Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 13)
– Vorbim în zece minute.
– De acord.
Îi mulţumea de mii de ori în
gând că nu o lăsa singură, că era dispus
să o ajute şi, mai ales, că în ciuda
lipsei de comunicare, se înţelegeau ca
atunci când erau copii, iar el, deşi cu
doi ani mai mic, o apăra de cornetele
prietenilor lui, băieţii de pe strada San
Lorenzo. Până a învăţat şi ea să folosească
„ţeava”. Brusc, şi-a dat seama
cât de dor îi era de el. Se adâncise atât
de tare în amintiri încât bâzâitul telefonului
o făcu să tresară.
– Da.
– Am vorbit. Unde ne vedem
În acel moment, pe Manu o încercă un
sentiment de bucurie sălbatică şi egoistă
la gândul că îşi revedea fratele.
Chiar şi cu acel „pretext”. I-a explicat
unde era situată clinica, i-a dat adresa
exactă şi a aflat că îşi rezervase deja
un zbor pentru noaptea aceea. Urma
să ajungă înaintea ei cu câteva ore, la
prânz. Au stabilit să se întâlnească în
aeroport.
– Ai grijă de tine, Pedro.
– Şi tu.
***
Manu se confrunta cu un
atac de panică. Deşi convorbirea cu
Pedro îi făcuse bine pe moment, senzaţia
îi părăsise trupul cu mult timp în
urmă, chiar înainte de a încerca să
conştientizeze faptul că maică-sa murise.
Nu putea spune cu exactitate ce
determina acel şoc, acea impresie că
totul era greşit. Nu fusese niciodată
apropiate. Îşi amintea că a plecat deacasă
în clipa în care n-a mai putut
suporta atmosfera tensionată şi plină
de ipocrizie la care se întorcea în fiecare
zi după cursuri. Se săturase să se
simtă mereu vinovată pentru că încerca
să fie altfel, să nu se lase influenţată
şi să-şi păstreze esenţa intactă.
Au fost strigăte, ameninţări şi cuvinte
în care zăcea ascunsă atâta furie reprimată
încât îi era teamă de ceea ce ar fi
putut dezlănţui. Sângele încă îi clocotea
prin tâmple, gândindu-se că a
fost atât de laşă încât nici măcar nu a
îndrăznit să-şi urmeze visul („Poate
nebunesc, dar câte vise nu sunt aşa
Asta nu înseamnă că trebuie să încetăm
să visăm, experienţa, iluzia, fac
parte din explorarea acelui spaţiu necunoscut
de 93% din vastul subconştient!”).
Ar fi vrut să urmeze cursurile
facultăţii de Medicină, pentru a „salva”,
pentru a se simţi răsplătită în-zecit
cu acel „mulţumesc” timid venit
din gura pacientului vindecat.
Nu se înţelesese niciodată cu
femeia care susţinea că îi dăduse viaţă.
Totuşi, oricâte mizerii i-ar fi făcut,
oricât de des i-ar fi amintit că este un
eşec răsunător pentru umanitate, nu ar
fi putut – şi nici nu a putut – să o urască.
Sentimentul implica prea multă
energie consumată pentru o absurditate.
***
Aeroportul se profila pe linia
incertă a orizontului, devenind din ce
în ce mai mare, până când a atins dimensiuni
uriaşe, iar vânzoleala i-a trezit
un junghi între coaste. În mai puţin
de zece minute avea să fie nevoită să
se scufunde graţios în mulţime, fără să
pară anormală, fără să pară că nu e în
ordine, arborând o expresie senină şi
atât de îndepărtată de adevăr încât i se
făcea silă. Coborârea din taxi a tele-
(Continuare în pag. 15)
14