Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
(Urmare din pag. 154)
O prietenă poetesă, Patricia din Pennsylvania, îmi spusese, în cunoştiinţă
de cauză, că pe această stradă suprareală există şi o galerie ce expune
artişti români.
Tensiunea e mare. Străbat zeci de galerii, văd sute de tablouri şi de
picturi, desprinse din tot atâtea vise şi ajung în sfârşit în faţa galeriei Turner
Carrol. Inima îmi bate mai tare. Intru şi întreb hotărâtă dacă au ceva opere de
artă de artişti români. Sunt redirecţionată către o tânără asistentă care îmi dă
răspunsul căutat. Îmi deschide nişte sertăraşe subţiri din care se ivesc lucrări
neînrămate de grafică. Apoi îmi oferă cu cordialitate loc pe un scaun şi îmi întinde
două albume pe care le pot răsfoi.
Am în mâinile mele două vieţi, două deveniri, doi artişti români :
George(s) Mazilu – artist care locuieşte şi creează actualmente la Paris şi
Traian Alexandru Filip. Primul în viaţă, cel din urmă decedat. Mă plictisesc
repede de Mazilu ale cărui tablouri înfăţişează oameni hidoşi-medievali, în
genul celor lui Bosch, dar parcă mult mai venali, ipocriţi, ticăloşi. Caut altceva.
Şi găsesc în grafica lui Traian Filip. Încep să citesc cu înfrigurare descrierile
ilustraţiilor. Omul trăise în Bucureşti, ajunsese într-o vreme în Italia şi apoi
cu burse de creaţie în Suedia şi în final în America la New Hope – Pennsylvania.
Paralel cu acest discurs cartea propunea şi un altul, mai sumbru, despre
experienţele lui T.A.Filip în ceauşism, despre nevoia de a scăpa din patria sa
paranoică şi revoltător de austeră şi carcerală.
Însă povestea merge mai departe în timp ce depăn şi mă hrănesc din
imagini şi textul „tovarăş de drum”. Apoi ajung la îngeri. Aceştia mă impresionează
fiindcă ating o coardă a fiinţei care îmi spune că în cea mai mare disperare
apar şi ei, apar ei şi apoi apare Dumnezeu. Nu ştiu sigur dacă îngerii lui
Filip sunt expresia unei deznădejdi a autorului în faţa singurătăţii acute, sau o
încercare de transpunere plastică a dorului după fiinţa iubită, rămasă acasă, în
România, sau chiar a dorului de ţară. Cert e că răsfoiesc, citesc titlurile : Înger
cu flaut, Înger auriu, Înger cu sabie, Înger cu floare, Înger de pază şi brusc
– Ultimul înger.
Mi se pare ciudat, apoi îmi spun că poate pictorul, după ce s-a desăvârşit
pictând îngeri, a ales să treacă la alte teme. Dar textul, ca un necrolog,
îmi îndreaptă această supoziţie. Titlul fusese dat de un prieten de-al lui care îl
găsise mort în atelierul lui. Pictorul s-a sinucis. Da. În ţara tuturor posibilităţilor,
în ţara care l-a primit cu braţele deschise fâlfâindu-i o nouă speranţă. Mă
simt ciudat. E dramatic, dar e un circuit posibil pentru astfel de firi cum a fost
cea a lui Traian A. Filip – sensibil, idealist, singuratic.
Ies din galerie, pe strada galerie, în oraşul galerie – Santa Fé (Sfânta
Credinţă). Soarele ascuţit mă izbeşte în faţă. Viaţa, acest vuiet imens peste o
absenţă, mă duce mai departe, mă accelerează şi mă smulge din mijlocul acestui
deşert plin de imagini care m-a învăţat atât prin abundenţă cât şi prin lipsă
înţelepciunea simplităţii.
155