Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 153)
ajung la Biserica San Miguel (1610) – cea mai veche biserică din Statele Unite,
zăresc pe terasele din jur acest roşu strident al legăturilor de chile. Apoi regăsesc
aceiaşi chile în farfuria plină cu tamale – mâncare mexicană – un fel de
mămăliga învelită în pănuşi, şi care mi se pare insuportabil de picantă pentru
cerul gurii mele europene.
Nu mi-a trebuit deci mult timp pentru a mă obişnui cu casele insolite
adobe, de culoarea cafelei cu lapte, cu altitudinea de 3000 de picioare şi cu căldura
şi uscăciunea acestui oraş străjuit de o parte de roşieticii munţi Sangre de
Cristo şi de cealaltă de impunătorii Jemez. Azi – o zi de luni nepromiţătoare în
alte colţuri ale lumii, mi-am permis să mă las furată, să mă las ademenită şi
necesarmente transformată de labirintul Canyon Road, una din cele mai vechi
străzi din tradiţionalul şi ascunsul Santa Fé.
Zis şi făcut. După o pedalare de aproximativ o oră prin traficul cuminte
al placidului Santa Fé ajung şi în zona Canyon Road, zonă a ariştilor şi
a artei. O atestă sculpturile antropomorfe, sau zoomorfe, dau abstracte „plantate”
printre luxuriantele plante agăţătoare din fiecare grădiniţă, salutându-mă
de printre tufele pastelate de levănţică. Printre căsuţe găsesc şi o parcare în care
bicicleta mea pare insolită. De cum păşesc pe Canyon Road cafeniul caselor se
transformă în passpartout care pune în evidenţă mii de ochiuri de geamuri viu
colorate care mă privesc prietenos de după tufele zbârlite de vegetaţie. E o zi
însorită ce-i drept, o zi de explorare, o expediţie de fotografiat pentru că intuiesc
că nu o să mai am timp să fac asta în altă zi sau în altă viaţă. Click, click
şi ies primele poze : urşi de bronz stând greoi la soare, indieni şi indience cu
căutătura semeaţă, încruntată sau înţeleaptă, Mark Twaini şi Tom Sawyeri,
copii jucându-se, iepuri uriaşi, oamenii cu feţe de lună ai sculptorului Sergio
Bustamante. Fiecare casă te momeşte cu sculpturile care-i împânzesc grădina
şi te atrage în interior unde vorbeşte culoarea şi şevaletul. Fiecare casă e o
galerie privată de artă. În prima sau a doua casă galerie în care intru procur o
hartă a întregii zone şi mare mi-e mirarea să văd că pe aceasta stradă există nici
mai mult nici mai puţin de 60 de galerii private de artă, iar întreg Santa Fé-ul
numără 102 galerii.
Intru în galerii. În fiecare văd o subtilă activitate. Lumea întreabă :
„Cât e acest Warhol” sau „Unde am putea găsi artă cu specific indian sau artă
spaniolă” sau „Dacă sunteţi în căutare de noi artişti, aici este cartea mea de
vizită.” “Can I offer you a glass of water” îmi spune amabil un angajat dintr-o
galerie. Astă întrebare mă scutură puţin din vis şi îmi dă substanţă. Îmi dau
seama că exist în acest tablou, că mă mişc şi că deci mi-e sete.
De fapt, cititorule, cred că ar fi vremea să îţi dezvălui, acum că suntem
la întrepătrunderea visului cu realitatea, un alt scop al descinderii mele pe
strada Canionului. Căutam în acest deşert populat cu imagini al sud-vestului
american, nici mai mult nici mai puţin decât o Românie. Un alt fel de Românie.
(Continuare în pag. 155)
154