birou văduvindu-mă de fosforul
minţii.
Nu prea mă dau în vânt după
sărbători, fie ele aniversări sau zile o-
nomastice. Mi se par inelastice, pline
de şabloane precum tiparele de la croitorie.
Dar, până la urmă, ziua de naştere
este un premiu. Pe care nici nu e
nevoie să-l merităm. Premiul-an. Anul
care s-a dus.
Cei apropiaţi mă iscodesc în
privinţa cadourilor pe care aş vrea să
le primesc. Ca să simplificăm lucrurile,
eu şi sora mea am hotărât „să terminăm
odată cu darurile şi cu grijile
legate de alegerea acestora”.
– Cadoul ideal e libertatea...
– Pe care o obţii necăutându-l,
o îngân eu pe sora mea.
Am muncit (intelectual vorbind!)
amândouă la acest aforism care
ne-a scăpat de griji. Ne felicităm, ne
pupăm frăţeşte, îngurgităm câte ceva
şi... rădem!
– Acesta e al doilea cadou.
– După libertate!
– Da, după libertatea de a râde.
Şi ziua a devenit rotundă,
adică perfectă. Iar Rozmarinului meu
îi cântă râsul. Când ne veselim noi a-
mândoi, hohotesc şi geamurile încăperii.
– Sunteţi grozavi!
– Sau groaznici, încerc eu un
(Continuare în pag. 164)
163