Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
(Urmare din pag. 158)
– Pe cine o să crezi, pe tac-tu care
te îmbracă şi te hrăneşte sau pe tâmpita
aia de profesoară Vă bagă în cap tot felul
de minciuni capitaliste şi voi sunteţi obligaţi
să înghiţiţi toate porcăriile alea! Obiectele
sunt făcute din obiecte identice, dar
mai mici şi ăsta-i adevărul pur! Nu mă face
să te conving cu cureaua! Fetiţa se puse pe
plâns, iar Boris plecă din cameră negru de
furie.
Irina începu să creadă că soţul ei
nu mai era acelaşi om şi timpul avea să îi
confirme acest lucru. Rămas singur acasă în
dimineaţa următoare, Boris revăzu portretul
lui Stalin şi ca din senin începu să se
pălmuiască, ca şi cum s-ar pedepsi pentru
toate greşelile de până acum, după care luă
din vitrină un cuţit cu mâner de aur încrustat
cu diamante, primit cadou de la un
vechi prieten. Irina reveni acasă după câteva
ore şi îşi găsi soţul culcat pe podea şi
însângerat în faţa unui perete scrijelit şi
plin de sânge pe care scria: „ Borise ni brii
curei”, adică „Borise, nu bărbierii găinile”.
După câteva zile de spitalizare
Irina a decis că cel mai bine pentru întreaga
familie era să îl interneze într-un sanatoriu
bun. Alesese unul în Franţa pentru că
îşi permiteau acest lux din banii puşi deoparte,
însă convingerea lui Boris nu a fost
foarte uşoară. Acesta a reacţionat violent
spunând că nu vrea să meargă „la nebuni” şi
cu atât mai mult, nu vrea să mergă la „hoţii
capitalişti”. A fost dus totuşi acolo în baza
unui certificat de internare forţată. În primele
zile Boris a rănit 4 paznici şi 12 pacienţi,
lovindu-i pentru neobedienţă în faţa
marelui Stalin, fapt ce a forţat doctorii să-i
dea o serie de droguri puternice. Acum era
calm, dar foarte palid şi slăbit, lipsit de
vlagă şi deprimat. Irina nu greşise cu nimic.
Îi era în continuare loială şi îi era în fiecare
zi alături, încurajându-l. Acum îl iubea mai
mult ca niciodată, căci Boris nu mai era un
criminal cu sânge rece, ci doar un bolnav neajutorat,
iar ea, pentru prima oară îşi dovedise
că îl iubeşte pentru cine e şi nu pentru
că i-a oferit toate posibilităţile materiale.
Terapia însă nu evolua, iar el se simţea
mai rău pe zi ce trece, aşa că, la recomandarea
medicilor, Irina a trebuit să plece pentru
ca soţul ei să înceapă un nou tip de terapie
care implica şi detaşarea completă de cei
dragi.
Boris începu un program de recuperare
deosebit şi anume „terapia prin artă”.
Doctorii considerau că o canalizare a energiilor
distructive ale pacientului în artă urma
să îl readucă la normalitate, aşa că i-au
scăzut considerabil cantitatea de pastile şi
au început cu cromoterapia. Aceasta consta
în expunerea îndelungată la o anumită culoare
pentru a induce o stare afectivă. I se
arătau mereu culori pastelate pentru a-l
calma şi a-i readuce vitalitatea. Terapia a
continuat cu artele plastice, Boris pictând
dealuri cu copaci şi făcând farfuri din lut.
Deşi aparent tot ce făcea acest program era
să îi ocupe timpul, într-o zi ceva semnificativ
chiar s-a întâmplat. Boris a fost pus faţă
în faţă cu „ţipătul” lui Munch, un tablou
ce portetizează psihoza perfect. Pacientul
l-a privit îndelungat prima dată pierdut,
apoi uimit,apoi speriat
– Ei ce zici, îl întrebă doctorul,
cum ţi se pare
Boris a rămas mut la întrebarea
pusă şi a evitat răspunsul, purtându-se ca
un copil ce nu vrea să-şi recunoască vina.
Era completamente dat peste cap. El, cel
care niciodată nu a putut să-şi exprime furia
şi nervii altfel decât prin pumni, picioare,
împuşcături, ţipete a fost vexat de
cât de simplu şi cât de frumos a putut să
(Continuare în pag. 160)
159