Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 139)
– Ce-i cu tine Nu te-a interesat
până acu’ viaţa lu’ nea Codin...
– Mi-e milă de el, mamă.
N-are pe nimeni. La început m-am
speriat. Parcă-ar fi vorbit cu cineva:
„Mă friţule, mă... Nu muri mă, friţule!”.
După care m-a întrebat al cui
sunt şi câţi ani am. Când am plecat
l-am văzut abătut: „Mai vii pe la mine”,
m-a întrebat. Nimeni nu vorbeşte
cu el. I-o fi şi lui greu şi urât...
Mama a lăsat treburile şi s-a
aşezat pe un scaun. Pe un alt scaun, în
faţa ei, m-am aşezat eu.
– Nea Codin a fost un bărbat
de toată isprava, aşa zic cei de seama
lui. Frumos, voinic, chibzuit... Avea o
iubită, pe ţaţa Anişoara. Trebuiau să
se căsătorească, dar l-au chemat la cătănie,
în ’42. A făcut războiul şi într-o
parte şi în cealaltă. Spre sfârşit, Hitler
nu mai avea cine ştie ce forţă şi-a băgat
în luptă copii şi adolescenţi, instruiţi
la repezeală. Ajunsese frontul
în Cehoslovacia. Într-o zi nemţii au
contraatacat încercând să recupereze
o poziţie. Ei, bine, nea Codin s-a trezit
faţă în faţă cu un copil neamţ. A
vrut să-l protejeze şi n-a tras, dar ăla a
sărit spre el şi s-a înfipt cu burta în baionetă.
L-a luat în braţe şi l-a implorat
să nu moară. În sufletul lui, atunci,
s-a năruit ceva. Suferinţa s-a amplificat
când, întors acasă, a găsit-o pe ţaţa
Anişoara măritată cu nea Gheorghe.
De-atunci n-a mai vorbit cu nimeni.
S-a-nchis în el şi aşa a rămas.
– Cu mine de ce a vorbit
– Ştiu eu L-oi fi prins într-un
moment de luciditate.
– Ţaţa Anişoara...
– În viaţă nu faci numai ce-ţi
place. Ne-a Gheorghe se trăgea dintr-o
familie avută; a stat acasă când
ăilalţi, de vârsta lui, luptau pe front.
I-a picat cu tronc ţaţa Anişoara, fată
frumoasă da’ săracă. Ea n-a avut încotro.
Pe vremea aia părinţii abia aşteptau
să scape de o gură în plus la
masă. Viaţa nu l-a iertat nici pe nea
Gheorghe. Acuş se fac zece ani de
când stă în pat, paralizat.
***
Pe nea Codin l-am mai văzut
într-o zi de toamnă timpurie, când făcuse
mama plăcintă cu brânză. Am
tăiat pe furiş o bucată şi-am zbughit-o
pe uliţă „divale”.
– Bună ziua, nea Codine!
Faţa i s-a luminat dintr-o dată.
Lângă e Sică a început să se gudure.
Bătrânul a luat plăcinta, a desfăcut-o
cu gesturi cumpătate din foaia
de ziar, apoi a rupt-o în două:
– Ia, măi moşule! Azi avem
bunătăţi.
Ca şi data trecută câinele i-a
răspuns doar cu licărul obosit al privirii;
nu s-a atins de mâncare.
– De ce nu mănânci băiatul
tatii Că dacă mori tu, n-oi mai duce-o
nici eu cine ştie cât...
Eram stingherit. L-aş fi întrebat,
cu mintea mea de copil, de ce
şi-a ascuns tristeţea într-o boală, pe
care doar închipuirea lui a plăsmuit-o;
de ce s-a izolat refuzând realitatea.
Parcă mi-a citit nedumerirea. Vocea i
s-a descleştat într-un murmur de cântec:
„Of, măicuţa mea / Un soldat
rănit / Cere ajutor / De-ai fi tu colea /
Chinul s-ar sfârşi / Şi-aş putea să
mor”. Când a sfârşit avea ochii umezi.
Şi i-a şters, discret, cu dosul mâinii.
(Continuare în pag. 141)
140