Cititi online - CLICK AICI - Primaria Mizil

Fereastra - 2010
(Urmare din pag. 99)
dar îşi forţa prea tare bătrâneţile.
Gâfâia la fiecare palier, şi se temea să
nu-l ia vecinii la ochi. Nu-l suportau
deloc, îl credeau cu nasul pe sus, doar
pentru că terminase o facultate, ca pe
vremuri, şi ştia să vorbească foarte corect.
Aşa că, de nevoie, tot la lift ajungea.
Lifta spurcată! Tremura de indignare
de fiecare dată când trebuia să
iasă din casă, ştiind că avea să se reîntâlnească,
lucru peste capacitatea lui
de toleranţă, cu inscripţia din lift.
În scurtă vreme, litera lipsă
ajunsese, din simplu subiect de indignare,
o adevărată obsesie pentru dânsul.
Îl lua cu bâţ. Simţea cum îi distrugea
viaţa care-i mai rămăsese de
trăit. Îi mânca pensioara. Pe pâine. Iar
vena de pe tâmplă îi pulsa din ce în ce
mai des…
Într-o bună zi, luă o hotărâre
eroică. Deschise biblioteca din sufragerie,
din lemn masiv, de nuc. Peste
un teanc de ziare şi de lucrări corectate
cu cerneală roşie trona un toc masiv,
de lemn.
Înăuntrul acestuia, pe o pernuţă
de catifea roşie, odihneau un stilou,
un pix şi o cariocă. Toate roşii. Cu
un gest convins şi o lucire stranie în
ochi, alese carioca roşie. Ca un răufăcător,
o strecură în buzunar. Ieşi din
casă, după ce ascultă la uşă, să se asigure
că nu-i nimeni pe palier. Se îndreptă
spre lift. Chemă liftul. Aşteptă,
alert.
Acesta sosi ca de fiecare
dată, neştiind ce i se pregăteşte. Profesorul
pensionar intră în lift, deşurubă
capacul cariocii şi aţinti inscripţia
batjocoritoare din faţa sa. Inscripţia
rânjea la dânsul, cu inconştienţă.
Cu grijă, completă litera lipsă. Scrise
„i”-ul, puse şi punctul pe „i”, cu vădită
satisfacţie, învârtind insistent carioca
deasupra punctului ca pe un cuţit
în rana unui duşman de moarte.
Dar, pe când îşi contempla isprava,
mulţumit că învinsese, în sfârşit, o
asemenea obsesie, se întâmplă ceva
neprevăzut. Se deschise uşa liftului, şi
profesorul fu surprins în flagrant delict,
cu carioca în mână, de un sobor
de ţaţe şi moşi cu bastoane, cărucioare
de piaţă şi pălării de paie din comitetul
blocului. Toţi fără studii superioare,
fireşte, care-i purtau pică de mult,
pentru că nu prea se amesteca cu dânşii.
Şi de la „Nesimţitul! Uite-l,
soro, el era! Cică a fost profesor la
viaţa lui! Ruşine să-i fie, că nu se
poartă ca un profesor, zău aşa” până la
„să chemăm poliţia, să-l amendeze
pentru vandalism” n-a durat nici cât ai
pune punctul pe „i”. „Bulangiii”,
scrâşni profesorul, când se simţi încolţit,
fără scăpare. Cu trei de „i”, fireşte.
Şi năduf pe măsură.
Iar când apăru şi echipajul de
poliţie, care-l invită la sediu, scăpându-l
de vociferările smintite şi de îmbrâncelile
vecinilor furibunzi, nu putu
decât să le strige, acestora din urmă,
cu un curaj nemaivăzut, pe care i-l
insuflase numai spaima: „Muiştilor!
Trăiască Regele! Jos comuniştii!
Muie Steaua! Muie la bulangii!”
Cu deosebită surprindere, a
doua zi, după ce-şi plătise, conştiincios,
amenzile, avea să se vadă citat
tocmai cu aceste cuvinte, în pagina
cinci din ziarul local, lângă o fostă
elevă, cândva corigentă.
„Corect!” De data asta măcar
scriseseră, ca niciodată, cum trebuie.
100