Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
(Urmare din pag. 14)
portat-o înapoi la lumea reală, lumea
zgomotoasă care încetase să existe pe
durata parcurgerii celor douăzeci de
kilometri. Expiră puternic din străfundul
plămânilor poluaţi.
Cucoana care tocmai încasa
banii pentru bilet avea un zâmbet binevoitor.
Se întreba care era mecanismul
secret din spatele acelui chip.
Cum de reuşea să se păstreze senin
pentru fiecare client, în fiecare zi,
de-a lungul mai multor ani. I se părea
înfiorător: „N-aş putea face asta. Cu
toate că o fac de ceva vreme la spital.
Cât timp a trecut de când sunt acolo
Un an şi ceva. În spiritul exactităţii
economice, un an şi... trei luni fără
cinci zile. După ce se termină şi harababura
cu sărbătorile şi concediile
inuman de scurte şi neplătite ale doctorilor,
nu trebuie să uit să demisionez.
Economia sună groaznic. Totul
sună groaznic. Trebuie să o iau de la
capăt. Am treizeci de ani şi m-am trezit
scârbită de tot ce-am făcut până
acum.”
Nu. Îşi făcuse alegerea cu zece
ani în urmă, atunci când a fost momentul.
Nu o mai pasiona economia
(în cazul în care o pasionase vreodată),
însă era un domeniu bănos, iar
câştigurile materiale i-ar fi putut aduce
satisfacţiile pe care le nutreşte orice
femeie. Nu-şi va schimba slujba.
Dar ceva trebuia să se schimbe. Încă îi
venea să urle, să-şi manifeste cumva
disperarea şi furia, să se înece într-un
bar obscur, să dispară de pe faţa pământului,
să muşte din asfalt sau chiar
din mâna dreaptă care în acea secundă
fixa centura de siguranţă...
Pe măsură ce avionul înainta
se înfunda mai tare în scaun, căutând
să liniştească albinele pe care le simţea
bâzâind agitate în stomac. Decolarea
îi producea întotdeauna acelaşi
sentiment de teamă şi neputinţă, totul
depindea de piloţi, preţioasa ei viaţă şi
încă alte câteva zeci se aflau sub manşa
protectoare (dar nu neapărat sigură)
a bărbatului din prima încăpere.
La aterizare se simţea aproape
bine. Trăsese un pui de somn după
ce pilotul i-a anunţat că zburau în siguranţă
la patru mii de metri. Era departe
de Spania şi de San Sebastián.
Capitala Norvegiei părea îmbâcsită.
Aerul era excesiv de umed,
iar frigul penetra orice barieră textilă,
de parcă oraşul ei şi-ar fi schimbat numele
în timpul siestei. Nu era tocmai
o ţară veselă. Din fericire, ornamentele
rămase de la Crăciun îi dădeau o
oarecare strălucire romantică. De îndată
ce călcase în clădirea aeroportului
începuse să-şi caute din priviri fratele.
Nu spera să-l găsească pe coridoarele
imense, dar nu se putea abţine.
Trebuia să întoarcă capul, să cerceteze
cu atenţie fiecare bărbat trecut
de douăzeci şi cinci de ani, dar fără să
depăşească treizeci şi cinci. Nu-i despărţeau
decât doi ani, însă nu-l mai
văzuse de şapte şi nu-şi putea imagina
cum se dezvoltase. De când erau mici
dădea semne că ar fi avut destule în
comun cu sportul, iar în perioada studenţiei
căpătase chiar o statură atletică.
Oare cum arată acum
„E neschimbat”. Sorbea neglijent
dintr-o cafea, la numai câţiva
metri în faţa ei. Palmele mari învăluiau
ceaşca şi o transportau mecanic
spre buze şi înapoi spre masă. Avea
(Continuare în pag. 16)
15