Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Cornel DIACONU
Daruri de Crăciun
Nea Codin şade pe trepte. Aşa
l-am ştiut, stând pe treptele de
piatră cioplită, cu gândurile rătăcind
prin cine ştie ce unghere ale
trecutului. Când plouă se retrage abătut
pe prispa înaltă. Vorbeşte singur
sau cu câinele, pe care l-a botezat
Sică. Bătrân şi el, câinele doarme cât
e ziua de mare, lipit de picioarele stăpânului.
Nu-i e foame, nici sete. „Băiatul
tatii! Mă băiete, mă!”... Sică îşi
înalţă capul şi îl fixează recunoscător
cu privirea, minute în şir.
Mereu singur, mereu pe treptele
tocite, cu umbra-i, ca un melc
obosit, purtând în spate casa hârbuită
prin hăţişurile de lumină ale soarelui.
– Bună ziua, nea Codine!
Tresare. Ochii ni se întâlnesc.
Nu ştiu de ce mă copleşeşte un
fel de tristeţe. Las panerul în care mama
încropise câte ceva de-ale gurii şi
dau să plec.
– Prăpăd mare... A fost prăpăd...
da! A venit peste mine. N-am
vrut... Da, ce era să fac - Lacrimile îi
curg pe obrajii împuţinaţi. Se opresc o
clipă în barbă, apoi picură în pânza
cămăşii, care le înghite. - Mă friţule,
mă... Nu muri mă, friţule!
Îl ascult nedumerit şi teama
mi se strecoară în suflet. Ceva mă ţine
însă pironit locului. Mă aşez lângă el.
Scâncetul stins al câinelui e un fluture
mare şi galben, trecând peste liniştea
curţii.
Nea Codin caută sub ştergarul
alb. Rupe o bucăţică de mămăligă.
139
Almanah
Parcă o mângâie cu podul palmei..
Sică o miroase, fără să se atingă de ea.
– Mănâncă mă, prostule! Oi
mânca şi eu mai încolo... Tu al cui eşti
măi, băiete
– A lu’ Fane de la Izvor...
– Să tot ai zece ani, aşa-i
– Unşpe, nea Codine; am unşpe
ani...
– Văd că nu ţi-e teamă de
mine. Şi nici scârbă...
O vreme am tăcut amândoi.
Când m-am ridicat să plec, m-a întrebat
şovăielnic:
– Mai treci pe la mine
Am dat din cap că „da” şi am
ieşit în fugă pe poartă.
***
– Mamă, de ce e singur nea
Codin
Întrebarea a surprins-o.
– Nici eu nu ştiu prea bine.
Din război i se trage. Acolo cică s-ar fi
ţicnit, iar când s-a-ntors n-a mai avut
nici un Dumnezeu.
– Mie nu mi se pare ţicnit. A
vorbit cu mine; cred că e om bun...
– A vorbit cu tine! Nu l-am
auzit vorbind vreodată cu careva. Lumea
aşa îl ştie, cu mintea rătăcită.
– Adică, e nebun
– Cam aşa ceva. Numai că e
o nebunie paşnică. Trăieşte în legea
lui, cu suferinţa lui...
– Zici că a fost pe front.
Aşa... bolnav
Mama m-a privit lung.
(Continuare în pag. 140)