Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Almanah
(Urmare din pag. 146)
M-aş fi lăsat păgubaşă, dar
ambiţioasă fiind, mi-am zis: „Doar nu
o fi o biată inspiraţie mai afurisită ca
mine!”, şi-am apelat la soluţia extremă
- m-am închis în sferă. A, da,
scuzaţi-mă, e normal să vă miraţi,
gândindu-vă despre ce sferă e vorba.
Probabil nu una oarecare. Aveţi dreptate.
Să vă explic: sfera mea e locul în
care mă ascund atunci când nu vreau
să mă găsească nimeni. Închid hubloul
bucuriei, al deznădejdii sau al
speranţei şi sunt doar eu cu mine.
Acolo croiesc cel mai bine iluzii şi vise.
Acolo nu mă poate atinge nimeni
şi nimic.
Din păcate, pe măsură ce trec
anii, nu mai pot să stau înăuntru la fel
de mult ca altădată; şi nici timpul nu
mai e acelaşi. Parcă râd mai puţin, visez
mai puţin şi, ceea ce e mai grav,
sper din ce în ce mai puţine lucruri.
Dar timpul… ehe, cu timpul
e altceva. Clipele, cred, sunt mult mai
preţioase acum. Şi pe măsură ce mă
apropii de „marea trecere” le preţuiesc
tot mai mult. Sunt mai grele, mai
pline, mai încărcate Sau mi se pare…
În sfârşit, să revin unde rămăsesem.
Cert e că, de data asta, n-a
funcţionat nici stratagema cu sfera.
N-am găsit nimic interesant, nimic
important de povestit. Toate ideile mi
se păreau banale, caraghioase chiar. Şi
deodată m-am dumirit: criza…
Criza e de vină. Păi n-am
dreptate E criză mondială în toate
domeniile: financiar, economic, agricol…
Evident că e şi criză de idei, de
inspiraţie. Sunt convinsă că cei de la
F.B.I. ştiu de chestia asta dar n-au
dezvăluit-o. Ca să nu intre oamenii în
panică. Ne lasă să credem că totul e ca
înainte. Precis! Aşa că, după ce am
bătut „apa în piuă” o să citesc ceva data
viitoare. Dacă trece criza.
Pătraşcu ANDREEA
De mâine
până ieri
Efrig! Un ger uscat
peste tot prin
paşii oamenilor...
Înfundându-şi
mâinile în buzunare, porneşte grăbit
spre staţia lui 282 sperând să prindă
ultima maşină. Nu e nimeni în staţie,
bulevardul e pustiu, iar în blocuri abia
dacă mai arde câte o lumină, ici - colo.
Priveşte în jur, pătruns de
ger, tropăind ca să nu-i îngheţe picioarele
în bocancii pe care i-a cumpărat
la începutul iernii. Când şi când,
trece câte un taxi, în goană, căruia îi
face zadarnic cu mâna. Ciudat, parcă i
s-a mai întâmplat asta. N-are ce face,
porneşte pe jos, prin faţa hotelului cu
arhitectură bizară şi nume imposibil
de reţinut. Nici ţipenie… Oamenii
s-au retras mai devreme, alungaţi de
frig.
Din întuneric, răsună un urlet
prelung. Se înfioară şi grăbeşte pasul;
urletul acela l-a umplut de o groază
nelămurită. Strada pustie miroase a
a fum. Chiar şi patrulele de ordine par
să se fi evaporat. Şi poliţiştii sunt oameni,
nu-i aşa Şi lor le e frig, au şi ei
familii, copii, alte treburi decât să
supravegheze străzile pustii. Urletul
se repetă. Un altul îi răspunde din direcţia
opusă. Grăbeşte pasul. Traver-
(Continuare în pag. 148)
147