Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
sează intersecţia pe lângă piaţă. Nu-i
place pe partea aceea a trotuarului; în
jurul pieţii dau mereu târcoale haitele
de maidanezi înfometaţi...
Înlemneşte: s-a ivit un câine.
E mare, alb şi murdar. În lumina roşiatică
a becurilor de pe stradă, ochii îi
sclipesc săgetător. „Nu arăta că ţi-e
frică, javrele astea adulmecă frica!”
îşi spune în gând. Câinele îşi arată
colţii. Pentru orice eventualitate se
apleacă şi ia o piatră de pe bordură.
Câinele nu s-a clintit. Îi despart acum
mai puţin de zece metri. N-a început
încă să mârâie, semn că nu ştie dacă
va ataca sau nu. Câţiva paşi îl mai
despart de patrupedul care nu s-a clintit,
continuând să-l fixeze stăruitor.
Strânge în mână piatra, pe care e hotărât
să n-o arunce decât atunci când
va avea certitudinea că poate să lovească
fără să rateze ţinta. Brusc, câinele
îi întoarce spatele şi dispare pe o
străduţă laterală. Răsuflă uşurat, continuându-şi,
hotărât, drumul.
Ajungând în dreptul străduţei
riscă o privire în semiobscuritatea
acesteia. Simte cum pulsul îşi
accelerează bătăile: sunt acolo vreo
treizeci de câini, de toate rasele, de
toate mărimile. Ocupă toată lăţimea
carosabilului. Stau şi-l privesc cum
trece, cu limbile atârnându-le peste
colţii. Priveşte înainte şi continuă să
meargă mecanic, ca un robot stricat.
Nu îndrăzneşte nici să răsufle. Nu ştie
ce anume împiedică câinii să atace,
dar simte că o singură mişcare greşită
ar fi de-ajuns pentru ca toţi să se repeadă
asupra lui. Trece de prima intersecţie,
cu inima bătând să-i spargă
pieptul, fără să privească în urmă.
În apropiere zăreşte o scară
de bloc deschisă („Mai exista aşa ceva
”. Crezuse că toate blocurile au interfoane
în acea zonă) şi trage după el
uşa grea de metal. Ridică din umeri,
se aşează pe trepte şi sună, la celular,
după un taxi. Aşteaptă, privind prin
geamul crăpat, către stradă. Aude un
fâşâit undeva, în spate şi sare în picioare,
luând o poziţie defensivă. „E
un câine, precis că-i un câine”, îşi
spune, apoi, în lumina chioară a becului
aflat pe la etajul trei, distinge ochii
scăpărători ai unui şobolan. Bate din
picior şi acesta o ia la fugă, lipăind pe
pardoseala de ciment. În sfârşit, la capătul
celălalt al străzii se zăresc farurile
unei maşini, coboară cele câteva
scări şi aşteaptă. Maşina se opreşte în
dreptul lui... era taxiul care îl va duce
până în faţa porţii. Răsuflă uşurat...
***
Mâine ar putea să doarmă
până târziu, nu şi-a programat nici o
întâlnire, iar materialul pe care i-l promisese
şefului „la prima oră”, poate să
mai aştepte. Ştie însă că n-are să poată
dormi, se va trezi din nou la şase şi un
sfert, se va îmbrăca şi va pune apă la
încălzit pentru un ness. Apoi va pleca
la firmă, se va aşeza la birou, îşi va
aprinde o ţigară, va deschide calculatorul
şi va intra în reţea, va citi ziarele
de ieri şi corespondenţa, va completa
un teanc de tabele stupide…
Seara, târziu, va pleca din
nou către casă, va urma hotelul cu nume
imposibil de reţinut şi arhitectură
bizară, apoi emoţia întâlnirii cu maidanezii,
piatra, taxiul, patul, fereastra,
nessul…
Aşa face în fiecare zi, de un
an şi patru luni.
148