Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
Eglantina
Mădălina
Becheru
INEFABIL
Tic… tac… Odată obişnuiam
să număr secundele… acum
m-am obişnuit să număr infinitul…
Totul era rece… fotografia
pe care o ţineam cu degetele îngheţate
trezea în mine regretul de a fi trecut pe
lângă atâtea clipe, fără să le privesc
măcar. Nu e nimic, mă voi schimba.
Frigul se făcea din ce în ce mai simţit,
iar fotoliul se mărea doar pentru a-mi
simţi vulnerabilitatea în faţa serii. Priveam
aceeaşi privire de câteva ore…
copil ce eşti, nu te-ai schimbat deloc.
Pereţii albi şi goi se dezbrăcau de var
ţipând de chinuri dure şi lăcrimând în
şoapte: Priveşte-te!
– Sunt doar iluzii… spuneam
în timp ce ridicam albumul de pe masă
pentru a-l ascunde din nou în dulapul
ce zăcea ticsit de amintiri, lângă
fereastra pe care pătrundeau ultimele
raze ale soarelui. Am aruncat o privire
pe strada care răsufla uşurată, pansându-şi
cicatricele îndurerate de atâţia
paşi înceţi, grăbiţi, pierduţi.
Ceasul din mahon pe care îl
cumpărasem ani în urmă cu dintr-un
boutique cu obiecte de colecţie, îmi
părea obosit şi el, secundele trecând
alene, dându-şi ultima suflare pentru a
mişca secundarul… tic… tac.
Oglinda mă înfăţişa tânăr, cu
trăsături fine, bine conturate şi îmi reamintea
discret: să nu întârzii, ea te
aşteaptă la opt! Ieşeam de câteva zile
cu o balerină care mă invitase la unul
dintre spectacolele ei. Mi-a spus să nu
întârzii.
Am intrat în baie şi totul părea
bizar, nu mai recunoşteam nimic,
nu mă mai recunoşteam. Simţeam un
vid în suflet şi în minte, în timp ce apa
mă clătea de toate bacteriile conştiinţei.
Nu ştiu cum, dar auzeam mereu
bătăile ceasului. Duşul îşi împrăştia
stropii în ritmul timpului. Devenea o
obsesie: să nu întârzii!
Din nou am privit în oglindă.
Arătam bine, dar era ceva ce nu mă
lăsa să fiu eu. Era teama, dar teama de
ce
Am stins lumina şi am deschis
uşa, rămânând o clipă pe loc căci
simţeam cum în spatele meu totul se
modifică, dar dintr-un sentiment de
laşitate am strâns cheile în pumnul ce
mi se părea lipsit de forţă, poate pentru
că preferam să cred că lucrurile rămâneau
aşa cum le ştiam.
Ieşind din apartament mi-am
dat seama că totul se schimbase, dar
nu ştiam când. Când Oare atât de orb
am trecut pe lângă toate fără să remarc
nici o schimbare Imobilul tot
era altul, uşa pe care tocmai o închisesem
dispăruse, lăsând în urma ei o
inscripţie ştearsă: Ai întârziat!
Era un vis, trebuia să fie un
vis. Coridorul din faţa mea era îngrozitor
de rece, inundat de lumina palidă
a câtorva becuri. Îmi priveam mâinile
lipsite de căldură, de seva tinereţii.
Mergeam pierdut şi observam că, din
loc în loc, câte o uşă numerotată era
(Continuare în pag.105)
104